Appeals dismissed; fiscal assessment for unreported social contributions of posted workers upheld

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. x/2018, în data de 27 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, a solicitat anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluţionare a contestaţiei fiscale, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/22.02.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 539 din 02 aprilie 2019, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căreia a fost înregistrată cauza la data de 16 aprilie 2019, sub nr. x/2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 262 din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dolj şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 320/25.06.2018 emisă de DGRFP Craiova, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/22.02.2018 în ceea ce priveşte suma de 168.650 RON reprezentând impozit pe venit şi accesoriile aferente acestei sume.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 262 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj.

3.1. Reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul admiterii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Arată că sentinţa Curţii de Apel Craiova este nelegala, nemotivata, reluând motivarea Deciziei de soluţionare a contestaţiei, care, asa cum a susţinut in acţiunea formulata la instanţa, este motivata nelagal pe considerentul ca un este aplicabil art. 1l din Codul fiscal si ca ceea ce a sancţionat si constatat organul fiscal este nedeclararea unor obligaţii de către contribuabil deşi sunt înregistrate in contabilitate.

Ceea ce a susţinut in contestaţie este tocmai faptul ca organul de inspecţie trebuia sa aibă in vedere voinţa si scopul contribuabilului, in speţa A. S.R.L. care a asigurat angajaţilor deplasaţi in străinătate, in speţa in Germania, o diferenţa de drepturi ca si indemnizaţie/diurna de deplasare, dar care a fost înregistrata in evidente ca drepturi salariale/de natura salariata pentru a putea fi plătite taxele către statul German, statul primitor.

Taxele si impozitele aferente personalului detaşat in Germania, au fost contabilizate in conturi distincte in evidenta contabila cu menţiunea "Germania ", ele nu au fost declarate in declaraţia 112 -« declaraţie privind obligaţiile de plata a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit si evidenta nominala a persoanelor asigurate «, intrucat au fost taxe achitate in statul german si ca atare declarate in acel stat.

Având vedere cele precizate a solicitat si efectuarea altei expertize contabile, care sa poată surprinde toate elementele corecte, faptice ale derulării fenemonelor economice derulate de societate, cerere respinsa de către instanţa de fond.

Aceste aspecte considera ca nu au fost analizate de către instanţe de fond, astfel ca soluţia pronunţata este data cu incalcarea normelor de drept material, in special incalcarea proincipiului evitării dublei impuneri.

Astfel, decizia de Impunere si Raportul de Inspecţie sunt nule absolut, pentru motivele invocate mai sus, in special incalcarea principiului EVITĂRII DUBLEI IMPUNERI, precum si pentru motivele susţinute, astfel:

1. Lipsa temeiului de drept al Deciziei de Impunere si al Raportului de Inspecţie Fiscala

1.1. Inaplicabilitatea art. 11 alin. (1) din Codul fiscal in ceea ce priveşte contribuţiile sociale

1.2. Greşita aplicare a art. 11 alin. (1) in ceea ce priveşte calificarea indemnizaţiei de deplasare drept venit salarial

In acest sens invoca DIRECTIVA PARLAMENTULUI EUROPEAN SI A CONSILIULUI 96/71/CE din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.

Curtea Europeana de Justiţie a admis posibilitatea agenţilor economici de a acorda indemnizaţia de deplasare, in toate ipotezele reglementate de Directiva.

Diurna este o alocaţie specifica detaşării, asa cum aceasta noţiune este definita de Directiva.

1.3. Greşita utilizare a Normelor Metodologice la Codul fiscal, drept temei legal al impunerii suplimentare

Calficarea unei sume de bani primate de către un salariat drept venit asimilat salariilor, in sensul impozitului pe venitul din salarii, trebuie sa fie rezultatul aplicării unor criterii de calficare stabilite prin act normativ, si nu de către inspectorii fiscali, in mod subiectiv, cum s-a întâmplat in cazul de fata.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, solicita admiterea recursului si a acţiunii astfel cum au fost formulate.

3.2. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj a declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

In soluţionarea cauzei instanţa de judecata reţine incidenţa in cauza a dispoziţiilor art. 11, alin. (1) din Codul fiscal, texte de lege care sunt de natura sa duca la dezlegarea cauzei, intrucat în perioada 2016 - 2017 intimata - reclamanta avea obligaţia sa declare impozitul pe salarii şi contribuţiile sociale aferente, dar considera ca instanţa de fond a făcut o aplicare greşita a acestor dispoziţii legale, interpretarea data textelor de lege având un caracter restrâns, in sensul ca instanţa de fond a concluzionat ca presupusa plata a sumei de 168.650 RON ar pesupune ca intimata reclamanta nu datorează acest impozit pe venit.

