Joint and several liability of company administrator for tax debts: prohibition of retroactive application of post-insolvency fiscal procedure and proof of bad faith

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual

1.1. Prin acţiunea înregistrată, la data de 18.06.2018, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, anularea Deciziei nr. 74/10.05.2018 emise de DGRFP Galaţi, privind soluţionarea contestaţiei înregistrate sub nr. x/26.03.2018, şi anularea Deciziei nr. 63/08.02.2018 de angajare a răspunderii solidare emise de AJFP Galaţi în dosarul de executare nr. x şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 179 din 10 decembrie 2018, Curtea a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei materiale.

A admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia nr. 63/08.02.2018 de angajare a răspunderii solidare emise de DGRFP Galaţi-AJFP Galaţi şi Decizia nr. 74/10.05.2018 de soluţionare a contestaţiei emise de DGRFP Galaţi.

1.2. Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 4235 din 28 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nemotivată, în condiţiile în care au fost preluate aproape fidel argumentele şi apărarea reclamantei, fără a efectua o analiză proprie şi obiectivă a cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în rejudecare după casare, în al doilea ciclu procesual.

Cauza a fost reînregistrată, în rejudecare după casare, pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 04.11.2021, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 284 din 29 decembrie 2021, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în rejudecare, anularea actelor administrativ-fiscale atacate.

3.1. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. recurenta-reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe nu este motivată, fiind preluate în totalitatea argumentele organului fiscal expuse în cadrul deciziei de răspundere solidară, în sensul că administratorul societăţii, cu bună ştiinţă, şi-ar fi construit un raţionament care nu corespunde reglementărilor legale în vigoare, şi care ar fi produs bugetului de stat un prejudiciu de 1.095.699 RON.

De asemenea, judecătorul fondului nu a analizat motivul de nelegalitate privind faptul că decizia fiscală nu cuprinde opinia organului fiscal motivată în fapt şi în drept faţă de punctul său de vedere exprimat la data de 25.01.2018, menţionând doar că decizia întruneşte condiţiile minime de motivare. Apreciază că o astfel de decizie trebuie să îndeplinească toate condiţiile şi nu condiţii minime, iar în lipsa motivării complete decizia este lovită de nulitate.

3.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţine că decizia de atragere a răspunderii solidare a fost emisă cu încălcarea art. 26 alin. (9) lit. b) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că aceasta trebuie aprobată "prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale".

De asemenea, arată că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că decizia a fost emisă în mod legal, atât timp cât aceasta a fost emisă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014. Astfel, deşi AJFP Galaţi s-a înscris la masa credală cu respectiva sumă, fiind creditor majoritar, iar, în cadrul Raportului privind cauzele şi împrejurările care au condus la starea de insolvenţă, administratorul judiciar nu a reţinut culpa sa pentru insolvenţa societăţii, AJFP Galaţi nu a formulat contestaţie şi a emis decizia atacată, eludând dispoziţiile speciale ale legii insolvenţei.

Apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2)1din Codul de procedură fiscală întrucât acest articol impune următoarele condiţii: a) să fie deschisă procedura insolvenţei; b) să existe obligaţii restante pentru care s-a deschis procedura insolvenţei; să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) persoanele să fi acţionat cu rea-credinţă în vederea acumulării şi sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale.

Susţine, în primul rând, că nu îi este imputabilă acumularea obligaţiilor fiscale stabilite începând cu data de 1.07.2015, întrucât acestea sunt rezultatul modificărilor aduse Legii nr. 344/2006 prin O.G. nr. 28/2015 şi nu se poate reţine reaua sa credinţă, întrucât neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputată administratorului doar atunci când dispune de fonduri suficiente şi, totuşi, nu efectuează plăţile către fisc.

Consideră că nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii solidare, neexistând legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, întrucât starea societăţii se datorează modificărilor legislative majore în domeniul salarizării, şi nici reaua sa credinţă, întrucât nu a existat o acţiune a sa care să fi determinat starea de insolvenţă, societatea ajungând în această situaţie în urma controlului.

