Insurance appeal over late-payment penalties from RCA contract rejected; claim against Guarantee Fund upheld as unfounded

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06.08.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligării intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că soluţia pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi nelegală.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată este parţial nemotivată, dat fiind faptul că a criticat Decizia FGA nr. 23967/24.07.2020 prin raportare şi la faptul că potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat exclusiv prin lege, iar prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ce reglementează obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, fac parte din conţinutul Poliţei de asigurare RCA x emisă de B. S.A., cu valabilitate de la data de 14.11.2013 la 13.05.2014.

Consideră că, întrucât sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare.

Mai arată că penalităţile de întârziere sunt reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, sunt generate şi însoţesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA şi, făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc, fiind tot creanţe de asigurare.

Susţine că instanţa nu a tratat aceste motive de nelegalitate invocate prin contestaţie şi nu a arătat motivele pentru care a decis să le înlăture, aşa încât simpla preluare a apărărilor formulate de FGA, fără o analiză corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate prin contestaţie, nu reprezintă o motivare care să corespundă exigenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi CEDO.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 reglementează în cuprinsul Titlului III - Contractul de asigurare, conţinutul contractului de asigurare RCA şi obligaţiile ce incumbă părţilor în baza acestui contract; că dacă despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Normă, iar nu în poliţa RCA emisă de asigurător, atunci penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din acelaşi Titlu III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA; că potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurare toate acele creanţe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanţe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanţe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

Consideră că nu se poate reţine argumentul că penalităţile sunt sancţiuni aplicate asigurătorului şi că din acest motiv nu ar avea acoperire în contractul de asigurare, întrucât este de esenţa oricărei penalităţi să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părţile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca ele nu îşi au sursa în contract.

De asemenea, apreciază că trimiterea făcută la prevederile art. 1535 C. civ. porneşte de la o premisă greşită, deoarece acest articol reglementează o penalitate aplicabilă pentru acele cazuri în care contractul dintre părţi nu reglementează el însuşi o astfel de penalitate, aşa încât penalitatea prevăzută la art. 1535 C. civ. poate fi privită ca fiind exterioară contractului, or, în speţă, penalităţile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA.

Precizează că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, instanţa de fond nesocotind faptul că, fiind vorba de accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.

Referitor la temeinicia pretenţiilor privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 748,91 RON, solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi să se reţină că acestea reprezintă la rândul lor creanţe de asigurare.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

În esenţă, susţine că prima instanţă a reţinut în mod corect că penalităţile de întârziere nu intră în categoria creanţelor de asigurare şi că interpretarea recurentei-reclamante, conform căreia se impunea acordarea acestora, întrucât îşi au sursa în contractul de asigurare, este forţată, în condiţiile în care aceste penalităţi îşi au sursa în neexecutarea contractului, deci în materia răspunderii contractuale, or, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este parte contractantă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020; obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/07.07.2020, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea unei despăgubiri în cuantum de 5.400,50 RON, în baza sentinţei civile nr. 2373/2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2008/21.05.2020, precum şi acordarea sumei de 748,91 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin acţiunea introductivă înregistrată în prezentul dosar, reclamanta a solicitat anularea în parte a deciziei FGA nr. 23967/24.07.2020 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 748,91 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin decizia nr. 23967/24.07.2020, emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost respinsă cererea de plată formulată de către recurenta-reclamantă.

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 5082/27.03.2017 23967/24.07.2020 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din această perspectivă recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată este parţial nemotivată, dat fiind faptul că a criticat Decizia FGA nr. 23967/24.07.2020 prin raportare şi la faptul că potrivit art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat exclusiv prin lege, iar prevederile art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ce reglementează obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, fac parte din conţinutul Poliţei de asigurare RCA x emisă de B. S.A., cu valabilitate de la data de 14.11.2013 la 13.05.2014.

De asemenea, a susţinut că penalităţile de întârziere trebuie considerate creanţe de asigurare în baza principiului accesorium sequitur principale, întrucât, în opinia sa, acestea preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc, iar instanţa nu a tratat aceste motive de nelegalitate.

Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanţă a prezentat în considerentele sentinţei argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată.

În susţinerea acestui motiv de casare recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de acest text de lege, iar nemulţumirea exprimată de recurentă cu privire la soluţia dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei."

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, în condiţiile în care potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, penalităţile de întârziere nu sunt incluse în noţiunea de creanţă de asigurare, în sensul textului de lege anterior citat, acesta referindu-se în mod expres la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare şi sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta.

Faptul că penalităţile de întârziere au fost prevăzute prin contractul de asigurare nu înseamnă că ele preiau natura juridică a despăgubirilor acordate în baza aceluiaşi contract.

De asemenea, nici faptul că în speţă contractul de asigurare RCA este un contract al cărui conţinut este reglementat prin lege nu este în măsură să conducă la concluzia că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare şi nu schimbă natura delictuală a acestora.

Aceasta este raţiunea pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu poate fi obligat la plata penalităţilor de întârziere.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie. Mai mult, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de garantare a asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, în condiţiile în care Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat şi a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituţie nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile fostului asigurător, ci obligaţia sa de plată este una legală şi este consecinţa principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu consecinţa directă a preluării riscului asigurat.

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează penalităţile de întârziere în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru eventualul comportament culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprinde a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci penalităţi de întârziere, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

În ceea ce priveşte susţinerea că penalităţile preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc, prin aplicarea principiului "accesoriun sequitur principale", instanţa de recurs constată că dispoziţiile legale ce definesc noţiunea de creanţă de asigurare trebuie interpretate restrictiv, având în vedere că Legea nr. 213/2015 este un act normativ cu caracter special.

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1195 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 20 octombrie 2022.