Considera ca anularea deciziei de impunere nr. x/22.02.2018 si a raportului de inspecţie fiscala nr. x/22.02.2018 in ceea ce priveşte obligarea intimatei -reclamante la plata sumei de 168.650 RON, reprezentând impozit pe profit si accesoriile aferente acestei sume ar conduce la concluzia ca aceasta nu datorează suma stabilita suplimentar, astfel ca prin anularea actului plata realizata nu mai are un suport legal.

Legalitatea/ne legalitatea unui act administrativ - fiscal, supus controlului judecătoresc, nu este determinata de plata/neplata sumelor stabilite prin act, acest putând fi anulat ca nelegal, nu pentru faptul ca sumele respective ar fi fost plătite.

Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicita s-a stabilit in sarcina reclamantei suma totala de 3.670.988 RON.

Din aceasta suma intimata - reclamanta a contestat suma totala de 3.564.685 RON.

Instanţa de fond a preluat concluziile consultantului fiscal cu privire la impozitul pe veniturile din salarii (168.650 RON), dar concluziile nu erau motivate, afirmandu-se doar ca suma nu este corect calculata prin raportare la o presupusa existenta a unei duble impuneri, fara a aduce nici un argument din punct de vedere legal care sa susţină aceasta afirmaţie.

Instanţa de fond ar fi trebuit sa analizeze si sa stabilească cărui stat ii revine dreptul de impunere conform prevederilor legale in materie, presupusa existenta a unei duble impuneri nefiind suficienta pentru a concluziona ca organul de inspecţie fiscala a stabilit eronat in contul impozitului pe veniturile din salarii suma de 168.650 RON cu titlu de debit suplimentar.

In fapt, urmare a verificării efectuate prin sondaj, organul de control a identificat angajaţi ai societăţii a căror perioada de detaşare in Germania a fost sub 183 zile.

Instanţa de judecata trebuia sa facă aplicarea dispoziţiilor art. 15, alin. (2) lit. a) din Legea nr. 29/16.01.2002 privind ratificarea Convenţiei dintre România si Republica Federala Germania pentru evitarea dublei impunerii cu privire la impozitele pe venit si pe capital:

"Independent de prevederile paragrafului 1, remuneraţiile obţinute de un rezident al unui stat contractant pentru o activitate salariată exercitată în celălalt stat contractant sunt impozabile numai în primul stat menţionat, dacă:

a) beneficiarul este prezent în celălalt stat pentru o perioadă sau perioade care nu depăşesc în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârşind în anul fiscal vizat; şî

b) remuneraţiile sunt plătite de o persoană sau în numele unei persoane care angajează şi care nu este rezidentă a celuilalt stat; şi

c) remuneraţiile nu sunt suportate de un sediu permanent sau de o bază fixă pe care cel care angajează o are în celălalt stat."

Faptul ca remuneraţiile realizate de personalul detaşat sub 183 de zile, cumulat in cadrul oricărei perioade de 12 luni, trebuie impuse de către statului roman si nu de către statului german, rezulta cu claritate din dispoziţiile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal si H.G. nr. 01/2016, in conformitate cu care: - art. .76, alin. (1), Codul fiscal:

"Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani si/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii si asimilate salariilor" -titlul IV, pct. 20 din H.G. nr. 01/2016:

"Veniturile din salarii obţinute de contribuabilii prevăzuţi la art. 59 alin. (1) lit. a) si alin. (2) din Codul fiscal pentru activitatea desfăşurată într-un stat cu care România are încheiată convenţie de evitare a dublei impuneri si care sunt plătite de către sau în numele unui angajator care este rezident în România sau are sediul permanent în România sunt impozabile în România dacă persoana fizică este prezentă în acel stat pentru o perioadă care nu depăşeşte perioada prevăzută în convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu statul în care se desfăşoară activitatea si veniturile din salarii nu sunt suportate de un sediu permanent al angajatorului care este rezident în România"

Totodată, instanţa de fond trebuia sa aibă in veere împrejurarea ca intimata -reclamanta nu a pus la dispoziţia organului de control documente din care se rezulte in mod expres, pentru fiecare salariat in parte, durata pentru care s-a intenţionat detaşarea pe teritoriul statului German.

