Discrimination claim based on labor dispute: termination of delegation and restricted access not discriminatory absent differential treatment

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 08.12.2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 510/17.06.2020 solicitând anularea, în parte, a acestei hotărâri, respectiv:

1. anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 şi refuz/condiţionarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă şi nelegală;

2. anularea sancţiunii contravenţionale aplicate societăţii C. S.R.L. ca fiind nelegală;

3. admiterea excepţiei necompetenţei generale a Consiliului Naţional pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiţiei nr. 1912/13.03.2015, în condiţiile în care aceste aspecte au fost soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.02.2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a încuviinţat pentru reclamantă proba cu interogatoriu şi proba testimonial cu 2 martori (martorii propuşi D. şi E.).

Pârâtul B. a contestat audierea martorului D..

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2021 s-a luat act de schimbarea numelui a pârâtului B. în B., s-a înlocuit martorul D. cu F. şi s-a procedat la audierea martorilor F. şi E., iar cu privire la fondul cauzei s-a dispus amânarea pronunţării.

Prin sentinţa NR. 55/F-CONT din data de 05 aprilie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de intimat, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a anulat Hotărârea nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a exonerat reclamanta de sancţiunea contravenţională aplicată prin Hotărârea nr. 510/2020.

3. Cererile de recurs.

Pârâtul B. a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 22.02.2021 prin care s-a încuviinţat proba testimonial cu 2 martori; încheierii de şedinţă din 22.03.2021 prin care s-a încuviinţat înlocuirea martorului D. cu G. şi a sentinţei nr. 55 din 5.04.2021.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 55 din data de 05.04.2021.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-pârât B. a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind îndeplinite condiţiile de constatare şi sancţionare a faptelor de discriminare.

Hotărârea cuprinde considerente străine de cauză, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai este incident şi art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât cu încălcarea art. 264 alin. (1) instanţa a omis să analizeze probele administrate. De asemenea, a mai încălcat şi contradictorialitatea şi disponibilitatea, art. 14 alin. (6). art. 9 alin. (2).

Cu încălcarea separaţiei puterilor în stat (art. 488 alin. (1) pct. 4), instanţa nu putea să evoce fondul în sensul anularii constatărilor CNCD, aceasta operaţiune administrativă prealabilă neconstituind act administrativ.

Mai formulează recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 22.02.2021 instanţa în mod greşit a încuviinţat pentru reclamantă proba testimonială cu doi martori, având în vedere că, instanţa putea admite completarea probatoriului doar în situaţia identificării de lacune eventuale în situaţia de fapt stabilită de CNCD, precum şi împotriva încheierii din 22 martie 2021 în ceea ce priveşte încuviinţarea înlocuirii martorului D. cu G..

În privinţa dispoziţiei din şedinţă (consemnată la jumătatea pag. 2) prin care s-a respins opoziţia recurentului la întrebarea adresată de angajator vizând existenţa unei discriminări legate de revendicările salariale din aprilie 2012, ce nu are în mod vădit legătură cu discriminarea din 2013, recurentul-pârât consideră incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 deoarece, instanţa de fond a omis să motiveze respingerea cererii de cenzurare a întrebării, cât şi art. 488 alin. (1) pct. 8, întrucât întrebarea adresată nu avea legătură cu cauza.

Solicită, prin acest motiv de recurs, îndepărtarea constatărilor factuale pe care instanţa le-a reţinut din răspunsul martorului la aceasta întrebare şi anume concluzia din penultimul paragraf al pag. 7 referitoare la revendicările altor salariaţi din aprilie 2012.

De asemenea, şi declaraţia martorei H. se impune îndepartată ca străină cauzei, aceasta declarând că nu a discutat cu recurentul ulterior 13-14.11.2013, aşadar nu prezintă relevantă concluzia că recurentul nu a comunicat colegilor că s-a simţit discriminat, de vreme ce recurentul nu a făcut nicio comunicare cu colegii (după cum susţine chiar angajatorul para. 37).

Cu încălcarea separaţiei puterilor în stat (art. 488 alin. (1) pct. 4), instanţa s-a subrogat autorităţii administrative în cercetarea fondului, chiar mai mult, de o manieră neloială.

Potrivit jurisprudenţei CCR, raporturile între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc (Decizia nr. 85/2020) condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului. Acest principiu derivă din litera (prev. art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alin. (5) al aceluiaşi articol constituţional;) şi spiritul întregii Legi fundamentale şi este o premisă a arhitecturii etatico-juridice a statului român. Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018 MO. 1093 din 21 decembrie 2018, Decizia nr. 449 din 6 noiembrie 2013 MO. 784 din 14 decembrie 2013

Deci chiar dacă ar fi fost în drept să evoce fondul, instanţa s-a comportat neloial faţă de autoritatea administrativă administrând probe suplimentare tinzând la dezlegarea raporturilor juridice între petent şi angajatorul reclamat.

