Disciplinary liability of court bailiffs for negligence in enforcement cost calculations and communication of assignment of claims

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21 octombrie 2019, reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în temeiul art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările anterioare a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 25/27.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019 de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul U.N.E.J., prin care a fost respinsă contestaţia formulată de Ministrul Justiţiei, în contradictoriu cu executorul judecătoresc A., membru al C.E.J. Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1054 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, ca neîntemeiată şi a respins contestaţia formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii A. şi Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1054 din 21 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Justiţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a apreciat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale care reglementează modul de stabilire a cheltuielilor de executare silită de executorii judecătoreşti, respectiv a dispoziţiilor art. 670 C. proc. civ., ale art. 55 din Regulament şi ale art. 39 din Legea nr. 188/2000.

Astfel, modul în care executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în dosarul de executare ce a făcut obiectul acţiunii disciplinare, cheltuieli în cuantum foarte mare şi pentru care la dosare nu se regăseau dovezi cu privire la efectuarea acestora, conturează în opinia recurentului-reclamant indicii temeinice de săvârşire de acesta a abaterii disciplinare - "neglijenţa în efectuarea lucrărilor", prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, motiv pentru care se impune sancţionarea disciplinară a executorului judecătoresc, în acest invocând şi decizia nr. 4044/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la aspectele reţinute de prima instanţă privind critica adusă executorului judecătoresc în sensul că nu a menţionat în cuprinsul somaţiei cuantumul cheltuielilor de executare, recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că angajarea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc pentru o abatere disciplinară de natura celei reglementate prin art. 47 lit. e) teza a II-a - "neglijenţa în efectuarea lucrărilor" este atrasă inclusiv pentru calitatea actelor de executare pe care le emite, acte care trebuie să fie întocmite cu respectarea formei şi a conţinutului prescris de norma legală.

Astfel, lipsa menţionării cuantumului cheltuielilor de executare silită din cuprinsul somaţiei, precum şi transmiterea către debitoare a unei adrese de înfiinţare a popririi în care se precizează un cuantum al cheltuielilor de executare silită diferit de cel stabilit în cuprinsul încheierii de cheltuieli, creează o reală îndoială asupra modului de stabilire a cheltuielilor de executare silită, precum şi a cuantumului sumei pe care aceasta o are de achitat cu titlu de debit şi cheltuieli de executare.

Recurentul-reclamant a arătat că, contrar celor reţinute de instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 627 alin. (1) -teza a II-a, în tot cursul executării silite executorul judecătoresc trebuie să respecte dispoziţiile legale. Astfel, chiar dacă potrivit art. 783 alin. (1) C. proc. civ.:

"Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării (...)", atât timp cât executorul judecătoresc a procedat la emiterea somaţiei mobiliare din data de 08 noiembrie 2017, acest act de executare trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege.

Or, în data de 08 noiembrie 2017 executorul judecătoresc a emis o somaţie prin care s-a pus în vedere debitoarei să achite suma de 737,59 RON, care urmează a se actualiza, precum şi a cheltuielilor de executare ce se vor stabili până la terminarea executării silite, "sume ce vor fi actualizate", deşi, creditorul a precizat în cuprinsul cererii de executare că suma pentru care se solicită executarea silită este de 737,59 RON, iar aceasta nu se va actualiza pe tot parcursul executării silite cu niciun fel de accesoriu al creanţei (dobândă contractuală/dobândă legală penalizatoare, rata inflaţiei).

În raport de prevederile art. 627 alin. (2) - teza a II-a din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că pentru a îşi putea îndeplini obligaţia care îi incumbă, debitoarei trebuie să i se comunice nu doar debitul principal pe care îl are de achitat, ci şi cuantumul cheltuielilor de executare, care, aşa cum s-a constatat, în mod greşit, nu a fost precizat de executorul judecătoresc în cuprinsul somaţiei. Chiar în condiţiile în care executorul judecătoresc ar fi omis menţionarea cuantumului acestora în cuprinsul somaţiei, potrivit disp. art. 57 din Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acesta avea posibilitatea să le completeze din oficiu, procedură pe care executorul judecătoresc nu a urmat-o.

