Water management authorization imposing reservoir cleanup obligations on hydropower concessionaire as environmental protection condition

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.06.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională Apele Române, în principal, anularea parţială a Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 255/21.11.2019 privind Lacul de acumulare Lugaşu, respectiv a alin. (7) din capitolul privind obligaţiile instituite în sarcina titularului autorizaţiei privind igienizarea suprafeţei luciului de apă şi curăţirea de plutitori, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să înlocuiască această măsură astfel încât să vizeze strict colectarea plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 972 din 16 octombrie 2020, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea instanţei de sprijină pe înscrisuri nedepuse în probaţiune, străine de pricina dedusă judecăţii. Astfel, Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 nu a fost depus la dosarul cauzei de către pârâtă, nefiind încuviinţat ca înscris probator de către instanţa de fond.

Soluţia instanţei se sprijină pe prevederea din contractul de concesiune care stipulează că concesionarului, Hidroelectrica, îi revine obligaţia de a respecta orice alte obligaţii legale impuse de natura bunurilor concesionate între care se regăseşte inclusiv protecţia mediului (art. 11 lit. i) din Contractul de concesiune nr. x/2004 încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului, pe de o parte, şi Hidroelectrica, pe de altă parte).

Hidroelectrica este obligată să protejeze mediul, însă această obligaţie îi revine doar din perspectiva activităţii proprii, nefiind nicio raţiune sau temei legal pentru a fi ţinută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului de apă de către alţi poluatori.

În ceea priveşte pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat recurenta că instanţa a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, pentru că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 se referă la lucrări de construcţii şi nicidecum la obligaţia de colectare a deşeurilor. Întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei şi, drept urmare, textul de lege invocat nu poate constitui temei de drept pentru impunerea obligaţiei de a igieniza întreaga suprafaţă a lacului de acumulare Lugaşu de cca 538 ha.

Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002, Administraţia Naţională Apele Române este operator unic pentru resursele de apă de suprafaţă naturale sau amenajate, indiferent de deţinătorul cu orice titlu al amenajării, şi pentru resursele de apă subterană, indiferent de natura lor, şi a instalaţiilor aferente.

Hidroelectrica nu este administratorul lacului de acumulare Lugaşu, având un drept de concesiune asupra lucrării hidrotehnice şi nicidecum asupra apei, ca bun din domeniul public care este dat prin lege exclusiv în administrarea ANAR.

Barajul şi lacul de acumulare, ca şi construcţie hidrotehnică, este concesionat către Hidroelectrica, însă apa din lacul de acumulare este administrată de ANAR, apă pe care Hidroelectrica o utilizează în temeiul abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă, plătind un tarif de 1,10 RON/m cub către ANAR.

A mai susţinut recurenta că instanţa de fond în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 662/2006 privind aprobarea Procedurii şi a competenţelor de emitere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor. Actul normativ dă dreptul emitentului autorizaţiei să obligare beneficiarul să execute şi alte lucrări necesare sau care se impun a fi realizate în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenţi sau riveranilor

Aceste sarcini nu pot fi impuse beneficiarului decât în legătură cu propria sa activitate sau pentru evitarea producerii unor pagube rezultate din activitatea beneficiarului. Or, în cauză, reţinerea acestui text de lege este nerelevantă de vreme ce nu este vorba despre poluarea produsă de Hidroelectrica prin activitatea sa de producere a energiei electrice, ci despre o obligaţie impusă în legătură cu efectele unor acţiuni ale terţilor, neexistând nicio raţiune sau temei legal ca Hidroelectrica să fie ţinută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului apei de către alţi poluatori.

În materia protecţiei mediului, există cu valoare de principiu faptul că poluatorul plăteşte, conform art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, acelaşi act normativ prevăzând la art. 94 alin. (1) că protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Plutitorii de pe lacul de acumulare Lugaşu (PET-uri, buşteni etc.) nu sunt deşeuri produse de Hidroelectrica şi nu rezultă din activitatea curentă a acesteia, ci au natura juridică a unor deşeuri abandonate şi/sau deşeuri al căror producător nu este cunoscut, devenind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor.

Prin stabilirea măsurii, Hidroelectrica este grav lezată în drepturile şi interesele sale legitime, fiind obligată să remedieze prejudiciul cauza de către alţi subiecţi de drept, cu încălcare principiului instituit de art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005.