Aşadar în realitate instanţa s-a subrogat autorităţii administrative şi a modificat actul administrativ în sensul respingerii petiţiei recurentului.

Chiar dacă CNCD s-ar fi înşelat cu privire la situaţia factuală reală (alegată pe baza probelor administrate în faţa instanţei), CNCD nu putea săvârşi exces de putere întrucât actul administrativ a fost în mod legal şi temeinic fondat pe starea factuală juridică pe care a avut-o în vedere.

Nu poate fi reţinută susţinerea instanţei că dispune de plenitudine de competenţă.

Controlul instanţei asupra legalităţii actului administrativ din perspectiva existenţei împrejurărilor materiale ce justifică adoptarea sa... se putea rezuma doar la verificarea formală a probatoriului deja administrat şi să anuleze actul dacă probatoriul infirma dispoziţiile. Instanţa însă a stabilit o altă situaţie factuală, pe baza probatoriului administrat în instanţă, a substituit constatările sale realizând practic o judecată paralelă a litigiului de drept civil.

Autoritatea judiciară poate cenzurară activitatea administrativă doar în măsura în care aceasta afectează raporturi juridice, art. 2 alin. (1) pct. c).

Or constatările factuale ale CNCD nu afectează prin ele însele raporturi juridice, deci nu pot constitui un exces de putere în sensul prev. art. 2 alin. (1) pct. m).

Nu au incidenţa nici prev. art. 18 alin. (2) Legea nr. 554/2004, întrucât instanţa este competentă să se pronunţe doar asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. Or prin stabilirea unei situaţii faptice distincte instanţa s-a pronunţat asupra temeiniciei operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, şi nu asupra legalităţii lor.

Lipsa de imparţialitate a instanţei (art. 488 alin. (1) pct. 1) mai este vădită şi din împrejurarea că şi-a însuşit absolut toate criticile formulate de angajator înlăturând toate constatările CNCD (Mai mult, chiar, a adăugat critici proprii, cu care nu fusese investită nici măcar de angajator, cu încălcarea contradictorialităţii şi disponibilităţii).

Or, este extrem de improbabil ca CNCD, o instituţie colegială, expert în discriminare, votând în unanimitate cei 9 membri ai colegiului director, cu rang de secretar de stat (art. 23 alin. (2)... să se înşele chiar în proporţie de 100%.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond nu a analizat toate faptele de discriminare ci vizează decât 3 aspecte:

- încetarea delegării,

- restricţionarea emailului,

- eliberarea documentelor personale.

Instanţa de fond a omis complet interzicerea accesului la mijloacele de lucru (informatice - desfiinţarea contului de acces la reţeaua de calculatoare) având în vedere că în paragraful 60.7 se explica în detaliu că petentului i s-a interzis accesul atât la birou, mijloace fizice de lucru, cât şi desfiinţarea contului de acces la reţeaua de calculatoare.

Recurentul-pârât era angajat ca inginer calculatoare, funcţia analist date. Emailul constituie doar unul dintre mijloacele de lucru. Interzicerea accesului la reţeaua de calculatoare, servere, bazele de date făcând cu totul imposibilă desfăşurarea activităţii. Aspecte recunoscute de angajator (parag. 35), care a precizat însă că ar fi urmărit acordarea de alte sarcini.

Instanţa a omis aşadar cercetarea acestei fapte foarte importante de discriminare. Considerentele referitoare strict la e-mail nu acoperă aceasta situaţie. Chiar angajatorul discuta separat despre e-mail în para. 33, iar apoi în para. 35 despre reţeaua informatizată de lucru (care include e-mailul).

Concluzia anularii actului administrativ nu putea rezulta din analiza incompletă a instanţei.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a aplicat greşit normele materiale, faptele reţinute constituind discriminare.

Instanţa a greşit considerând că hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte litigii ar fi stabilit caracterul legal al unora dintre măsurile discriminatorii, având în vedere că respectivele hotărâri au stabilit o anumită concordanţă a măsurilor discriminatorii cu normele de răspundere contractuală ce au făcut obiectul respectivelor judecăţi, însă această terminologie nu este aptă de generalizare în a concluziona concordanţa automată cu toate normele legale, ce nu au făcut obiectul respectivelor judecăţi.