Printr-un alt set de critici, referitor la aspectele reţinute de prima instanţă privind comunicarea cesiunii de creanţă, recurentul-reclamant a învederat că din înscrisurile comunicate în copie certificată de executorul judecătoresc rezultă că după intervenirea cesiunii de creanţă debitoarea nu a primit o comunicare scrisă a cesiunii de creanţă, astfel încât aceasta să îi fie opozabilă. În consecinţă, raportat la situaţia de fapt existentă la dosarul execuţional, precum şi faţă de incidenţa art. 1578 C. civ., s-a constatat că în dosarul de executare instrumentat a fost depus de B. doar contractul de vânzare-cumparare creanţe prin care creditorul C.. a transmis creanţa deţinută către creditorul cesionar B., nefiind identificată si dovada de comunicare scrisă a cesiunii de creanţă, astfel încât cesiunea să îi fie opozabilă debitoarei.

În aceste condiţii, recurentul-reclamant a arătat că executorul judecătoresc nu avea niciun temei legal să efectueze actele de executare în numele noului creditor cesionar B. şi nici să îi elibereze acestuia sumele rezultate din executare, iar instanţa de fond, deşi admite raţionamentul titularului acţiunii disciplinare, apreciază, cu încălcarea prevederilor art. 645 alin. (2) C. proc. civ., că problema comunicării cesiunii nu are repercusiuni sub aspectul legalităţii executării silite. Astfel, pentru ca această transmisiune să aibă loc, creditorul cesionar trebuie să îşi poată dovedi calitatea procesuală, care nu se poate face decât pe baza contractului de cesiune şi a notificării acestuia către debitor. Prin urmare problema comunicării acestor acte are importanţă sub aspectul legalităţii executării silite, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

Invocând şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 810/2007, recurentul-reclamant a concluzionat că răspunderea disciplinară se poate angaja indiferent de anularea sau nu a actelor de executare de către instanţa competentă. Scopul aplicării sancţiunii disciplinare nu este de a anula/modifica actele de executare, ci de a corecta conduita profesională a executorului judecătoresc. Prin urmare, răspunderea disciplinară nu este condiţionată de formularea unei contestaţii la executare silită cu privire la actele executorului judecătoresc, de anularea/modificarea actelor de executare de către instanţa judecătorească sau de angajarea răspunderii civile sau penale a executorului judecătoresc. În consecinţă, recurentul-reclamant a apreciat că nici practica neunitară a instanţelor de încuviinţare a executării silite în această materie nu este de natură a înlătura răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Un alt set de critici formulate de recurentul-reclamant vizează aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti referitoare la restituirea cu întârziere a sumelor reţinute în plus.

Astfel, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 670 alin. (2), (3) şi (6) din C. proc. civ. şi a învederat, în esenţă, că prin încheierea din data de 17 noiembrie 2017 au fost stabilite cheltuieli de executare în sumă de 938,62 RON, întrucât încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare este titlu executoriu, suma care putea fi recuperată cu acest titlu de la debitor era exclusiv de 938,62 RON. În măsura în care executorul judecătoresc efectua cheltuieli de executare suplimentare şi numai în cazul în care acestea erau dovedite în condiţiile art. 670 alin. (4) C. proc. civ., executorul judecătoresc putea emite o nouă încheiere de suplimentare a cheltuielilor de executare. În consecinţă, suma de 315,23 RON nefiind cheltuială de executare, nu putea fi reţinută de executorul judecătoresc cu acest titlu.

