Post-bankruptcy insurance compensation: enforceability date of criminal judgment as trigger for 90-day filing deadline under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C. şi D. au formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva Deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 şi nr. 21684/18.11.2019 emise de pârât, solicitând anularea acestora şi obligarea pârâtului la plata creanţelor pe care le deţin conform deciziei penale nr. 214/28.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 324 din data de 27 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D. prin care au solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea atacată sau uneia egale în grad, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. Prin calea de atac exercitată, recurenţii au evocat incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că instanţa de fond a furnizat o motivare sumară, cu evocarea abstractă a câtorva texte de lege, prin care a apreciat, în mod nelegal, faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi admisă contestaţia, omiţând să se pronunţe asupra cererii de repunere în termen şi să realizeze o analiză a acesteia.

În opinia recurenţilor, termenul de formulare a cererii de plată reglementate de Legea nr. 213/2015 curgea de la data comunicării deciziei penale nr. 214/28.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2017, prin care a fost stabilită, în concret, vinovăţia ambilor inculpaţi, situaţia de fapt şi de drept statuată prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Buzău suferind modificări. Totodată, recurenţii au învederat că o astfel de hotărâre a fost îndreptată din oficiu, urmare a incidenţei unei erori materiale, din acest motiv fiind comunicată cu întârziere. Mai mult, recurenţii au subliniat faptul că, în ceea ce îi priveşte pe A., C. şi B., aceştia lucrau în străinătate, iar D. avea o vârstă ce nu îi permitea deplasarea în alte localităţi.

Au mai arătat recurenţii că, în lipsa variantei motivate a hotărârii penale definitive, exista riscul ca cererea de plată să fie respinsă pentru motivul că dosarul este incomplet, iar data comunicării hotărârii nu este imputabilă recurenţilor, ci autorităţilor emitente, motiv pentru care nu poate opera o sancţionare a creditorilor în sensul creării unei situaţii favorabile debitorului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că cererea de recurs nu cuprinde considerente care să dezvolte teza incidenţei, în cauză, a motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Din perspectiva fondului cauzei, intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţii A., B., C. şi D., ca nefondat, şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a hotărârii primei instanţe.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 19 octombrie 2022.

5.2. La data de 21 iunie 2022, recurenţii - reclamanţi A., B., C. şi D. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, pe care recurenţii le-au apreciat ca fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (4), art. 44 şi art. 53 din Constituţie. În acest sens, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi, a fost format dosarul asociat nr. x/2019

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, recurenţii - reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ, în esenţă, cu verificarea legalităţii deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 şi nr. 21684/18.11.2019, prin care au fost respinse de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), drept tardiv formulate, cererile de plată nr. x, 12648, 12650 si 12651 din data de 28.06.2019, prin care recurenţii - reclamanţi au solicitat să fie despăgubiţi din disponibilităţile FGA, în conformitate cu dispoziţiile sentinţei penale nr. 290/03.04.2018 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul penal nr. x/2017

Legalitatea unor astfel de acte administrative a fost confirmată de instanţa de fond, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 324 din data de 27 mai 2020, chestiunile examinate de prima instanţă fiind cele ce vizează natura termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, momentul de la care un astfel de termen începe să curgă şi efectele generate de nedepunerea cererilor de plată în termenul de 90 de zile, calculat de la un astfel de moment, precum şi efectele pe care impedimentele evocate de recurenţi în formularea cererii de plată le-au generat, inclusiv din perspectiva incidenţei instituţiei repunerii în termen.

Analizând criticile aduse de recurenţi sentinţei atacate, Înalta Curte observă că, deşi aceştia au încadrat în drept calea de atac prin invocarea exclusiv a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, prin parte din criticile formulate, recurenţii tind şi la evocarea cazurilor de casare reglementate de pct. 5 al aceluiaşi text normativ (în acest sens fiind susţinerile privind nepronunţarea unei soluţii asupra cererii de repunere în termen) şi pct. 6 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. (în acest sens fiind argumentele privind motivarea sumară, apreciată de recurenţi drept formală şi fără legătură concretă cu situaţia incidentă cauzei).

