Inadmissibility of civil revision based on prosecutor’s tax evasion closure order lacking binding force in administrative tax litigation.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Iaşi, a solicitat anularea următoarelor acte:

- Decizia nr. 10490/11.06.2018, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă;

- Raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.07.2017;

- Decizia de impunere nr. x din 31.07.2017 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 31.07.2017;

- Decizia fiscală nr. 358/04.08.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere;

- Decizia fiscală nr. 358/04.08.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 22 octombrie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B. şi prin adm. statutar C., împotriva Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/31.07.2017;

- a respins ca nefondată contestaţia formulată pe reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.I.I. B. şi prin adm. statutar C., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Iaşi.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 31 august 2020, sub numărul de dosar x/2020, revizuenta A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B., a formulat potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 10 din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea cererii de revizuire, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei civile nr. 10/22.01.2019, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată şi acordarea de cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 125 din 08 decembrie 2020, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B. împotriva sentinţei civile nr. 10 din data de 22.10.2019, pronunţată de către Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2018, intimaţi fiind pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Iaşi, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 125 din 08 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-revizuentă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut greşit că înscrisul invocat de aceasta nu ar fi doveditor, aplicând greşit art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar prin hotârârea dată, prima instanţă a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 16 lit. b) teza întâi şi de art. 28 alin. (1) C. proc. pen. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Aceasta a arătat că înscrisul nou invocat, respectiv Ordonanţa de clasare a cauzei din 19 iunie 2020, emisă în dosarul nr. x/2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, este un înscris doveditor, întrucât nu implică necesitatea confirmării prin alte mijloace de probă şi soluţia pronunţată în prezenta cauză ar fi fost diferită dacă prima instanţă ar fi avut cunoştinţă de conţinutul hotărârii invocate. Prin această ordonanţă s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală - cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005.

Recurenta-revizuentă a apreciat că, de vreme ce în cadrul urmăririi penale au fost administrate toate mijloacele probatorii (înscrisuri, declaraţii de martori, expertiză contabilă) concluzionându-se că nu există elemente obiective care să conducă la concluzia că operaţiunile sunt fictive, rezultă că reţinerile instanţei privid fictivitatea operaţiunilor comerciale analizate nu corespund adevărului judiciar.

Recurenta-revizuentă a susţinut că, în raport de prevederile art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi şi ale art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care atât actul administrativ fiscal contestat, cât şi ordonanţa de clasare au avut la bază aceleaşi împrejurări, iar hotărârea penală definitivă este în sensul că reducerea bazei de impozitare nu s-a făcut fraudulos şi prin operaţiuni fictive, este evident că această hotărâre are autoritate de lucru judecat şi deci caracter determinant şi este un înscris nou în procesul civil, care să conducă instanţa de contencios administrativ la concluzia exact opusă celei din sentinţa atacată cu revizuire.

În aceste condiţii, recurenta-revizuentă a considerat că se impunea revizuirea sentinţei civile nr. 10/22.01.2019, în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată, întrucât dacă instanţa ar fi cunoscut ordonanţa de clasare la momentul pronunţării sentinţei, ar fi conchis că operaţiunile nu sunt fictive, deci constatările organului fiscal nu sunt corecte. Ordonanţa de clasare, prin caracterul definitiv, este suficientă pentru a răsturna cele reţinute de instanţă prin sentinţa civilă nr. 10/22.01.2019, întrucât este rezultatul epuizării tuturor mijloacelor probatorii, cu atât mai mult cu cât prin încheierea de la termenul din 07 ianuarie 2019, în dosarul nr. x/2018, instanţa de contencios administrativ a respins atât proba cu martori, cât şi proba cu expertiză, întrucât a considerat că nu sunt utile soluţionării cauzei, în condiţiile în care teza probatorie, expres indicată, era "realitatea operaţiunilor aferente facturilor emise de societăţile enumerate în nota de probe".

Nu în ultimul rând, recurenta-revizuentă a apreciat ca fiind absurdă concluzia instanţei că, împotriva aceleiaşi hotărâri, a declarat şi calea de atac a recursului, de vreme ce ambele căi sunt prevăzute de lege şi exercitate în condiţiile legii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, ca fiind legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei-revizuente circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de prima instanţă a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţiile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

De altfel, Înalta Curte reţine că, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că modul în care a interpretat prima instanţă înscrisul invocat de aceasta, în analiza cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 16 lit. b) teza întâi şi de art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. Or, aceste critici privesc în concret greşita aplicare a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că acestea nu reprezintă critici subsumate cazului de casare indicat, ci se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea de revizuire formulată reclamanta A. S.R.L. a invocat motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor".

Înscrisul nou la care face referire revizuenta este reprezentat de Ordonanţa de clasare a cauzei din 19 iunie 2020, emisă în dosarul nr. x/2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, prin care s-a dispus clasarea cauzei pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, întrucât întrucât fapta nu e prevăzută de legea penală sau fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, plângerea penală fiind formulată de ANAF - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ.