Recurentul-reclamant a reiterat cronologia situaţiei de fapt şi a susţinut că din înscrisurile aflate la dosarul de executare, rezultă că executorul judecătoresc a procedat la menţinerea popririi asupra conturilor şi veniturilor periodice ale debitoarei cu încălcarea dispoziţiilor art. 794 alin. (1) C. proc. civ. şi, mai mult, ca urmare a menţinerii acestei măsuri, la data de 29 ianuarie 2018, a fost consemnată o nouă sumă de bani la dispoziţia executorului judecătoresc, în valoare de 173 RON, lipsind debitoarea de dreptul de dispoziţie asupra acesteia. Raportat la dispoziţiile art. 657 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc avea obligaţia să dispună prin încheiere eliberarea sumelor rezultate din executarea silita în termenul de 5 zile prevăzut de art. 788 raportat la disp. art. 787 alin. (1) C. proc. civ., precum şi predarea către debitoare a sumelor consemnate excedentar la dispoziţia sa, iar în cazul în care nu deţinea contul acesteia, să i-l solicite. Mai mult, suma de 173 RON a fost restituită debitoarei abia la data de 20 februarie 2019, deşi aceasta fusese consemnată la dispoziţia executorului la data de 29 ianuarie 2018, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 788 raportat la prevederile art. 787 C. proc. civ., iar suma de 286,76 RON nu i-a fost restituită nici după aproape doi ani de la data la care a fost consemnată la dispoziţia sa.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, contrar celor reţinute prin hotărârea recurată, aşa cum s-a arătat şi în cuprinsul contestaţiei formulate, ceea ce s-a contestat este faptul că la dosarul de executare, comunicat în copie Corpului de Control al Ministrului nu existau documentele fiscale justificative care să ateste operaţiunile de încasare a sumelor reprezentând onorariu şi cheltuieli de executare si nici cele care probează eliberarea creanţei către creditor.

Recurentul-reclamant a apreciat că, în raport de prevederile art. 6511 şi ale art. 6512 din Hotărârea nr. 19 din 3 septembrie 2010 privind aprobarea Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a profesiei de executor judecătoresc, existenţa documentelor fiscale justificative la dosarul de executare este o obligaţie care incumbă executorului judecătoresc. În consecinţă, chiar în eventualitatea în care executorul judecătoresc ar fi depus ulterior înscrisurile doveditoare la Consiliul de disciplină, acest aspect nu era de natură să îi înlăture răspunderea disciplinară, întrucât executorul judecătoresc a încălcat dispoziţiile art. 6511 şi art. 6512 din Statut, prin însuşi faptul că la dosarul de executare la data comunicării acestuia către titularul acţiunii disciplinare nu existau aceste înscrisuri, însă, bineînţeles, depunerea ulterioară a acestora, putea fi avută în vedere la individualizarea sancţiunii disciplinare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18 martie 2021, intimatul-pârât A. a solicitat respingerea recursului, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Astfel, ca urmare a sesizărilor formulate de petiţionara D. privind dosarul de executare nr. 4721MI/2017 aflat pe rolul BEJ A., Ministerul Justiţiei, prin adresa din 17 octombrie 2018, a solicitat declanşarea acţiunii disciplinare împotriva intimatului-pârât A., sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, constând în "neglijenţă în efectuarea lucrărilor".

Prin Hotărârea nr. 40 din 12 martie 2019, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea disciplinară promovată de Ministerul Justiţiei.

Reclamantul a formulat contestaţie, respinsă prin Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 25 din 27 septembrie 2019, reţinându-se că faptele din acţiunea disciplinară nu sunt de natură să atragă răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc A..

Împotriva Hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 25 din 27 septembrie 2019, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea acesteia, respinsă prin sentinţa recurată prin prezentul recurs.

Instanţa de fond a evaluat întregul probatoriu administrat în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor legale incidente care prevăd abaterea disciplinară pentru care a fost declanşată acţiunea disciplinară şi a examinat concret aspectele reţinute în sarcina intimatului-pârât A. ca abatere disciplinară, prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, potrivit cărora "Răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru următoarele abateri: (...) e) (...) şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor".

Criticile privind modul în care executorul judecătoresc a stabilit cheltuielile de executare silită în dosarul de executare ce a făcut obiectul acţiunii disciplinare, sunt nefondate.

Potrivit art. 670 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activităţi care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu, cheltuielile se avansează de către creditor.