Or, de vreme ce judecăţile au avut cauze diferite, obiectul acelor judecăţi în răspundere contractuală nu poate avea legătură cu soluţionarea litigiului cu cauza răspundere delictuală.

În privinţa schimbării locului de muncă, încetarea anticipată a delegării, instanţa de fond a reţinut că, respingerea ca tardivă a contestaţiei acestei măsuri în dosarul nr. x/2014 prezumă că această măsură ar fi fost legală şi ca urmare nu ar putea constitui discriminare.

În primul rând, doar soluţionarea fondului prezuma absolut legalitatea măsurii, însă instanţa de fond a confundat legalitatea cu producerea efectelor.

Prescripţia (de 30 zile) împiedică doar sancţiunea nulităţii (cu anularea efectelor). În sistemul de drept civil, prescripţia paralizează doar dreptul material la acţiune, şi nu însuşi dreptul subiectiv.

Cu atât mai mult acţiunea în discriminare, întemeiată pe răspunderea delictuală, nu poate fi împiedicată de autoritatea de lucru judecat a acţiunii contractuale nici dacă s-ar fi judecat fondul, cu atât mai mult pe prescripţie.

Fapta de discriminare nu constă în nesocotirea unei obligaţii contractuale, ci în tratamentul diferenţiat pe baza criteriului prohibit.

Răspunderea delictuală operează independent de cea contractuală.

Referitor la restricţionarea emailului, recurentul-pârât arată că, dosarul nr. x/2015 se referea doar la înscrisurile din conţinutul căsuţei de mesagerie electronică, cu privire la care a solicitat restituirea acelor înscrisuri, nu şi anularea măsurii de restricţionare a emailului, iar acea judecată a respins măsurile provizorii solicitate de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală reţinând că acele înscrisuri nu ar constitui o operă de creaţie.

Contrar prevederilor art. 430 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care se ia o măsură provizorie.

Prin cea de-a treia critică, recurentul-pârât arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea contradictorialităţii şi a normelor materiale deoarece a apreciat că nu ar exista situaţii comparabile cu ceilalţi angajaţi care au lucrat în Olanda pe posturi similare, iar perioada aprilie 2012 nu prezintă nicio relevanţă în sensul tratamentului diferenţiat din noiembrie 2013.

Referirea la revendicările salariale ale altor salariaţi este un red herring menit doar să distragă atenţia, pentru a spori diversiunea se echivochează sintagma revendicările salariale: Numeroşi angajaţi au avut revendicări salariale (adică s-au plâns angajatorului), însă doar recurentul a chemat în judecată angajatorul.

Or, revendicarea drepturilor salariale (pe calea acţiunii în justiţie) constituie tocmai criteriul discriminatoriu, iar acest criteriu tocmai că face diferenţa între cele 2 situaţii.

Legea nu impune ca situaţiile să fie identice. Dacă situaţiile ar fi identice, atunci nu ar putea exista niciun criteriu care să determine diferenţa de tratament, ci ar fi pur arbitrară.

Situaţiile trebuie să fie similare, singura deosebire semnificativă fiind prezenţa criteriului în situaţia victimei discriminării, şi absenţa criteriului în situaţia celorlalte persoane, care au beneficiat de un tratament mai favorabil.

Aşadar toate aceste aprecieri ale instanţei sunt egal străine de logică şi de cauză, art. 488 alin. (1) pct. 6.

Prin cea de-a patra critică, recurentul-pârât arată că, hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea contradictorialităţii şi a normelor materiale, deoarece instanţa de fond a apreciat că nu ar exista situaţii comparabile în privinţa refuzului eliberării actelor.

Instanţa nu a analizat fapta de discriminare identificată de CNCD ca tărăgănarea prin condiţionarea eliberării înscrisurilor de plata sumei de 100 euro, prezenţa fizică la sediul angajatorului etc.

Discriminarea constituie un proces continuu, începând din 13.11.2013 şi continuând până în aprilie 2014. A pretinde câte o comparaţie pentru fiecare act material de discriminare revine la a caută situaţii perfect identice, ceea ce nu se poate realiza în practică.

Situaţia celorlalţi angajaţi nu diferă în mod esenţial de a recurentului decât sub aspectul criteriului de a chema in judecata angajatorul.