În al doilea rând, susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut reaua sa credinţă pentru că ar fi ridicat din conturile societăţii sumele de 159.613 RON şi, respectiv, 208.975 RON, fără să ţină cont de faptul că din aceste sume au fost achitate salarii şi diurnă pentru luna octombrie 2017, justificate cu documente anexate la dosarul cauzei. Mai mult, la data la care s-au ridicat dividende nu avea obligaţii fiscale restante, aspect ce rezultă din înscrisurile emise de organul fiscal, dar care au fost ignorate de către instanţă.

De asemenea, faptul că nu a solicitat reorganizarea societăţii nu poate conduce la ideea că a fost de rea credinţă. Arată că nu a propus un plan de reorganizare întrucât veniturile societăţii proveneau exclusiv din activităţi realizate prin detaşarea salariaţilor din România în Italia şi Malta. Cum contractul cu CNI a ajuns la termen la data de 15.10.2017, nemaifiind reînnoit, iar societatea B. a refuzat colaborarea în condiţiile unei majorări de tarif, solicitată ca urmare a faptului că în urma inspecţiei fiscale care s-a stabilit că taxele trebuie achitate la nivelul salariul minim din aceste ţări, ceea ce presupunea cheltuieli mai mari, nu se putea propune un plan de reorganizare viabil, acesta fiind motivul pentru care un asemenea plan nu a fost propus, şi nu reaua sa credinţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi nu au depus întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

5.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care se susţine, în accepţiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. este nefondat.

În acest cadru, se impune precizarea că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante referitoare la faptul că judecătorul fondului nu ar fi analizat motivul de nelegalitate vizând nemotivarea deciziei fiscale Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii au fost analizate criticile formulate sub acest aspect. De fapt, din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că recurenta-reclamantă nu este de acord cu argumentele pentru care a fost respinsă această critică, ceea ce nu se poate circumscrie unei nemotivări a hotărârii.

În acest context, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui prim motiv de casare întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumentele pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată, fiind arătate în mod expres atât motivele, cât şi silogismul logico-juridic ce a stat la baza acesteia.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

5.2. Examinând sentinţa recurată prin prisma celui de al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În ceea ce priveşte contextul factual, se reţine că în urma unui control efectuat la S.C. C. S.R.L. Galaţi, organele fiscale au stabilit, prin Deciziile de impunere x şi y din 19.10.2017, emise de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 741.874 RON şi accesorii în sumă de 260.159 RON,calculate pentru perioada 1.07.2015 - 17 octombrie 2017.

În urma acestor decizii, S.C. C. S.R.L. Galaţi a cerut deschiderea procedurii insolvenţei, cererea fiind admisă prin sentinţa nr. 371/4.12.2017 a Tribunalului Galaţi.

Prin Decizia nr. 63/8.02.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentei- reclamante pentru suma de 1.095.699 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (21) Codul de procedură fiscală, reţinându-se, în esenţă, că administratorul societăţii nu a achitat obligaţiile fiscale restante şi nu a solicitat reorganizarea societăţii, preferând că declare insolvenţa, aspect ce dovedeşte reaua sa credinţă. De asemenea, s-a reţinut că au fost încasate în luna septembrie 2017 dividende, deşi aceste sume puteau fi folosite pentru plata parţială a obligaţiilor fiscale.

O primă critică a recurentei se referă la faptul că decizia de atragere a răspunderii solidare a fost emisă cu încălcarea art. 26 alin. (9) lit. b) din Codul de procedură fiscală, care prevede că aceasta trebuie aprobată "prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale".

Înalta Curte constată, în primul rând, că dispoziţiile legale la care se raportează recurenta se referă la aprobarea procedurii de atragere a răspunderii solidare şi nu la instituirea acestei măsuri, aşa cum se susţine. În al doilea rând, dispoziţiile art. 26 alin. (9) lit. b), la care face referire recurenta, reglementează aprobarea procedurii de atragere a răspunderii solidare pentru creanţele fiscale administrate de organele fiscale locale, respectiv cele care, potrivit art. 37 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, se fac venit la bugetul local. Or, creanţele pentru care s-a luat măsura contestată în prezenta cauză se circumscriu creanţelor care, potrivit art. 29 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, se administrează prin organul fiscal central, caz în care procedura de atragere a răspunderii solidare se aprobă prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., criticile fiind, astfel, nefondate.