A mai susţinut recurenta că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, pentru că regulamentul-cadru nu se referă la baraje şi lacuri de acumulare, iar, în cauză, obiectul material vizat este un lac de acumulare, şi dispoziţiile din Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 76/2006, care prevede în sarcina deţinătorului de autorizaţie de gospodărire a apelor obligaţia de urmărire şi prevenire a degradării calităţii apelor, însă printre măsurile respective nu se regăseşte igienizarea lacului de acumulare.

A mai opinat recurenta că au fost greşit aplicate şi dispoziţiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundaţii, secetă hidrologică, precum şi incidente/accidente la construcţii hidrotehnice, poluării accidentale pe cursurile de apă şi poluări marine în zona costieră, fiind nelegală soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la capătul de cerere susbsidiar, prin care a solicitat obligarea pârâtei să înlocuiască măsura cu una stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019, astfel încât obligaţia impusă în sarcina să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice.

Frontul de barare sau frontul de retenţie este definit potrivit Ordinului nr. 4/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind delimitarea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente capacităţilor energetice-revizia I drept parte a nodului hidrotehnic a cărui construcţie realizează acumularea.

Aşadar, măsura impusă, de a curăţa întreaga suprafaţă a lacului de acumulare Lugaşu, vine în contradicţie cu prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 care limitează această obligaţie a Hidroelectrica la frontul de barare.

Instanţa a apreciat că articolul invocat are un domeniu de aplicare restrâns la gestionarea situaţiilor de urgenţă, însă fără a exclude instituirea în sarcina sa a unei obligaţii generale de igienizare a luciului de apă şi de colectare a plutitorilor, făcând o greşită aplicare a normei de drept material interpretând restrictiv această normă legală.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul acesteia, a făcut referire la jurisprudenţa instanţelor naţionale vizând cauze similare, precizând că înţelege să invoce excepţia puterii de lucru judecat.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport cu dispoziţiile legale incidente, având în vedere argumentele invocate de recurenta-reclamantă şi apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

4.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică omisiunea instanţei de a fi încuviinţat proba cu înscrisuri, constând în Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004, contract care nu ar fi depus la dosar, invocând dispoziţiile art. 258 şi 292 din C. proc. civ.

Însă, Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

De asemenea, în ceea ce priveşte conformitatea acestui motiv de recurs cu rigorile impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte mai reţine faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, de reformare, ce nu are un caracter devolutiv. Aşa cum se precizează explicit la art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere acest deziderat, legiuitorul a prevăzut că reprezintă motive de nelegalitate, ce pot fi antamate în calea de atac a recursului, numai cele ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Argumentele din recurs subsumate, în opinia recurentei-reclamante, motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., pun în discuţie interpretarea şi aprecierea probelor.

Or, aspectul referitor la administrarea probelor de către prima instanţă şi la necesitatea administrării anumitor probe nu poate forma obiect al recursului, care, după cum s-a reţinut mai sus, poate viza numai motive de nelegalitate a hotărârii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că înscrisul invocat de recurentă că nu ar fi fost depus la dosar, Contractul nr. x/27.12.2004 de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 298bis din 30.04.2015, astfel că recurenta nu poate susţine că nu ar fi avut cunoştinţă despre acesta. De altfel, însăşi recurenta, parte a contractului (concesionar), a reprodus în cuprinsul recursului dispoziţiile art. 11 lit. i) din contract.

4.2. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond ar fi interpretat şi a aplicat în mod greşit normele de drept aplicabile în cauză, reiterând aceleaşi argumente ca şi cele prezentate prin acţiunea introductivă de instanţă, Înalta Curte urmând a răspunde criticilor acesteia după cum urmează.

Recurenta susţine, în esenţă, că obligaţia instituită prin intermediul Autorizaţiei de gospodărire a apelor nr. 255/21.11.2019, de a igieniza suprafaţa luciului de apă şi de curăţire de plutitori, nu se regăseşte în reglementările normative aplicabile şi excedează obiectului de activitate al beneficiarului autorizaţiei.

Reţine Înalta Curte că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 107/1996,

"(1) Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

(2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale Apele Române de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condiţiile legii."