Situaţiile pot să difere oricât de mult, însă doar nu atât de mult încât să includă şi cauza eventual obiectivă a tratamentului diferenţiat (de exemplu, un salariat concediat nu poate pretinde comparaţia cu ceilalţi salariaţi, ignorând deosebirea săvârşirii abaterii disciplinare la originea concedierii). Or, împrejurarea că recurentul a fost concediat şi a solicitat actele (singura deosebire faţă de ceilalţi angajaţi în situaţie comparabilă, alta decât criteriul discriminator) nu constituie o cauză a diferenţei de tratament.

Angajatorul avea eventual sarcina probei să arate că ar fi existat şi alte concedieri, iar acelor foşti angajaţi li s-ar fi tărăgănat eliberarea documentelor.

Angajatorul este prezumat a-şi satisface obligaţiile legale, aşadar este prezumat că ar elibera documentele fără tărăgănare, în situaţia ca un eventual fost angajat i le-ar solicita.

Prin cea de-a cincea critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză a reţinut instanţa de fond că ar fi invocat comportamente discriminatorii ale lui I., art. 488 alin. (1) pct. 6.

Recurentul a susţinut doar ca a fost discriminat de angajator, nu de vreo persoana fizica olandeza. JR este atât managerul societăţii olandeze (asociat unic al angajatorului roman) cât şi administratorul unic al angajatorului român.

Pârâta s-a apărat cum că aceste măsuri ar fi luate de I., iar recurentul nu a fost de acord cu această susţinere (pag. 4 parag. 2 Inch. Sed. 22 martie 2021), ci a arătat că JR este administratorul pârâtei, după cum se arată în CIM, la Registrul Comerţului. Atât din scrisoarea acestuia cât şi din susţinerile angajatorului rezultă că această persoană are puterea de decizie în cadrul angajatorului român. Instanţa nu motivează de ce ar fi înlăturat aceste susţineri şi probe.

Aşadar, a arătat că apărarea angajatorului nu este eficientă, şi nicidecum nu a fost de acord că masurile ar fi fost luate de un terţ. Modificarea locului muncii nu putea fi dispusă de un terţ, iar angajatorul avea obligaţia de a pune la dispoziţie mijloacele informatice de muncă.

Prin cea de-a şasea critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză şi cu nesocotirea normelor procedurale şi substanţiale, instanţa de fond a înlăturat concluzia CNCD că masurile se datorează demersurilor judiciare, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8.

In pag. 7 alin. (3), instanţa în mod eronat tinde a concluziona ca lipsă de încredere a societăţii olandeze ar fi fost criteriul tratamentului discriminator. Şi nu putea justifica comportamentul angajatorului ca obiectiv.

Cu nesocotirea normelor substanţiale, art. 488 alin. (1) pct. 8, nu este un criteriu obiectiv (art. 19 alin. (6), nu este fapta terţului, nu este fortuit, şi nici nu întrerupe lanţul de cauzalitate de la faptul chemării în judecată a angajatorului.

Cu încălcarea normelor procedurale, instanţa nu putea oricum să considere doar înscrisul "punct de vedere al angajatorului", de vreme ce acest înscris emana tocmai de la partea care beneficiază de folosirea sa.

Mai mult, contrar prevederilor articolul 264 alin. (1) instanţa a omis examinarea probele administrate, pe toate în ansamblul lor şi nesocotind obligaţia prevăzută de art. 22 alin. (2) să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Prin cea de-a şaptea critică, recurentul-pârât arată că, hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea contradictorialităţii şi a disponibilităţii, art. 488 alin. (1) pct. 5, instanţa a operat o analiza proprie asupra prevederilor art. 43-44 din Codul Muncii.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că în dosarul nr. x/2014 s-a stabilit cu putere de lucru judecat că ar fi operat delegarea.

Angajatorul a susţinut doar că acea hotărâre conferă legalitatea măsurilor dispuse în 13-14.11.2013... fără a fi susţinut însă vreun argument coerent în acest sens (pag. 2 parag. 2 Inch. Sed. 22 martie 2021), însă nu a susţinut că s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că ar fi operat art. 43-44 din Codul muncii faţă de măsura dispusă în 7 ianuarie 2013 de a lucra în Olanda.

Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că dispoziţiile referitoare la principiul simetriei actelor juridice unilaterale, din C. civ., pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.

Cu încălcarea normelor procedurale şi materiale, art. 488 alin. (1) pct. 5, 8, oricum nu putea să reţină autoritatea de lucru judecat cu privire la "delegare".

Art. 430 alin. (2) autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Or, dispozitivul menţine decizia de concediere, pe considerentele că în mod legal ar fi fost atrasă răspunderea angajatului pentru absentarea din România ulterior datei de 17 noiembrie 2013.