(2) Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunţat la executare, situaţie în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligaţia de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ţinut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum şi onorariul executorului judecătoresc şi, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporţional cu activitatea depusă de aceştia.

(3) Sunt cheltuieli de executare:

1. taxele de timbru necesare declanşării executării silite;

2. onorariul executorului judecătoresc, stabilit potrivit legii;

3. onorariul avocatului în faza de executare silită;

4. onorariul expertului, al traducătorului şi al interpretului;

5. cheltuielile efectuate cu ocazia publicităţii procedurii de executare silită şi cu efectuarea altor acte de executare silită;

6. cheltuielile de transport;

7. alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfăşurării executării silite.

(4) Sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condiţiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanţa de executare, pe calea contestaţiei la executare formulate de partea interesată şi ţinând seama de probele administrate de aceasta. Dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privinţa acestor cheltuieli de executare nu este condiţionată de plata unei cauţiuni.

(5) În cazul în care sumele stabilite potrivit alin. (4) nu pot fi recuperate de la debitor, din lipsa bunurilor urmăribile sau din alte asemenea cauze, acestea, cu excepţia onorariului executorului judecătoresc, vor fi plătite de creditor, care le va putea recupera de la debitor când starea patrimonială a acestuia o va permite, înăuntrul termenului de prescripţie.

(6) Pentru sumele stabilite prin aplicarea alin. (1) - (5), încheierea constituie titlu executoriu atât pentru creditor, cât şi pentru executorul judecătoresc."

Conform dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 188/2000:

"(1)Executorii judecătoreşti au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale şi maximale stabilite de ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti. În cazul executării silite a creanţelor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariile maxime sunt următoarele:

a)pentru creanţele în valoare de până la 50.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;

b)pentru creanţele în valoare de peste 50.000 RON, dar până la 80.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 RON plus un procent de până la 3% din suma care depăşeşte 50.000 RON din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;

c)pentru creanţele în valoare de peste 80.000 RON, dar până la 100.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 5.900 RON plus un procent de până la 2% din suma care depăşeşte 80.000 RON din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite;

d)pentru creanţele în valoare de peste 100.000 RON, onorariul maxim este de 6.300 RON plus un procent de până la 1 % din suma care depăşeşte 100.000 RON din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite.

(2)Ministrul justiţiei va stabili onorarii minimale şi maximale pentru persoanele cu venituri sub salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, precum şi posibilitatea achitării acestora în mai multe tranşe.

(3)Executorii judecătoreşti nu pot condiţiona punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de plata anticipată a onorariului. (..)"

De asemenea, potrivit art. 55 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000:

"(1) Executorul judecătoresc are dreptul la onorariu pentru activitatea prestată, stabilit în condiţiile legii. (...)

(3) La stabilirea onorariilor vor fi avute în vedere tarife care să reflecte cheltuiala executorului judecătoresc, efortul intelectual, complexitatea şi valoarea actului, precum şi răspunderea executorului judecătoresc pentru actul îndeplinit. (...)".

Raportând prevederile legale menţionate anterior la situaţia din fapt din prezenta cauză, Înalta Curte reţine că Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 25 din 27 septembrie 2019 prin care a fost respinsă contestaţia formulată de Ministrul Justiţiei împotriva Hotărârii nr. 40/12.03.2019 adoptată de Consiliul de Disciplină din cadrul Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, este legală şi temeinică, nefiind rezultanta exercitării dreptului de apreciere a autorităţilor publice emis cu exces de putere, în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c), i) şi n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Aşadar, prin sentinţa recurată în mod legal s-a reţinut că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind statutul executorii judecătoreşti, constând în neglijenţa în efectuarea lucrărilor.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, cheltuielile de executare silită reglementate de prevederile art. 670 alin. (3) pct. 5 şi 7 din C. proc. civ. nu au un caracter limitativ, iar în conţinutul acestuia se încadrează orice alte cheltuieli necesare desfăşurării executării silite, printre care şi cheltuielile efectuate de executorul judecătoresc pentru întocmirea şi comunicarea actelor de procedură, ca şi pentru publicitatea procedurii de executare silită, fiind de altfel justificate în actele de procedură emise prin indicarea corectă a temeiului de drept al aplicării acestora.