De asemenea, conform art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege,

"Gestionarea cantitativă şi calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi aplicarea strategiei şi a politicii naţionale, cu respectarea reglementărilor naţionale în domeniu, se realizează de Administraţia Naţională Apele Române, prin administraţiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

Sunt nefondate criticile recurentei, în sensul greşitei aplicări a art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, în sensul că întreţinerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei, instanţa de fond în mod corect apreciind că, odată cu dobândirea dreptului de concesiune, prin Contractul nr. x/2004, recurenta-reclamantă a preluat şi obligaţiile referitoare la prevenirea degradării calităţii apelor.

Astfel, în raport cu O.U.G. nr. 107/2002 şi cu art. 55 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizaţiile de gospodărire a apelor, are atribuţii de monitorizare şi coordonare a activităţilor ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane de pe teritoriul ţării de către utilizatorii-deţinători ai autorizaţiilor de gospodărire a apelor.

În acest sens, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii şi competenţelor de emitere, modificare, retragere şi suspendare temporară a autorizaţiilor de gospodărire a apelor, precum şi a Normativului de conţinut al documentaţiei tehnice supuse autorizării, conform cărora "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă şi protecţiei acestora împotriva epuizării şi poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare, introduce obligaţia utilizatorului de apă de a solicita şi obţine, atât pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru punerea în funcţiune, autorizaţia de gospodărire a apelor ce reglementează funcţionarea şi exploatarea lucrărilor şi activităţilor desfăşurate pe ape sau care au legătură cu apele".

De asemenea, art. 6 din Anexa nr. 1 la acelaşi ordin prevede că

"(1) Emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale.

(2) De asemenea se pot impune condiţii pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării şi dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea raţională şi monitoringul resurselor de apă, precum şi alte condiţii ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu."

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizaţia de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură şi servicii complexe de gospodărire a apelor.

Astfel, în contextul factual şi normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că intimata-pârâtă Administraţia Naţională Apele Române are competenţa de a emite autorizaţii de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecţiei mediului, din care face parte şi măsura contestată în cauza pendinte, contrar susţinerilor recurentei-reclamante.

Prin obligaţia contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de utilizator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare, precum şi evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Prin urmare, contrar alegaţiilor recurentei, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor Anexei 3 a Ordinului nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare şi competenţele de avizare şi aprobare a regulamentelor de exploatare şi a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, a Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală şi a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare şi prizelor de alimentare cu apă.

Faptul că obligaţia de a asigura igienizarea suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune nu poate avea drept consecinţă nelegalitatea măsurii contestate, câtă vreme această măsură este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizaţiei de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecţiei mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica recurentei-reclamante privind greşita aplicare a art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, ordin care, potrivit art. 41 alin. (3), nu se referă la baraje şi lacuri de acumulare.

Într-adevăr, conform dispoziţiilor invocate de recurentă, pentru categoria de lucrări (baraje şi lacuri de acumulare) regulamentul de exploatare se întocmeşte şi se aprobă potrivit celor prezentate în "Regulamentul-cadru de exploatare a barajelor şi lacurilor de acumulare".

Însă, dispoziţiile aplicabile, Ordinul nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare şi competenţele de avizare şi aprobare a regulamentelor de exploatare şi a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, a Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală şi a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare şi prizelor de alimentare cu apă şi Metodologia din 2006 aprobată prin acest ordin, au aceleaşi prevederi ca şi cele reţinute de prima instanţă.

Astfel conform art. 3 alin. (1) şi (3) din Metodologia 2006,

"(1) Regulamentul de exploatare pentru obiectiv hidrotehnic face parte integrantă din autorizaţia de gospodărire a apelor pentru obiectivul respectiv.

(2) În cazul existenţei regulamentului de exploatare pentru amenajare care cuprinde mai multe obiective hidrotehnice, autorizaţia de gospodărire a apelor se emite pentru fiecare obiectiv hidrotehnic component al amenajării.".

Prin urmare, parte integrantă a autorizaţiei de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic funcţionarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafaţă, subterane, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare a acestora, este şi Regulamentul de exploatare pentru obiectivul hidrotehnic, astfel încât nu se poate susţine cu suficient temei că obligaţia cuprinsă în autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligaţie care ar depăşi competenţele Administraţiei Naţionale Apele Române, în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligaţii ce ar depăşi limitele stabilite de actele normative incidente.

Aşadar, rezultă fără putinţă de tăgadă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că, în condiţiile în care Regulamentul este un act subsecvent autorizaţiei de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligaţia de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă şi de curăţare de plutitori a fost introdusă în autorizaţia de gospodărire a apelor pentru baraje şi lacuri de acumulare, ca o condiţie necesară funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a calităţii apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante că nu poate să îndeplinească activităţi de igienizare a suprafeţei luciului de apă şi de curăţire de plutitori, aceste susţineri fiind lipsite de suport legal şi doar o consecinţă a propriului demers interpretativ asupra legislaţiei aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor.

Pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva neanalizării limitelor dreptului autorităţii de a stabili obligaţii în sarcina Hidroelectrica şi a neluării în considerare a legislaţiei conexe ce reglementează dreptul acesteia de a acţiona, prima instanţă procedând în mod corect la verificarea legalităţii obligaţiei stabilite în sarcina părţii reclamante prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, inclusiv legislaţia secundară, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului administrativ contestat sub aceste aspecte evidenţiate.

De asemenea, nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greşitei aplicări a art. 38 alin. (1) şi (2) din Ordinul nr. 662/2006. Contrar aprecierilor recurentei, aceste dispoziţii legale arată în mod expres faptul că emitentul autorizaţiei de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiţie să execute şi alte lucrări necesare, necuprinse în documentaţia tehnică prezentată la autorizare, dar care se impun a fi realizate, în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenţi şi riveranilor.

Aşadar, intimata are dreptul de a impune în sarcina recurentei, în calitate de utilizator al barajului amplasat pe Lacul de acumulare Lugaşu, anumite obligaţii pe care le consideră necesare pentru buna utilizare a sa, respectiv pentru protejarea categoriilor de persoane anterior nominalizate.

Obligaţia contestată are în vedere calitatea recurentei de utilizator al resursei de apă, prin această măsură urmărindu-se asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a obiectivului hidrotehnic, precum şi menţinerea calităţii apei din acumulare.

Înalta Curte constată a fi nefondate aprecierile recurentei-reclamante referitoare la aşa-zisa încălcare a principiului "poluatorul plăteşte". Partea conferă principiului o accepţiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel naţional şi european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esenţiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea şi remedierea poluării, precum şi costurile pe care aceasta le impune societăţii. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajaţi să evite daunele aduse mediului şi sunt traşi la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte, daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activităţile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producţia şi prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deşeurilor, producţia de celuloză, hârtie şi carton la scară largă, vopsirea textilelor şi tăbăcăria, producţia de carne, produse lactate şi produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate şi habitatelor naturale (sau o ameninţare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activităţi profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a şi în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijenţă.

Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situaţia în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situaţie în care este răspunzătoare pentru acestea şi trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare şi să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activităţile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

În cauză, obligaţia contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităţilor cu responsabilităţi în materie, în speţă a intimatei-pârâte conform dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar şi administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor şi mediului înconjurător, prin asigurarea funcţionării în siguranţă a uvrajelor şi prizelor acumulării şi a menţinerii calităţii apei din acumulare.

Drept urmare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligaţiei instituite în sarcina recurentei-reclamante prin autorizaţia contestată. Măsura dispusă prin actul administrativ contestat nu a fost emisă în considerarea faptului că poluarea suprafeţei luciului de apă s-ar datora activităţii societăţii recurente, ci, aşa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecţiei mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producţie a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat şi în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activităţi de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum şi de curăţire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidenţiat în considerentele prezentei decizii.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligaţiei contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislaţia impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligaţia stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmaţie că pentru societatea reclamantă obligaţia contestată ar avea caracter vătămător, nesusţinută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalităţii acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că măsura impusă prin autorizaţia de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor şi mediului înconjurător, astfel că susţinerile părţii privind pretinsul caracter vătămător al obligaţiei stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

În fine, referitor la alegaţiile recurentei privind greşita aplicare a art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 cu referire la capătul subsidiar de cerere, vizând înlocuirea măsurii cu una stabilită conform acestor dispoziţii, care să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenţie pentru asigurarea funcţionării în condiţii de siguranţă a echipamentelor hidromecanice, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza distinctă a acestora, în raport de considerentele anterior expuse prin care s-a reţinut legalitatea măsurii dispuse de autoritatea intimată, măsură care nu se impune a fi înlocuită.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea sentinţei de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile situaţiei deduse judecăţii.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă care, prin întâmpinare a făcut trimitere la jurisprudenţa unitară în materie şi a susţinut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanţele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiaşi obligaţii, context în care a înţeles să invoce excepţia puterii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepţie, ci reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunţarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

4.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 972 din 16 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.