Considerentele referitoare la împrejurările anterioare din Olanda sunt obiter dicta faţă de soluţia pronunţată, aşadar nu sunt decisive sau decizorii.

Considerentele decizorii sunt asimilate de literatura de specialitate unui aşa-numit "dispozitiv implicit". Principiul în materie, acceptat de o parte semnificativă a doctrinei, era acela că dobândeşte autoritate de lucru judecat doar ceea ce a format obiectul dezbaterii contradictorii a părţilor, autoritatea de lucru judecat fiind ataşată nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor hotărârii, însă doar acelor considerente care reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate.

De altfel, termenul de "in delegare" este întrebuinţat chiar de instanţă în limbaj cotidian, fără vreo referire la art. 43-44 Codul Muncii, constituind o pură indicaţie spaţială.

Fiind evident că în întregul paragraf citat instanţa nu a urmărit o calificare juridică a situaţiei factuale, ci o descriere a unor împrejurări pur contextuale, supraabundente.

Că aşa este o vădeşte şi continuarea "stare de fapt necontestată de părţi". Or, delegarea, ca operaţiune juridică de schimbare a locului muncii, nu este o "stare de fapt", ci este o calificare juridică dată stării de fapt a misiunii în Olanda (în limbaj cotidian delegare).

Starea de fapt a prezenţei în Olanda beneficiază de autoritatea de lucru judecat, însă instanţa nu a calificat-o juridic ca delegare în sensul prev. art. 43-44 Codul Muncii. Aşadar această eventuală calificare juridică post-factum a instanţei de contencios administrativ nu beneficiază de autoritatea de lucru judecat.

Prin ultima critică, recurentul-pârât arată că, străin de cauză şi cu aplicarea greşită a normelor materiale, prima instanţă a reţinut că încetarea delegării nu ar afecta dreptul la muncă, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8.

Potrivit art. 2 alin. (1) "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire... care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Legea protejează împotriva discriminării în sfera publică (în speţă în cadrul relaţiilor de muncă), în sensul că nu protejează împotriva discriminării în sfera privată. Cerinţa invocării unei vătămări a dreptului la muncă este prealabilă în mod similar interesului procesual.

Chestiunea proporţionalităţii afectării fiind una de fond.

Afectarea dreptului la muncă nu se confundă cu prejudiciul suferit ca urmare a faptei de discriminare, ceea ce pare a susţine instanţa.

Dreptul la muncă trebuie exercitat în condiţii de egalitate. Or, prin "încetarea delegării" angajatorul a dispus asupra exerciţiului dreptului de muncă al recurentului, astfel că acesta nu s-a mai exercitat în condiţii de egalitate cu ceilalţi angajaţi, întrucât niciun alt angajat nu a mai fost supus unei asemenea măsuri.

Există discriminare pentru că măsurile s-au răsfrânt asupra exerciţiului dreptului la muncă, în concret, raporturile juridice au fost afectate, recurentul lucrând în Olanda (cu anumite drepturi şi beneficii) înainte de adoptarea măsurii, aceste raporturi juridice modificându-se, ulterior adoptării măsurii recurentul ne mai lucrând în Olanda.

Tratamentul diferenţiat a avut loc în cadrul vieţii publice, de altfel în prezenta martorilor. Relaţiile de muncă sunt incluse în mod expres în cadrul vieţii publice (art. 7, art. 3 lit. a), art. 1 alin. (2) lit. i), astfel că a fost vătămat exerciţiul în condiţii de egalitate al dreptului la muncă, indiferent că instanţa consideră că nu s-a produs un prejudiciu.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a arătat că hotărârea primei instanţe este nelegală pentru considerente ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Chiar dacă în cuprinsul hotărârii este enumerat, printre altele şi art. 5 din Codul Muncii, totuşi, Colegiul director a apreciat caracterul discriminatoriu al unora dintre aspectele sesizate de petent prin prisma prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 căci sintagma "orice alt criteriu" conferă posibilitatea analizei caracterului discriminatoriu al unei fapte utilizând întregul spectru al situaţiilor în care sunt încălcate drepturile şi libertăţilor fundamentale.

Consideră că, instanţa de fond a ignorat aspectele ce au declanşat situaţia conflictuală căci, din toate probele administrate reiese că, după ce avocatul petentului a convocat, în data de 13.11.2013, intimatul reclamant la o şedinţă de mediere, dl. I., începând cu orele 15:00 i-a interzis petentului accesul la reţeaua informatizată de lucru şi la locul fizic de muncă din Olanda, pentru ca ulterior să dispună şi alte măsuri, printre care încheierea prematură a delegării (stabilită anterior până la 19.12.2013).