In acest context, in mod întemeiat inspecţia fiscala a stabilit ca pentru personalul detaşat sub 183 de zile sunt aplicabile prevederile legale anterior menţionate, motiv pentru care si pentru diferenţa de drepturi salariale obţinute în raport de activitatea desfăşurata pe teritorul Germaniei, exista obligativitatea impozitării in România din punct de vedere al impozitului pe veniturile din salarii.

Rezulta ca intimata - reclamanta avea obligaţia calculării, reţinerii si virării impozitului pe veniturile din salarii si pentru aceste diferente de drepturi salariale obţinute in raport de activitatea desfăşurata pe teritorul Germaniei.

De altfel, concluzia potrivit căreia venitul salarial total lunar al unui angajat al societăţii ar fi impartit in doua componente, fiecare impozitată diferit din punct de vedere al statului îndreptăţit la impunere in ceea ce priveşte impozitului pe veniturile din salarii, este nelegala. Pentru componenta din venitul salarial brut lunar ai unui salariat reprezentând echivalentul salariului minim pe economie din România, in realitate intimata - reclamanta a procedat la impozitarea ca si venit salariat datorat si declarat statului Roman, iar pentru diferenţa din venitul salariat brut lunar acordata in baza salariului minim pe ramura in Germania, a procedat la impozitarea ca si venit salarial datorat si declarat statului German.

În concluzie, faţă de motivele invocate, solicita admiterea recursului, casarea sentinţei instanţei de fond, reţinerea cauzei spre rejudecare, respingerea în totalitate a cererii introductive, ca netemeinică şi nelegală şi menţinerea actelor noastre ca temeinice şi legale.

4. Aspecte de fapt şi de drept relevante în cauză

Instanţa a fost învestită de către reclamanta A. S.R.L. - prin Administrator Judiciar B. cu acţiune în anularea anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluţionare a contestaţiei fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/22.02.2018.

Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicită s-a stabilit în sarcina reclamantei suma totala de 3.670.988 RON.

Din această sumă reclamanta a contestat suma de 3.564.685 RON, compusă din următoarele sume: 30.883 RON, TVA, 168.650 RON, impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor; 1.392.038 RON, contribuţie asigurări sociale datorata de angajator; 925.703 RON, contribuţie asigurări sociale; 18.489 RON, contribuţie asigurări sociale pentru accidente de munca si boli profesionale; 44.051 RON, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorata de angajator; 35.090 RON, contribuţia de asigurări pentru şomaj; 21.525 RON, contribuţia angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale; 397.412 RON, contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorata de angajator 484.572 RON, contribuţia individuala de asigurări sociale de sănătate; 77.175 RON, contribuţia pentru concedii si indemnizaţii.

S-a reţinut de către organele fiscale că reclamanta avea obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile art. 93, alin. (2), lit. a), art. 95, alin. (4), art. 102, alin. (2) şi alin. (3), art. 113, alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de a calcula, reţine, declara şi plăti impozitul pe venitul din salarii şi asimilate acestora şi contribuţiile sociale aferente drepturilor salariale acordate angajaţilor săi care în perioada 2016 - 2017 au desfăşurat activitate de construcţii clădiri rezidenţiale şi nerezidenţiale pe teritoriul Germaniei, pentru care s-au calculat şi înregistrat în evidenta contabila obligaţiile fiscale pentru munca desfăşurată în Germania, dar nu s-au declarat si achitat aceste creanţe.

instanţa a fost învestită de către reclamanta A. S.R.L. - prin Administrator Judiciar B. cu acţiune în anularea anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluţionare a contestaţiei fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/22.02.2018.

Prin decizia de impunere a cărei anulare se solicită s-a stabilit în sarcina reclamantei suma totala datorată de 3.670.988 RON.

Din această sumă reclamanta a contestat suma de 3.564.685 RON, compusă din: 30.883 RON TVA, 168.650 RON impozit pe veniturile din salarii si asimilate salariilor, 1.392.038 RON contribuţie asigurări sociale datorata de angajator, 925.703 RON contribuţie asigurări sociale, 18.489 RON contribuţie asigurări sociale pentru accidente de munca si boli profesionale, 44.051 RON contribuţia de asigurări pentru şomaj datorata de angajator, 35.090 RON contribuţia de asigurări pentru şomaj, 21.525 RON contribuţia angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, 397.412 RON contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorata de angajator, 484.572 RON, contribuţia individuala de asigurări sociale de sănătate, 77.175 RON contribuţia pentru concedii si indemnizaţii.