De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile potrivit cărora în mod greşit a apreciat instanţa de fond că decizia a fost emisă în mod legal, atât timp cât aceasta a fost emisă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, situaţie în care atragerea răspunderii administratorului societăţii se poate face doar conform dispoziţiilor art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la acest aspect Înalta Curte arată că procedura răspunderii solidare, reglementată de Codul de procedură fiscală, este o procedură distinctă în raport cu procedura răspunderii membrilor organelor de conducere, reglementată de art. 169 din Legea 85/2014, fiind vorba de două tipuri distincte de răspunderi, angajate în cadrul a două proceduri diferite, cu condiţii şi termene proprii, astfel că nu se poate susţine că inexistenţa uneia dintre acestea o exclude şi pe cealaltă sau că răspunderea atrasă în baza art. 25, alin. (2^1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală se suprapune cu faptele prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Faptul că prin Raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, întocmit de lichidatorul judiciar, nu au fost identificate elemente care să indice că ar fi îndeplinite condiţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu prezintă relevanta în speţa dedusă analizei.

Înalta Curte constată, însă, că sunt fondate criticile vizând neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru dispunerea măsurii atragerii răspunderii solidare.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că din cuprinsul Deciziei nr. 63/8.02.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, contestată prin prezentul demers judiciar, rezultă că atragerea răspunderii solidare a recurentei-reclamante s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2)1din Codul de procedură fiscală, care prevăd că "Pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund solidar cu acesta persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plată acestor obligaţii".

Ca urmare, sub un prim aspect, se constată că în mod greşit prima instanţă a analizat condiţiile antrenării răspunderii recurentei-reclamante prin coroborare cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, care se referă la nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Sub un al doilea aspect, se impune precizarea că dispoziţiile art. 25 alin. (2)1din Codul de procedură fiscală, introduse prin O.G. nr. 30/2017, adaugă un nou motiv pentru care se poate dispune atragerea răspunderii solidare cu debitorul, distinct de toate celelalte la motive reglementate de art. 25 alin. (1) lit. a) - e) din Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestui text, răspunderea solidară poate fi antrenată dacă are ca obiect obligaţii fiscale pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi dacă există fapta de determinare a acumulării acestora, precum şi cea a sustragerii de la plata lor, prin utilizarea resursele sale băneşti în alte scopuri decât cele de a achita obligaţiile fiscale, iar persoana căreia i se atrage răspunderea a săvârşit faptele cu rea credinţă.

Ca urmare, antrenarea răspunderii, în baza acestui text, nu poate avea loc doar pentru fapta de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale, întrucât textul vizează ipoteza în care aceeaşi persoană acumulează obligaţii fiscale şi apoi se sustrage de la plata lor, legiuitorul folosind conjuncţia "şi", spre deosebire de situaţia de la art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, unde este folosită conjuncţia "şi/sau" ceea ce face posibilă antrenarea răspunderii, după caz, doar pentru nedeclararea obligaţiilor fiscale, ori doar pentru neplata obligaţiilor fiscale sau pentru ambele fapte.

Interpretând astfel textul legal, rezultă că antrenarea răspunderii recurentei- reclamante, raportat la starea de fapt reţinută, se putea face numai pentru fapta de acumulare şi sustragere de la plata obligaţiei fiscale a societăţii, săvârşită după data de 3.09.2017 (data intrării în vigoare a legii), dacă erau îndeplinite şi celelalte condiţii impuse de text.

În speţă, antrenarea răspunderii solidare a avut loc ca urmare a nerespectării obligaţiei legale de plată a creanţelor fiscale ale societăţii debitoare, rezultate din neachitarea salariilor angajaţilor la nivelul minim al salariului din ţările în care aceştia au fost detaşaţi, pentru perioada 01.07.2015 - 31.05.2017.

Raportat la această stare de fapt, sunt întemeiate criticile recurentei privind neîndeplinirea condiţiilor pentru a fi antrenată răspunderea sa în temeiul art. 25 alin. (2)1Codul de procedură fiscală, în considerarea faptului că răspunderea acesteia putea fi antrenată doar pentru creanţele fiscale acumulate în perioada de după 3.09.2017, de la a căror plată s-ar fi sustras.