De altfel, inclusiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15/2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în ce priveşte imputarea cheltuielilor de executare creditorului, diferenţiază între categoria cheltuielilor de executare şi cheltuielile efectuate cu actele de executare întocmite (pct. 54, 61, 64). De asemenea, Înalta Curte face distincţia între cheltuielile de executare şi onorariul Executorului Judecătoresc, menţionându-se la pct. 73 faptul că:

"pe de o parte executarea nu reprezintă un serviciu public gratuit, iar, pe de altă parte, executorul nu este obligat el însuşi să suporte şi să avanseze cheltuielile executării".

În orice caz, în cauză nu s-ar fi putut oricum reţine ca fiind îndeplinită condiţia elementului subiectiv în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a intimatului-pârât A., în condiţiile în care deşi în aparenţă norma instituită prin art. 55 al Regulamentului de aplicare a legii nr. 188/2000 nu lasă loc interpretărilor, în practică, chiar la nivelul organelor reprezentative în materie disciplinară ale UNEJ, precum şi la nivelul birourilor de executori judecătoreşti din ţară există interpretări diferite ale acestor dispoziţii, de natură a crea o practică neunitară. Acest fapt este atestat chiar de intimata-pârâtă Comisia Superioară prin Hotărârea nr. 25 din 27 septembrie 2019, prin care a arătat că "datorită lipsei unei reglementări exprese, fie cu rang de lege fie cu rang administrativ, executorii judecătoreşti pot avea o practică neunitară în acest domeniu, atât în ceea ce priveşte actele de executare efectiv contorizate la stabilirea cheltuielilor cât şi la cuantumul acestor cheltuieli".

În condiţiile în care în interiorul profesiei este recunoscut faptul că există practică neunitară cu privire la stabilirea cheltuielilor de executare, nu se poate reţine ca fiind îndeplinită condiţia elementului subiectiv în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a intimatului-pârât A. privind modul în care acesta a înţeles să stabilească prin încheiere cheltuielile de executare.

În acest context, instanţa de control judiciar mai reţine şi că nici practica judiciară invocată de recurentul-reclamant nu este relevantă în cauză, dată fiind situaţia premisă diferită şi faptul că formula folosită de art. 47 lit. e) "neglijenţa în efectuarea lucrărilor" impune analizarea activităţilor îndeplinite, respectiv realizate de executorul judecătoresc în mod individual, de la caz la caz, ţinând cont de particularităţile situaţiei de fapt deduse judecăţii în fiecare cauză în parte.

Nefondate sunt şi criticile recurentului-reclamant referitoare la greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 627 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., raportat la faptul că la data de 08 noiembrie 2017 intimatul-pârât A. a emis o somaţie prin care s-a pus în vedere debitoarei să achite suma de 737,59 RON, "sume ce vor fi actualizate", precum şi a cheltuielilor de executare ce se vor stabili până la terminarea executării silite, "sume ce vor fi actualizate".

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, răspunderea disciplinară de natura celei reglementate prin art. 47 lit. e) teza a II-a nu putea fi reţinută în cauză pentru nerespectarea de executorul judecătoresc a formei şi a conţinutului unui act de executare ce nu era obligatoriu potrivit legii.

Astfel, în speţă, executarea silită a obligaţiilor de plată a fost realizată prin poprirea conturilor bancare şi a sumelor realizate cu titlu de venituri de la Casa Judeţeană de Pensii Teleorman, fiind comunicate către debitor înştiinţările privind înfiinţarea popririi, or, potrivit art. 783 alin. (1) din C. proc. civ.:

"(1) Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării (…)".