S-a reţinut de către organele fiscale că reclamanta avea obligaţia, în conformitate cu dispoziţiile art. 93, alin. (2), lit. a), art. 95, alin. (4), art. 102, alin. (2) şi alin. (3), art. 113, alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, de a calcula, reţine, declara şi plăti impozitul pe venitul din salarii şi asimilate acestora şi contribuţiile sociale aferente drepturilor salariale acordate angajaţilor săi care, în perioada 2016 -2017, au desfăşurat activitate de construcţii clădiri rezidenţiale şi nerezidenţiale pe teritoriul Germaniei, pentru care s-au calculat şi înregistrat în evidenta contabila obligaţiile fiscale pentru munca desfăşurată în Germania, dar nu s-au declarat si achitat aceste creanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi ân privinţa recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul reclamantei societatea A. S.R.L.:

Recurenta invocă nerespectarea, de către instanţa de fond, a obligaţiei de motivare a hotărârii, prin însuşirea argumentelor organului fiscal cuprinse în decizia de soluţionare a contestaţiei, susţinând astfel teza încălcării art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Înalta Curte constată că, din analiza considerentelor hotărârii recurate, rezultă că motivarea primei instanţe răspunde la argumentele prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, ceea ce face ca respectivul motiv de casare să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Faptul că recurenta-reclamantă nu fost în acord cu raţionamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.

În analiza sentinţei recurate se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. Din considerentele hotărârii recurate reiese faptul ca instanţa face o judecata de valoare, nemultumindu-se a reda argumentele generale, în hotărâre regasindu-se argumentele proprii, circumscrise spetei, cu formulări concrete, specifice, fiind respectate exigentele impuse de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Refuzul administrării unor probe apreciate ca utile de către parte dar respinse de către instanţă nu se circumscrie acestui motiv de casare, având în vedere că respingerea probei cu o nouă expertiză de specialitate ar putea fi asimilată eventual cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, principii ce ar atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a celui indicat de către partea reclamantă.

Cu toate acestea, soluţia de respingere a încuviinţării probei cu o nouă expertiză este fundamentată juridic, neputându-se vorbi despre necercetarea fondului or imposibilitatea instanţei de recurs de a exercita controlul judiciar asupra sentinţei atacate. În cauză, instanţa de fond a procedat la administrarea unei astfel de probe însă partea a solicitat o nouă expertiză, situaţie în care reclamanta nu poate invoca şi demostra o nemotivare a hotărârii, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că limitele învestirii instanţei, aşa cum au fost stabilite la fond, vizează anularea Deciziei nr. 320/25.06.2018 - de soluţionare a contestaţiei fiscale -, a Deciziei de Impunere nr. x/22.02.2018, precum si a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x/22.02.2018.

Instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 alin. (2) lit. a), art. 95 alin. (4), art. 102 alin. (2) şi alin. (3), art. 113 alin. (2), lit. b) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, reclamanta avea obligaţia de a calcula, reţine, declara şi plati impozitul pe venitul din salarii şi asimilate acestora şi contribuţiile sociale aferente drepturilor salariate acordate angajaţilor săi care în perioada 2016 - 2017 au desfăşurat activitate de construcţii clădiri rezidenţiale şi nerezidentiale pe teritoriul Germaniei, dar nu s-au declarat şi achitat aceste creanţe.

S-a reţinut totodată faptul ca organele fiscale nu au recalificat sumele acordate salariaţilor ca venit salarial, pentru munca desfăşurata în Germania, ci au stabilit creanţele fiscale calculate şi înregistrate deja în evidenta contabila a societăţii, dar nedeclarate la organul fiscal.

Procedând la propria sa evaluare, instanţa de control judiciar reţine că, într-o primă critică, recurenta reclamantă a susţinut că organul de control a încălcat normele imperative de procedură fiscală referitoare la interpretarea legii, deoarece nu putea folosi temei de drept dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Înalta Curte constată că nu există niciun text legal care să interzică agentului de muncă temporară să acorde salariaţilor săi, detaşaţi pe teritoriul altui stat o indemnizaţie de deplasare, însă tratamentul fiscal aplicat de reclamantă a fost refuzat pe un alt considerent şi anume că impozitul pe venitul din salarii şi al contribuţiilor aferente au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii dar nedeclarate la organul fiscal sau contribuţii sociale neconstituite.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, soluţia adoptată de organele fiscale decurge tocmai din jurisprudenţa CJUE şi norma unională (şi actele normative de transpunere în legislaţia naţională), invocate şi din calificarea făcută în baza acestor reglementări.

