Insurance Guarantee Fund's appeal rejected: 450,000 RON cap applies per claim, not per creditor; re-examination ordered without cap.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.05.2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se află A., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând ca în contradictoriu cu acesta să se dispună anularea Deciziei nr. 19859/12.04.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3.380,38 RON, cu titlu de despăgubire.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 19 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A fost anulată Decizia nr. 19859/12.04.2019. A fost obligat pârâtul la soluţionarea cererii de plată nr. x/17.05.2017, în sensul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantei fără aplicarea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, după rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamant privind aplicarea legii în timp, astfel că, în opinia recurentului, hotărârea instanţei de fond este practic nemotivată.

A menţionat recurentul, referitor la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că instanţele de judecată au pus egalitate între creanţa de asigurare şi creditorul de asigurare, prin această practică instanţele modificând Legea nr. 213/2015.

A mai arătat că instanţa de fond a constatat că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare. A apreciat recurentul că această apreciere este total eronată.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a apreciat eronat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materie, reclamantul FPVS prin BAAR fiind un beneficiar al asigurării. Reclamantul-intimat nu este o persoană juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea vreunui contract de asigurare. În cazul dedus judecăţii, reclamantul-intimat a achitat despăgubirea ca urmare a unei obligaţii legale ca organism de compensare, şi nu ca urmare a existenţei vreunui raport juridic cu asigurătorul debitor sau ca urmare a existenţei vreunui contract de asigurare cu asigurătorul debitor.

A mai arătat recurentul că FGA nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi FGA a analizat cererea şi a aplicat întocmai dispoziţiile legale.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 19859/12.04.2019 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 3.380,38 RON, cu titlu de despăgubire.

Prin Decizia FGA nr. 19859/12.04.2019 a fost respinsă cererea de plată, ca nefondată.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia nr. 19859/12.04.2019 şi a obligat pârâtul la soluţionarea cererii de plată nr. x/17.05.2017, în sensul stabilirii despăgubirilor cuvenite reclamantei fără aplicarea plafonului de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Reclamantul-pârât a invocat în cuprinsul memoriului de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., dar a formulat în concret şi critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Examinând considerentele sentinţei, raportat şi la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanţa a reţinut situaţia de fapt şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat temeinicia cererii de chemare în judecată, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la susţinerile în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la motivul de nelegalitate invocat de reclamant privind aplicarea legii în timp, instanţa de control judiciar apreciază că acest aspect nu îi produce nicio vătămare recurentului-pârât, în condiţiile în care reclamantul nu a criticat hotărârea instanţei de fond.

În ceea ce priveşte motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, soluţia instanţei de fond fiind corectă cu privire la acest motiv de nelegalitate invocat.

Astfel, observând că primul motiv al respingerii cererii de plată s-a întemeiat pe aplicarea plafonului de 450.000 RON prin raportare la întregul portofoliu de creanţe deţinut de reclamantul BAAR, fiind aşadar rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 alin. (2) din legea nr. 213/2015, astfel cum a decis ÎCCJ prin Decizia nr. 29/2020, instanţa de fond a constatat nelegalitatea acestei soluţii, cu consecinţa anulării deciziei atacate.

Criticile recurentului sunt neîntemeiate şi în ceea ce priveşte noţiunile de creanţă de asigurare şi calitate de creditor de asigurare.

Legiuitorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executarea contractului încheiat.

În consecinţă, în mod just a apreciat instanţa de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

În ceea ce priveşte calitatea de creditor de asigurare a reclamantului, instanţa de control judiciar reţine că relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine prin efectul subrogaţiei o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală, alături de cesiunea de creanţă, reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial, Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment. Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor pe Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, criticile recurentului-pârât fiind neîntemeiate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1015 din 19 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1015 din 19 octombrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2022.