Police officer's dual-office incompatibility upheld despite service suspension; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 28 aprilie 2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI"), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/10.04.2014 şi anularea sancţiunilor/măsurilor dispuse.

1.2. La termenul de judecată din 14 ianuarie 2020, reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012, emisă de Şeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Vaslui şi excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 1/5308 din 15.12.2013, prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu, la cerere, începând cu data de 15.12.2013.

1.3. Prin încheierea de şedinţă din 14 ianuarie 2020, având în vedere excepţiile de nelegalitate invocate, au fost introduşi în cauză, în calitate de pârâţi, emitenţii actelor administrative contestate - Ministerul Afacerilor Interne ("MAI", "Ministerul") şi IPJ Vaslui.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 180 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a OMAI nr. 1/5308/15.12.2013;

(ii) a respins excepţia de nelegalitate a OMAI nr. 1/5308/15.12.2013, ca inadmisibilă;

(iii) a respins excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012 emisă de Şeful IPJ Vaslui, ca neîntemeiată;

(iv) a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate, Ministerul Afacerilor Interne şi IPJ Vaslui, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 180 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor de nelegalitate invocate şi admiterea cererii de anulare a raportului de evaluare contestat.

Printr-un prim rând de critici, reclamantul susţine că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia de nelegalitate a OMAI nr. 1/5308/15.12.2013, prin respingerea ca inadmisibilă în temeiul principiului electa una via, reţinând împrejurarea că reclamantul a formulat o acţiune în anulare a acestui ordin, care a format obiectul dosarului nr. x/2014, înregistrat în fond pe rolul Tribunalului Bucureşti şi soluţionat definitiv prin decizia nr. 5871/02.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

În realitate, arată recurentul-reclamant, acţiunea în anulare nu a fost soluţionată pe fond, întrucât, în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Vaslui a respins cererea, ca tardivă, astfel că în acest litigiu nu a fost analizată legalitatea Dispoziţiei de suspendare nr. 21763/30.10.2012. Invocarea excepţiei de nelegalitate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 reprezintă un mijloc de apărare care poate fi invocat oricând în cursul procesului, iar eventuala admitere a acestei excepţii, fără a se dispune anularea actului administrativ, nu ar conduce la o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, câtă vreme raporturile reclamantului cu IPJ Vaslui au încetat.

Mai arată recurentul-reclamant că prin cererile formulate nu a solicitat repunerea în funcţia de poliţist, ci doar o confirmare a faptului că încetarea (nu suspendarea) raporturilor de serviciu s-a produs la data intervenirii situaţiei reglementate de art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, respectiv la 01.11.2012. Dacă instanţa ar fi constatat nelegalitatea Dispoziţiei de suspendare nr. 21763/30.10.2012, constatând incident acest text de lege, atunci verificarea stării de incompatibilitate era lipsită de obiect, astfel încât există legătură între excepţia de nelegalitate invocată şi fondul litigiului.

Printr-un al doilea rând de critici, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012, emisă de IPJ Vaslui, făcând o greşită aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din OMAI nr. 298/2011.

Învederează că, prin cererea nr. x/08.10.2012, a solicitat suspendarea raporturilor de serviciu pentru rezolvarea unui interes personal legitim, aducând la cunoştinţa angajatorului că a câştigat un concurs pentru ocuparea funcţiei de director executiv al Poliţiei Locale Vaslui, urmând a fi numit în acea funcţie. La soluţionarea acestei cereri, IPJ Vaslui trebuia să aibă în vedere dispoziţiile referitoare la suspendarea raportului de serviciu din OMAI nr. 298/2011 şi cele referitoare la încetarea raportului de serviciu din Legea nr. 360/2002.

Consideră recurentul-reclamant că în mod greşit conducerea IPJ Vaslui a apreciat că numirea într-o altă funcţie publică se încadrează în noţiunea de interes personal legitim, câtă vreme legiuitorul a statuat că numirea într-o funcţie publică reprezintă o cauză de încetare a raporturilor de serviciu, conform art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002. Aşadar, la emiterea Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012, trebuia respectat principiul ierarhiei actelor normative şi trebuia aplicată prioritar Legea nr. 360/2002, care reglementează în mod imperativ situaţia numirii într-o altă funcţie publică, faţă de Ordinul MAI nr. 298/2011, mai ales că prevederi similare Legii nr. 360/2002 se regăsesc şi în art. 49 alin. (5) din Codul muncii.