Mai mult decât atât, recurentul-pârât consideră relevantă declaraţia lui I., manager general al grupului de firme C. S.R.L. (actualmente A. SRL) extrasă din referatul depus ca probă în dosarul nr. x/2014 aflat la momentul respectiv pe rolul Tribunalului Argeş, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi precizată la pct. 60.8 al hotărârii CNCD "Înţelegând prin acţiunile lui că loialitatea lui faţă de societatea angajatoare din România şi faţă de societatea unde era delegat fusese afectată în mod iremediabil, în prezenţa lui J., am discutat cu acesta în ziua de 13.11.2013 şi i-am comunicat că trebuie să se întoarcă în România, fiindcă nu mai este posibil să desfăşoare activitate în Olanda, i-am comunicat că impactul acţiunilor sale asupra ambelor societăţi este unul negativ, că personal m-am simţit profund jignit de atitudinea sa, că modalitatea sa de a solicita sume de bani prin formularea unor sesizări şi acţiuni judecătoreşti este neprincipială şi a avut ca efect o totală lipsă de încredere a noastră în acţiunile lui ca salariat".

Contrar stării de fapt existente, instanţa de fond a reţinut că:

"deşi petentul B. (în prezent B.) a invocat existenţa unor comportamente discriminatorii din partea numitului I., în datele de 13-14.11.2013, aspect reţinut şi de CNCD în cuprinsul hotărârii sale, Curtea constată că pârâtul nu a demonstrat conform art. 249 C. proc. civ., că respectiva persoană era administratorul reclamantei S.C. C. S.R.L., actualmente A. S.R.L..

Or, la dosarul cauzei se regăsesc câteva fotocopii ale actelor adiţionale la contractul individual de muncă al petentului în care, ca reprezentant legal al S.C. C. S.R.L. (actualmente A. SRL) este menţionat tocmai I..

În final, recurentul-pârât susţine că, constatarea de către instanţă a legalităţii deciziei de încetare a contractului individual de muncă al petentului, nu trebuie să afecteze analiza existenţei unei cauze discriminatorii ce a determinat evenimentele din 13-14.11.2013 din Olanda, identificată ca fiind calitatea petentului de iniţiator al unui conflict de muncă cu angajatorul său.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât B. prin care a invocat excepţia excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât B. pentru lipsa semnăturii, excepţia nulităţii pentru lipsa dovezii achitării taxei judiciare de timbru şi excepţia nulităţii pentru lipsa motivelor de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, a depus întâmpinare şi în raport de recursul declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care a invocat excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii cererii de recurs pentru lipsa achitării taxei judiciare de timbru, excepţia nulităţii pentru lipsa semnăturii şi lipsa motivelor de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 25 august 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

6.1. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenţii-pârâţi, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Înalta Curte având în vedere că, în mod concret memoriul de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, formularea de critici circumscrise cazurilor de casare, de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii, constată că atât prin cererea de recurs formulată de pârâtul B., cât şi de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării se aduc critici de nelegalitate a hotărârii recurate, rezultă că aceste critici pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., context în care excepţia nulităţii recursurilor de faţă va fi respinsă, ca nefondată.

6.2. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte, a hotărârii nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, respectiv:

- anularea constatării întrunirii cumulative a elementelor faptei de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, pentru faptele din perioada 13-14.11.2013 şi refuz/condiţionarea eliberării documentelor atestând activitatea profesională a petentului B., ca fiind tardivă şi nelegală;

- anularea sancţiunii contravenţionale aplicate societăţii C. S.R.L. ca fiind nelegală;

- admiterea excepţiei necompetenţei generale a Consiliului Naţional pentru combaterea Discriminării (CNCD) pentru toate aspectele sesizate de B., în cuprinsul petiţiei nr. 1912/13.03.2015, în condiţiile în care aceste aspecte au fost soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat Hotărârea nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a exonerat reclamanta de sancţiunea contravenţională aplicată prin Hotărârea nr. 510/2020, statuând că, nu se poate reţine existenţa unui tratament diferenţiat şi din perspectiva inexistenţei unor situaţii comparabile cu ceilalţi colegi delegaţi în Olanda în aceeaşi perioadă având în vedere că după soluţionarea, pe cale amiabilă, a diferendului privind cuantumul drepturilor salariale, în cursul lunii aprilie 2021, ceilalţi salariaţi nu au mai avut revendicări cu privire la acest tip de drepturi salariale. Cu privire la fapta constând în refuzul de emitere a unor documente existente la dosarul personal, imputat reclamantei s-a reţinut că pârâtul a solicitat eliberarea de pe un proces de evaluare, denumit "K.", document care nu face parte din dosarul personal al angajatului conform art. 8 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011, astfel că în mod greşit s-a reţinut incidenţa acestui act normativ de către CNCD.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs formulate de pârâtul B. se invocă incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin faptul că s-a subrogat autorităţii administrative şi a modificat actul administrativ în sensul respingerii petiţiei recurentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte va reţine că în dreptul procesual civil, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti poate fi considerat şi ca exces de putere ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.