În orice caz, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, prevederile art. 627 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. au fost respectate de executorul judecătoresc având în vedere comunicarea către debitor a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare, iar eventualele erori materiale şi omisiuni ale executorului judecătoresc din cauză puteau fi îndreptate în condiţiile art. 656 alin. (2) C. proc. civ., din oficiu sau la cerere, cu respectarea prevederilor legale.

Criticile ce vizează modul în care instanţa de fond a analizat aspectul privind comunicarea cesiunii de creanţă, sunt de asemenea, nefondate.

Astfel, din perspectiva reţinerii în sarcina executorului judecătoresc a abaterii disciplinare invocată de recurentul-reclamant, se are în vedere că legislaţia în vigoare în perioada de referinţă nu prevede obligaţia expresă a executorului judecătoresc ca, ulterior încuviinţării executării silite, să solicite creditorului dovada comunicării notificării de cesiune a creanţei.

Totodată, întrucât comunicarea cesiunii este o condiţie pentru opozabilitatea, iar nu pentru validitatea cesiunii de creanţă, problema comunicării cesiunii nu are repercusiuni sub aspectul legalităţii executării silite, iar contextul existenţei unei practici neunitare la nivelul instanţelor de executare în acest sens are relevanţă în cauză, din perspectiva analizării condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi reţinută răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc.

Este adevărat că, aşa cum susţine recurentul-reclamant, scopul aplicării sancţiunii discplinare este de a corecta conduita profesională a executorului judecătoresc dar, în condiţiile în care la nivelul instanţelor de executare se identifică o practică neunitară, unele solicitând dovada comunicării cu ocazia încuviinţării executării silite, iar altele considerând ca nefiind necesară comunicarea cesiunii în vederea încuviinţării executării silite, nu i se poate reproşa executorului judecătoresc că nu a procedat în concordanţă cu practica agreată de recurentul-reclamant şi, cu atât mai puţin, nu se poate reţine că ar fi procedat cu neglijenţă în acest sens.

Nefondate sunt şi criticile formulate de recurentul-reclamant ce vizează aspectele reţinute de instanţa de fond privind restituirea cu întârziere a sumelor reţinute în plus de executorul judecătoresc.

În speţă s-a reţinut că executorul judecătoresc a restituit în data de 20 februarie 2019 suma de 173 RON către debitoare, conform dovezii existente la dosarul de executare, iar pentru diferenţa de sumă în cuantum de 286,76 RON pentru care există critica că nu se regăseşte dovada virării către debitor, s-a constatat că la dosar există o factură din 22 februarie 2018, în valoare de 315,23 RON, reprezentând fotocopiere dosar de executare, putând fi trasă concluzia că astfel s-a realizat o compensare a sumelor datorate de debitoare.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, concluzia la care a achiesat instanţa de fond este în concordanţă cu prevederile art. 717 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora:

"instanţa sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, dispoziţiile art. 286 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea". Prin urmare, cheltuielile ocazionate de fotocopierea dosarului sunt în sarcina debitorului atunci când formulează contestaţie la executare, reprezentând o cheltuială de executare, în cauză suma de 315,23 RON fiind achitată de debitoare cu titlul de cheltuieli de executare silită efectuate cu fotocopierea dosarului de executare şi transmiterea acestuia la instanţă în vederea soluţionării cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar constată că nici criticile recurentului-reclamant privind lipsa documentelor fiscale justificative care să ateste operaţiunile de încasare a sumelor reprezentând onorariu şi cheltuieli de executare şi a celor care probează eliberarea creanţei către creditor nu se susţin, în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut şi prin Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti nr. 25 din 27 septembrie 2019, înscrisurile care fac dovada acestor operaţiuni au fost depuse la Consiliul de Disciplină.

Prin urmare, faptul că aceste înscrisuri au fost depuse ulterior de executorul judecătoresc nu este de natură să conducă la reţinerea în sarcina acestuia a abaterii disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, apreciate ca justificate şi rezonabile în contextul complexităţii litigiului de faţă şi a prestaţiei avocatului şi dovedite cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1054 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei la plata către intimatul-pârât A. a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 octombrie 2022.