Insurer’s bid to recover late-payment penalties from Guarantee Fund rejected

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 09.11.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 24602/19.10.2020 emise de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 709,64 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 22 aprilie 2021, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut recurenta că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., respectiv cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin prisma faptului că expune în repetate rânduri că A. nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 şi a faptului că nu a pus în aplicare considerentele ce reţin că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă, astfel, creanţe de asigurare.

A citat recurenta din cuprinsul deciziei menţionate, apreciind că instanţa de fond, pronunţând o hotărâre în care s-a reţinut că societatea de asigurare nu este creditor de asigurare, nu doar că aplică în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, dar încalcă în mod vădit o hotărâre prealabilă ce are caracter obligatoriu pentru instanţe încă de la momentul publicării.

Înalta Curte a stabilit, printre altele, că acele creanţe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanţe de asigurare, după cum rezultă din pct. 124 din decizia menţionată, considerente care conţin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare.

Astfel, decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, ci şi alte probleme care, deşi nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susţină ulterior dezlegările date prin dispozitiv.

Ca urmare, a apreciat că prin respingerea contestaţiei formulate pe motiv că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanţa de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 şi a încălcat, totodată, şi dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat instanţei de recurs să dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită şi să reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

A mai susţinut recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011 şi dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, fiind eronat argumentul contrar reţinut de instanţa de fond că penalităţile de întârziere nu au la bază un contract de asigurare, încălcând prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit căruia conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995.

Prezintă relevanţă prevederile art. 15-37 cuprinse în Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, unde sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA, şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) şi art. 38 din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011.

În raport cu art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare. Faptul că sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment nu schimbă cu nimic datele problemei, independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe, sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

Din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce cuprinde definiţia creanţei de asigurare şi din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanţe în categoria creanţelor de asigurare, şi anume faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

A mai susţinut recurenta că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcare art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015.

Scopul prevăzut de art. 2 alin. (1) nu ar fi deturnat dacă FGA ar fi obligat la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere. Din contră, Fondul datorează penalităţi în calitatea sa de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, în baza art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015.

A mai apreciat că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond, raportându-se la art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 ce face trimitere la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, a reţinut că Fondul nu poate fi obligat la plata penalităţilor pentru că nu se înscriu în noţiunea de creanţă de asigurări şi că penalităţile de întârziere nu reprezintă culpa Fondului.

După cum a precizat, ÎCCJ a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare, iar textele legale prevăd că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli, ulterior putându-se subroga în drepturile creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă le-ar fi plătit ca urmare a propriei culpe, evident că nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

După cum se poate observa din art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terţului (în speţă, asigurătorul aflat în faliment), iar nu pe o culpă a celui care se subrogă. Dacă Fondul poate plăti dobânzi aferent despăgubirilor principale, poate plăti şi penalităţi de întârziere.

4. Apărările formulate

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.

5. Decizia instanţei de control judiciar

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. S.A. este nefondat.

5.1. Preliminar, instanţa de control judiciar constată că, deşi recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii de fond, argumentele dezvoltate prin cererea de recurs privesc aplicarea greşită de către prima instanţă a normelor de drept material aplicabile cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5.2. Astfel, recursul va fi analizat din perspectiva acestui motiv de casare, care, însă, nu este incident în cauză, criticile formulate de recurentă fiind nefondate.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând, în esenţă, că reclamanta nu are aceleaşi drepturi faţă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca şi asigurătorul RCA, pentru că temeiurile legale sunt diferite, în categoria creditorilor de asigurări intrând persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. De asemenea, penalităţile asigurătorilor CASCO care au obţinut deja sentinţe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraţilor împotriva asigurătorului RCA nu se înscriu în noţiunea de creanţă de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

După cum s-a redat la pct. 3 al prezentei decizii, recurenta-reclamantă critică sentinţa de fond, apreciind că instanţa ar fi încălcat dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020 şi ar fi încălcat şi interpretat eronat normele de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile, art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, analiza criticilor din recurs urmând a fi realizată în raport de finalitatea lor concretă.

Chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul dacă acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Referitor la invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 124 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este aplicabilă în cauză.

Astfel, din considerentele deciziei evocate nu rezultă că s-a stabilit natura de creanţe de asigurări a penalităţilor de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, s-a constatat că, în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare, legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să se indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi care impune să fie tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Instanţa de control judiciar mai reţine şi faptul că, din considerentele de la pct. 125 al aceleiaşi decizii, reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA în temeiul dispoziţiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conţinutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoaşterea calităţii de creanţe de asigurări este condiţionată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO şi achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanţă izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligaţiei de plată şi din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi şi obligaţii extrinseci contractului de asigurare şi numai între părţile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment.

În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel încât este evident că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De asemenea, cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste dispoziţii legale, contrar alegaţiilor recurentei, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului, respectiv "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art. 1535 din noul C. civ. conform cărora, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din normă. Nici Legea nr. 213/2015 şi nici norma menţionată nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea fac trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit, în sensul că acestea nu sunt recunoscute ca şi creanţe de asigurări, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24602 din 19.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond.

5.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 656 din 22 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.