Criticile privind greşita aplicare a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Din conţinutul acestui text de lege, reies condiţiile ce se impun a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi reţinut acest caz de revizuire, respectiv: descoperirea unui înscris după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, astfel că acest înscris trebuia să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, dar să nu fi fost cunoscut de instanţa care a judecat fondul; imposibilitatea prezentării acestui înscris de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi confirmat prin alte mijloace de probă; înscrisul descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată.

Analizând caracterul înscrisului de care se prevalează revizuenta - Ordonanţa de clasare a cauzei din 19 iunie 2020, emisă în dosarul nr. x/2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava - prima instanţă a concluzionat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. pentru a deschide calea revizuirii.

În primul rând, plecând de la rolul revizuirii, se desprinde cerinţa ca înscrisul nou să se refere la un mijloc de probă, doar în această situţie putându-se vorbi de un "înscris determinant". Astfel, chiar admiţând, într-o interpretare extensivă a noţiunii de înscris vizată de dispoziţia procedurală menţionată, că îi este asimilată şi ordonanţa de clasare emisă de procuror, aceasta nu îndeplineşte condiţia existenţei la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită, în condiţiile în care sentinţa a fost pronunţată la data de 22 ianuarie 2019, iar ordonanţa de clasare a fost emisă la data de 19 iunie 2020.

În contextul analizării condiţiilor reglementate de art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere şi că oricum nu s-ar fi putut reţine o conduită obstrucţionistă a părţii adverse sau împrejurări mai presus de voinţa părţilor care au împiedicat înfăţişarea înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, în condiţiile în care deşi revizuenta avea cunoştinţă de actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. x/2017, finalizate prin ordonanţa de clasare invocată în cauză, nu a considerat că soluţia din dosarul penal ar avea o înrâurire determinantă asupra cauzei civile, de vreme ce nu a formulat o cerere de suspendare a judecăţii cauzei în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cu care:

"(1) Instanţa poate suspenda judecata: (…) 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel".

În plus, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului legat de caracterul de înscris doveditor în accepţiunea art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., împrejurarea că în cursul unei proceduri penale s-a conchis inexistenţa unei infracţiuni de evaziune fiscală, nu înseamnă automat, aşa cum susţine recurenta, lipsa oricărei responsabilităţi în materie non penală, sau impunerea automată, cu de la sine putere, a unei concluzii de legalitate asupra operaţiunilor comerciale, cu atât mai mult cu cât temeiurile ce au fondat soluţia penală - fapta nu este prevăzută de legea penală, fapta nu este săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege - nu exclud cercetarea din punct de vedere non penal a conţinutului analizat.

Deşi recurenta-revizuentă invocă prevederile art. 28 din C. proc. pen., instanţa de control judiciar reţine că potrivit acestora doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile şi că nu există în acest caz o hotărâre definitivă care, conform art. 277 alin. (4) Codul de procedură fiscală, să fie opozabilă organelor de soluţionare competente.

În ceea ce priveşte efectele hotărârii penale asupra judecăţii civile, de principiu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 28 alin. (1) partea I C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale de condamnare a autorului infracţiunii are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă separată, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, cu observaţia că sunt învestite cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile doar hotărârile penale de condamnare definitive, în limitele prevăzute de lege, nu şi ordonanţele procurorului sau hotărârile judecătorului de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară, în speţă fiind în faţa unei ordonanţe de clasare a procurorului, astfel că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei că aceasta are un caracter determinant, care ar conduce instanţa de contencios administrativ la concluzia opusă celei reţinute de organele fiscale.

În consecinţă, nici condiţia caracterului determinant al înscrisului invocat de recurenta-revizuentă, ca cerinţă a acestui motiv de revizuire, care presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din conţinutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanţei ce a pronunţat hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluţii decât cea efectiv pronunţată, nu este îndeplinită în cauză.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte modul în care s-a raportat prima instanţă la faptul că revizuenta a declarat şi recurs împotriva hotărârii a cărui revizuire o solicită în prezentul dosar, Înalta Curte constată că recurenta-revizuentă se află în eroare, în condiţiile în care din considerentele sentinţei recurate nu reiese decât că instanţa de fond a reţinut în mod corect că soluţia ce face obiect al cererii de revizuire este criticată şi pe calea căii extraordinare a recursului, ce se afla la acel moment în curs de soluţionare, şi în care revizuenta ar fi putut prezenta apărări şi din perspectiva Ordonanţei de clasare a cauzei din 19 iunie 2020, emisă în dosarul nr. x/2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 513 C. proc. civ., raportat la art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de revizuenta A. S.R.L. prin administrator special C. şi prin administrator judiciar C.I.I. B. împotriva sentinţei civile nr. 125 din 08 decembrie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 octombrie 2022.