Or, în cauza de faţă, soluţia pronunţată de către prima instanţă în sensul admiterii cererii deduse judecăţii nu se poate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că procesul deliberativ al instanţei şi schimbarea hotărârii pronunţate de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate fi asimilat cu o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a disponibilităţii întrucât, instanţa a operat o analiză proprie asupra prevederilor art. 43-44 din Codul muncii, precum şi faptul că în mod greşit a reţinut autoritatea de lucru judecat cu privire la "delegare".

În acelaşi sens, a formulat critici împotriva încheierii de şedinţă din 22.02.2021 prin care prima instanţă a încuviinţat pentru reclamantă proba testimonială cu doi martori, susţinând că, instanţa putea admite completarea probatoriului doar în situaţia identificării de lacune eventuale în situaţia de fapt stabilită de CNCD, precum şi împotriva încheierii din 22 martie 2021 în ceea ce priveşte încuviinţarea înlocuirii martorului D. cu G..

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii, disponibilităţii etc.

Neregularităţile de ordin procedural sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale, iar nulitatea este condiţionată de producerea unei vătămări.

Nulitatea - ca sancţiune procedurală - urmează să fie analizată în strânsă corelaţie cu diferitele acte de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le îndeplinesc pe parcursul activităţii judiciare.

Efectele nulităţii actelor de procedură se subscriu principiului general: quod nullum est, nullum producit efectum. Aşadar, actul nul este lipsit de eficacitate şi urmează a fi refăcut.

În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, Înalta Curte constată că, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil, în sensul că în temeiul acestuia, părţile pot să formuleze cereri, să propună, să administreze probe şi să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt şi de drept de care depinde corecta soluţionare a procesului. El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultată şi cealaltă parte, rezumând esenţa întregului proces.

În mod concret, Înalta Curte constată că, în realitate, principiul este un set de drepturi şi obligaţii, pentru instanţă şi pentru părţi, gândite astfel încât, în desfăşurare, să confere dialogului judiciar echilibrul de dorit pentru reuşita judecăţii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 22.02.2021, prima instanţă a încuviinţat pentru reclamantă proba cu interogatoriu şi proba testimonială cu doi martori şi i-a pus în vedere apărătorului reclamntei ca în termen de 5 zile să depună lista cu numele martorilor în vederea citării.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus lista cu martorii propuşi în vederea audierii în şedinţa publică din data de 22.03.2021, respectiv D. şi E..

La data de 08.03.2021, recurentul-pârât B. a solicitat respingerea audierii martorului D., iar prin încheierea de şedinţă din data de 22.03.2021 s-a încuviinţat înlocuirea martorului D. cu alt martor F., cu privire la care recurentul-pârât B. nu a avut obiecţie.

În acest context, Înalta Curte constată că simpla nemulţumire a recurentului-pârât cu privire la depoziţiile martorilor propuşi de intimata-reclamantă şi încuviinţaţi de instanţa de fond nu poate fi asimilată cu o încălcare a principiului contradictorialităţii atât timp cât recurentul-pârât a fost prezent atât la şedinţa din data de 22.02.2021, cât şi la şedinţa din data de 22.03.2021, iar prima instanţă s-a pronunţat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproşa primei instanţe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Cu privire la "principiul disponibilităţii", Înalta Curte constată că acesta este specific procesului civil şi se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege. În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Prin principiul disponibilităţii se înţelege şi faptul că reclamantul trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile din proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept. Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii. Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării".

Or, în cauza de faţă nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi încălcat principiul contradictorialităţii şi disponibilităţii în raport de hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2014, atât timp cât evenimentele produse în zilele de 13 şi 14.11.2013 au fost analizate şi în acest dosar, iar instanţa de fond era datoare să ţină cont de dispoziţiile trasate prin hotărârea pronunţată în acest dosar.