Însă, în speţă, a fost antrenată răspunderea pentru obligaţii fiscale suplimentare datorate pentru o perioadă anterioară datei de 3.09.2017, când a intrat în vigoare alin. (2)1al art. 25, ajungându-se astfel la aplicarea retroactivă a textului, în contextul în care, pentru argumentele expuse anterior, răspunderea reglementată de acest articol poate fi antrenată doar pentru fapta de acumulare şi sustragere de la plata creanţei fiscale, şi nu numai pentru fapta de acumulare a obligaţiilor fiscale sau numai pentru cea de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că nu se poate prezuma răspunderea administratorului în toate cazurile când pasivul social, sau o parte a acestuia, nu poate fi acoperit, ci doar când se probează, în concret, că acesta a cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin acumularea de datorii, iar ulterior s-a sustras de la plata acestora, prin declararea insolvenţei.

Mai mult, reaua credinţă a administratorului reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, iar această condiţie care trebuie îndeplinită atât cu ocazia acumulării, cât şi a sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale respective.

Ca urmare, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăţia acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenţiei directe sau indirecte şi trebuie să fie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Mai mult, ar trebui probată o intenţie premeditată, adică o pregătire prealabilă a demersurilor şi un scop fraudulos de la început identificat şi stabilit, care converg în direcţia de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvenţă.

În dezacord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că nu se poate reţine reaua credinţă a recurentei-reclamante pentru că a ales să solicite insolvenţa societăţii în loc să ceară eşalonarea datoriilor fiscale, întrucât dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă" sunt imperative, aşa încât nu lasă loc unui drept de opţiune sau de apreciere din partea administratorului.

De asemenea, nu poate fi reţinută reaua credinţă nici pentru faptul că recurenta-reclamantă nu a solicitat, în cursul procedurii de insolvenţă, reorganizarea societăţii, în condiţiile în care nu s-a dovedit că o asemenea reorganizare era viabilă. Astfel, art. 133 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, prevăde că "Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului". Or, în condiţiile în care judecătorul nu a indicat, în concret, existenţa unor minime elemente care ar fi putut conduce la concluzia că societatea ar fi avut resursele necesare pentru a propune un plan de reorganizare valabil, nu se poate prezuma reaua credinţă doar din perspectiva faptului că un asemenea plan nu a fost depus.

Tot astfel, faptul că în luna septembrie 2017 recurenta ar fi încasat de la societate dividende nu face dovada relei credinţe, atât timp cât la momentul respectiv societatea nu figura cu obligaţii financiare restante, sumele avute în vedere la emiterea deciziei contestate, precum şi la declararea insolvenţei, fiind stabilite abia prin Deciziile de impunere x şi y din 19.10.2017.

Cum nu au fost determinate alte împrejurări concrete de natură a contura intenţia recurentei-reclamante de a se sustrage obligaţiilor de plată nu se poate prezuma că aceasta a acţionat cu rea-credinţă, în condiţiile în care atât dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ. cât şi dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Codul de procedură fiscală prevăd că doar buna-credinţă se prezumă, iar cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă.

În acest sens trebuie avut în vedere şi faptul că de la înfiinţare şi până la data controlului societatea nu a figurat cu obligaţii fiscale restante, suma stabilită de organele fiscale fiind aferentă perioadei 1.07.2015- 31.05.2017, fiind datorată modificărilor legislative care au schimbat modul de stabilire a contribuţiilor aferente salariilor, care nu au fost cunoscute şi aplicate de către administratorul societăţii. Chiar dacă necunoaşterea legii nu reprezintă un motiv de exonerare de la plata obligaţiilor generate în acest mod, nu se poate conchide că aceasta echivalează cu reaua credinţă, întrucât existenţa relei credinţe presupune o atitudine voliţională a persoanei, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul şi, casând sentinţa recurată, va admite acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 284 din 29 decembrie 2021 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.

Anulează Decizia nr. 74/10.05.2018 emisă de DGRFP Galaţi şi Decizia nr. 63/08.02.2018 emisă de AJFP Galaţi.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.