Înalta Curte apreciază nefondate criticile prin care recurenţii susţin teza unei nepronunţări, a primei instanţe, asupra cererii de repunere în termen, observând că, în realitate, aspectele învederate în paragrafele finale ale cererii de chemare în judecată (ce vizează o astfel de chestiune) au fost corect tratate de judecătorul fondului, prin analizarea lor din prisma contextului în care chestiunea repunerii în termen a fost, în realitate, invocată. Or un atare context, privit din perspectiva legalităţii deciziilor nr. 21611/18.11.2019, nr. 21682/18.11.2019, nr. 21683/18.11.2019 şi nr. 21684/18.11.2019 (cu verificarea căreia a fost, în fapt, învestită instanţa) a vizat o analiză, pe de o parte, a incidenţei instituţiei repunerii în termen în materia termenelor de decădere, iar, pe de altă parte, o verificare a încadrării sau neîncadrării aspectelor evocate de reclamanţi (în justificarea formulării cererii de plată abia la data de 28.06.2019) în categoria impedimentelor obiective.

Or, atât faptul că termenele de decădere nu sunt, în principiu, susceptibile de repunere în termen, cât şi neîncadrarea elementelor evocate de recurenţi în categoria impedimentelor obiective au fost expres analizate de judecătorul fondului prin paragrafele 6 şi 9 ale filei 5 a sentinţei recurate.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este conformă prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul fondului pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, motiv pentru care sunt nefondate criticile recurenţilor, neputând fi reţinută incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile ce pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţinând că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză. Instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ., fiind arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate. Cât priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a legii la stabilirea situaţiei juridice în cauză, ele vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare, întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumente pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată, chiar dacă acestea sunt lapidar exprimate, fără ca ele să fie pur formale sau lipsite de o legătură concretă cu cauza.

Ceea ce trebuie observat este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, ce are o legătură evidentă cu cauza şi care nu are elemente de contradictorialitate este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, se observă că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurenţii - reclamanţi există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Contrar celor învederate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că ipoteza incidentă în cauză este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut în raporturile dintre recurenţi şi FGA ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi anume la data la care a fost recunoscut prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2017

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă invocat de recurenţii - reclamanţi îşi are izvorul în decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi a fost soluţionată acţiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale şi materiale.

Pe de altă parte, astfel de aspecte nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinţei atacate, câtă vreme potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar conform art. 551 pct. 4 C. proc. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia, pentru ca art. 552 din C. proc. pen. să arate că hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

În raport de sus indicatele aspecte, nu sunt fondate susţinerile recurenţilor conform cărora data comunicării deciziei penale reprezintă data naşterii dreptului lor de creanţă, câtă vreme, din demersul de aplicare a sus indicatelor texte normative situaţiei concrete incidente cauzei, rezultă că decizia penală nr. 214/28.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie putea fi pusă în executare de la momentul pronunţării, respectiv de la data de 28.02.2019, iar nu de la cel al comunicării sale, dreptul de creanţă derivând din acest titlu născându-se la data deschiderii posibilităţii executării lui.

Reiterând caracterul distinct al raportului de drept administrativ de garantare, ce nu este un accesoriu al raportului juridic născut din contractul de asigurare, Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile recurenţilor privind limitările pe care, din perspectiva efectuării concrete a unei proceduri de executare silită a hotărârilor în discuţie, o prezintă lipsa unei copii legalizate a deciziei penale, câtă vreme formularea unei cereri de plată în temeiul art. 14 din Legea nr. 213/2015 este o procedură administrativă, distinctă de cea a executării silite reglementate de normele de procedură civilă.