În mod corect a reţinut prima instanţă că regimul juridic al delegării este stabilit prin art. 43-44 Codul muncii, precum şi faptul că încetarea delegării poate interveni oricând, chiar înainte de expirarea termenului şi doar pentru anumiţi salariaţi, fără ca angajatorul să fie obligat să justifice măsura încetării delegării, iar printr-o asemenea măsură nu se creează o stare de discriminare în raport cu ceilalţi salariaţi delegaţi câtă vreme angajatorul are o putere discreţionară cu privire la momentul în care se dispune încetarea unei delegări.

În plus, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, nu se poate considera că prin încetarea delegării a fost afectat dreptul la muncă al pârâtului B. în condiţiile în care acesta avea obligaţia şi posibilitatea de a continua prestarea activităţii la sediul angajatorului din România, aspect reţinut şi prin prin sentinţa civilă nr. 684/24.03.2015 a Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curţii de Apel Piteşti.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin care recurentul-pârât consideră că hotărârea primei instanţe cuprinde numai motive străine de natura cauzei deoarece, din cuprinsul hotărârii recurate lipsesc motivele înlăturării celorlalte probe administrate; prima instanţă a nesocotit concluzia CNCD că a existat un raport de cauzalitate între măsura dispusă şi dreptul la muncă al recurentului-pârât; instanţa nu putea concluziona că lipsa de încredere a societăţii olandeze ar fi fost criteriul tratamentului discriminator.

În practica instanţelor de control judiciar s-a reţinut constat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

De altfel, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale şi relevante juridic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că din perspectiva dispoziţiilor cuprinse la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv şi pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că hotărârea supusă recursului este una care îndeplineşte rigorile legale privind motivarea sa adecvată, putând permite, astfel, asigurarea garanţiilor procesuale privind accesul liber la justiţie şi exercitarea controlului ierarhic superior în cauză.

Cu privire la ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, atât recurentul-pârât B., cât şi recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au formulat critici prin care au susţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 137/2000 conform cărora:

"prin discriminare se înţelege orice deosebire ... care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii private."

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale şi probatoriilor administrate în cauză este legală întrucât situaţia premisă pe care a fost fundamentată hotărârea recurată corespunde realităţii.

Astfel, analizând cererea dedusă judecăţii în mod corect a reţinut prima instanţă că, aspectele invocate nu conturează noţiunea unei fapte de discriminare în accepţiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi că în mod greşit CNCD nu a luat în considerare şi dezlegările stabilite prin hotărârile judecătoreşti anterioare.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 684/24.03.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeş, rămasă definitivă prin decizia nr. 2093/17.10.2016 a Curţii de Apel Piteşti s-a respins cererea reclamantului B., prin care a invocat nelegalitatea deciziei nr. 349/14.11.2013 (prin care a fost înştiinţat cu privire la încetarea delegării din Olanda) şi a deciziei nr. 325/14.11.2013). Deşi prin respectiva hotărâre s-a respins ca tardivă cererea împotriva deciziei nr. 349/14.11.2013 prima instanţă a constatat că reclamantul a avut la dispoziţie o cale de atac specială prin intermediul căreia să se analizeze legalitatea măsurii încetării delegării, astfel că în condiţiile respingerii acţiunii legale respectiva măsură este prezumată, în mod absolut, că este legală.

Or, în cazul în care, în hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Argeş au fost analizate şi lămurite evenimentele din zilele de 13-14.11.2021, fiind descrise şi precizate amănunţit cum s-au desfăşurat aceste evenimente care au condus la adoptarea deciziei de concediere nr. 349/09.12.2021, fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii (abateri grave ce conduc la prejudicierea intenţionată a intereselor companiei, ale partenerilor de afaceri sau ale clienţilor, încălcarea cu vinovăţie de către salariat a normelor legale, regulamentului intern sau dispoziţiilor legale ale conducătorilor ierarhici şi absenteismul mai mare de 3 zile lucrătoare consecutive), în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu se poate da o altă conotaţie acestor evenimente pentru a se încadra în ipotezele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât timp cât desfăşurarea evenimentelor au condus la concedierea recurentului-pârât, iar faptele sale au fost considerate abateri disciplinare, în mod corect prima instanţă a dispus admiterea cererii deduse judecăţii şi anularea Hotărârii nr. 510/17.06.2020 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, Înalta Curte constată că toate criticile reliefate în faţa instanţei de recurs, precum şi în faţa primei instanţe, sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat atât recursul pârâtului B., cât şi recursul pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva încheierilor de şedinţă din data de 22 februarie 2021, 22 martie 2021 şi a sentinţei nr. 55/F-CONT din 5 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva aceleiaşi sentinţei, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.