Din această perspectivă, nu se poate vorbi de vreo operaţiune de recalificare, deoarece simpla denumire a acestor drepturi ca fiind indemnizaţii de deplasare (dirună) de către reclamantă nu era suficientă pentru calificarea lor ca atare, de vreme ce în conduita sa reclamanta s-a raportat la ele ca la nişte drepturi salariale propriu-zise, iar specificul lor, analizat în precedent, confirmă această natură juridică. De altfel, din punct de vedere fiscal, natura unei operaţiuni este dată de substanţa sa şi nu de împrejurări care indică evidenţierea în contabilitate, aşa încât în mod corect organului fiscal le-a tratat ca venituri salariale, nefiind vorba de o recalificare a acestor raporturi juridice.

În continuare, în mod întemeiat instanţa de fond a stabilit ca inspecţia fiscala nu a realizat o recalificare a diurnei ca venit salarial, ci doar a constatat ca impozitul pe venitul din salarii şi contribuţiile aferente au fost înregistrate în contabilitatea societăţii dar nu au fost declarate la organul fiscal iar contribuţiile sociale nu au fost constituite.

De asemenea, în mod judicios instanţa de fond a reţinut faptul ca directiva Parlamentului European şi Consiliului 96/71/CE din 16 decembrie 1996, privind detaşarea lucratorilor în cadrul furnizării de servicii, precum şi dispoziţiile art. 17 şi art. 18 din Codul muncii, art. 17, alin. (1) din H.G. nr. 518/1995, privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului roman trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, invocate de către reclamanta în susţinerea cererii introductive, nu au aplicabilitate în cauza întrucât inspecţia fiscala a constatat ca reclamanta a înregistrat în contabilitate sume, pe care nu le-a declarat la organul fiscal, nefiind contestat dreptul reclamantei şi condiţiile în care se poate realiza detaşarea unor lucratori în state membre ale Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia inspecţia fiscala ar fi aplicat în mod eronat Normele metodologice la Codul fiscal, respectivt pct. 68 din H.G. nr. 44/2004, dat în aplicarea art. 55, alin. (2) Codul fiscal, instanţa de fond a reţinut corect netemeinicia acesteia întrucât sumele stabilite suplimentar de către inspecţia fiscala au ca temei dspozitiile art. art. 93 alin. (2), lit. a), art. 95 alin. (4), art. 102 alin. (2) şi alin. (3), art. 113, alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recursurile pârâtelor Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj

Recurentele consideră ca anularea deciziei de impunere nr. x/22.02.2018 si a raportului de inspecţie fiscala nr. x/22.02.2018 în ceea ce priveşte obligarea reclamantei la plata sumei de 168.650 RON reprezentând impozit pe profit si accesoriile aferente acestei sume ar conduce la concluzia ca aceasta nu datorează suma stabilita suplimentar astfel că, prin anularea actului, plata realizată nu mai are un suport legal.

Este real faptul că instanţa de fond a preluat concluziile consultantului fiscal cu privire la impozitul pe veniturile din salarii (168.650 RON) dar considerentele sunt implicit raportate la expertiza judiciară administrată în cauză, care a stabilit că suma nu este corect stabilită prin raportare la existenta dublei impuneri.

Astfel, organele de inspecţie fiscala nu au ţinut cont de această sumă reprezentând impozit pe salarii in statul german, creându-se premisele unei duble impuneri, confirmată si de către expertul desemnat, această sumă trebuind să diminueze totalul de plată din decizia de impunere pusa in sarcina reclamantei.

În concret, din analiza documentelor contabile aferente perioadei supuse controlului rezultă că A. S.R.L. a înregistrat în contabilitate cheltuielile aferente salariilor angajaţilor implicaţi în lucrări de construcţii, conform punctajului lunar, achitând pentru statul german, impozit pe salarii -dosar fond.

Aşadar, instanţa de fond a stabilit cărui stat îi revine dreptul de impunere conform prevederilor legale in materie, criticile recurentelor fiind astfel nefondate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. vor fi respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei civile nr. 262 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei civile nr. 262 din 19 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 octombrie 2022.