Întrucât din cuprinsul dispozitivul deciziei penale nr. 214/28.02.2019 rezultă reperele aferente cunoaşterii de către recurenţi atât a creanţelor (inclusiv din perspectiva întinderii acestora - cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale şi materiale), cât şi din cea a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reţinută teza efectelor pe care le-ar produce asupra momentului naşterii dreptului, cunoaşterea de către recurenţii - reclamanţi a considerentelor avute în vedere de Curtea de Apel Ploieşti ce a pronunţat decizia penală nr. 214/28.02.2019. Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, nu prezintă relevanţă argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârii ce reprezintă titlu de creanţă, ce vin, în fapt, doar să justifice soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Instituirea obligaţiei de comunicare a deciziei penale, reglementată de art. 424 C. proc. pen., reprezintă un aspect normativ distinct de cel ce vizează momentul rămânerii definitive a hotărârii şi de cel al dobândirii caracterului executoriu, ce sunt reglementate de art. 550 alin. (1), art. 551 şi art. 552 C. proc. pen., după cum s-a precizat şi anterior.

Necomunicarea deciziei nr. 214/28.02.2019 motivate nu poate afecta nici caracterul acesteia de hotărâre definitivă, nici faptul că ea a devenit executorie de la data rămânerii definitive şi, din perspectiva obligaţiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de ataşare a documentelor justificative la cererea de plată), nu poate fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamanţilor de a formula cererea de plată, câtă vreme aceştia aveau posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Conform prevederilor alin. (2) şi (3) al art. 14 din Legea nr. 213/2015:

(2) Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poştă, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată priveşte mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potenţialul creditor de asigurare anexează o evidenţă conţinând datele de identificare şi sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum şi orice documente relevante, dacă este cazul.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative, în cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată; aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul în insolvenţă.

Toate aceste elemente vizează, în fapt, şi chestiunea repunerii în termen. Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, în general, după cum a reţinut şi prima instanţă, decăderea nu este susceptibilă de suspendare, întrerupere sau repunere în termen, excepţia de la o astfel de regulă, reglementată de art. 186 C. proc. civ., fiind una de strictă interpretare şi aplicabilă doar în ipoteza în care se dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a motivat care sunt raţiunile pentru care nu a luat în considerare argumentele reclamanţilor referitoare la justificarea depăşirii termenului, cererea de repunere în termen fiind soluţionată implicit prin analiza argumentelor invocate.

Elementele evocate de recurenţi cu titlu de impedimente obiective vizează o pretinsă imposibilitate de formulare a cererii de plată în contextul necomunicării deciziei penale, ceea ce nu poate conduce la o admitere a cererii de repunere în termen. În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că atâta vreme cât în dispozitivul deciziei penale sunt indicate sumele stabilite cu titlu de daune în favoarea recurenţilor, aceştia aveau posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată.

Or, întrucât instituţia repunerii în termen implica lipsa oricărei culpe din partea părţii care formulează o astfel de cerere, în contextul în care partea avea deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească (de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri) nu se poate reţine că, în planul posibilităţii formulării cererii de plată reglementată de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea recurenţilor de a formula o astfel de cerere. Eronata interpretare a prevederilor legale nu constituie impediment obiectiv.

De asemenea, Înalta Curte observă, atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi din cel al memoriului de recurs, că aspectul vârstei înaintate a recurentei D. şi cel privind faptul că recurenţii A., C. şi B. lucrau în străinătate, nici nu au fost invocate în susţinerea tezei unui impediment concret în formularea cererii de plată anterior comunicării deciziei penale. Astfel de elemente de fapt au fost evocate doar în privinţa participării la cercetarea penală. Recurenţii au învederat doar că demersul de a veni în ţară după comunicarea hotărârii a fost unul dificil, iar nu că nu au putut veni, însă nu au menţionat niciun context factual care să vizeze perioada anterioară comunicării deciziei penale, de natură a justifica existenţa unui impediment obiectiv în a formula cererea de plată.

În concluzie, întrucât termenul de formulare a cererilor de plată a început să curgă la data de 28.02.2019, s-a împlinit la data de 28.05.2019, iar cererile de plată au fost formulate la data de 28.06.2019, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond reflectă o corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente cauzei, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 324 din data de 27 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.