Mai arată recurentul-reclamant că, din actele dosarului rezultă că persoana responsabilă de emiterea Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012 a cunoscut fără echivoc împrejurarea numirii sale în funcţia de director executiv al Poliţiei Locale Vaslui începând cu data de 01.11.2012.

Pe fondul cauzei, recurentul-reclamant susţine că au fost greşit interpretate normele de drept material referitoare la starea de incompatibilitate. Astfel, instanţa de fond a reţinut că situaţia recurentului-reclamant se încadrează în prima teză a art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, întrucât acesta a deţinut concomitent funcţia de poliţist şi pe cea de şef al Poliţiei Locale Vaslui. Însă înţelesul noţiunii de "deţinere" a unei alte funcţii este altul decât cel reţinut de instanţa de fond, din interpretarea teleologică şi sistematică a acestei noţiuni rezultând că legiuitorul a dorit să se refere la exercitarea atribuţiilor funcţiilor incompatibile.

În acest sens, susţine recurentul-reclamant, ar trebui avute în vedere dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 161/2003, art. 1 alin. (1) pct. 31, art. 8 alin. (1) - (2) şi art. 11 din Legea nr. 176/2010, precum şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, din care rezultă că regimul incompatibilităţilor se aplică funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea, exercită o funcţie publică, au atribuţii şi responsabilităţi corespunzătoare funcţiei, iar nu celor care nu desfăşoară activitatea specifică funcţiei publice, aceasta fiind întreruptă sau suspendată.

Arată recurentul că pe perioada suspendării din funcţie postul rămâne rezervat, iar această rezervare nu poate fi imputată funcţionarului care solicită suspendarea, cum a reţinut eronat prima instanţă. Întrucât, pe perioada suspendării raportului de serviciu, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca funcţia să fie ocupată temporar de o altă persoană, nu se poate susţine că aceeaşi funcţie este ocupată/deţinută concomitent şi de recurentul-reclamant.

În ceea ce priveşte interdicţia prevăzută de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, consideră recurentul-reclamant că aceasta se aplică doar poliţistului, iar potrivit art. 1 din acelaşi act normativ, poliţistul este funcţionar public civil, cu statul special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege. Or, în perioada 01.11.2012 - 15.12.2013, recurentul-reclamant nu a fost înarmat, nu a purtat uniformă şi nu a exercitat atribuţiile stabilite prin lege pentru Poliţia Română.

Mai susţine că prevederile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 restrâng drepturi şi libertăţi, iar potrivit art. 53 din Constituţie, măsura restrângerii unui drept trebuie să fie proporţională. Astfel, art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 poate fi aplicat numai poliţistului în activitate, care beneficiază de toate drepturile specifice funcţiei deţinute şi îi incumbă şi obligaţiile corelative, interpretare susţinută şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi, conform deciziei nr. 2450/2017. Măsura restrângerii dreptului la muncă nu este constituţională şi proporţională cu scopul legii atunci când se aplică poliţistului ale cărui raporturi de serviciu sunt suspendate, iar acesta nu mai exercită funcţia deţinută, nu primeşte salariu şi nu are alte beneficii specifice funcţiei, fiind încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţie şi art. 17-18 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia netimbrării recursului, invocată de intimatul-pârât MAI, a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 5 octombrie 2022, pentru considerentele cuprinse în încheierea de şedinţă de la acel termen, ce face parte integrantă din prezenta decizie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile vizând respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a OMAI nr. 1/5308/15.12.2013, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant contestă incidenţa în cauză a principiului electa una via, în temeiul căruia prima instanţă a constatat că este inadmisibilă atacarea pe calea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ care a făcut obiectul unei acţiuni în anulare. A susţinut recurentul-reclamant că acţiunea în anulare nu a fost soluţionată pe fond, fiind respinsă ca tardivă, astfel că legalitatea ordinului poate fi dedusă unei noi judecăţi pe calea excepţiei de nelegalitate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că, în susţinerea acestui motiv de recurs, expunerea reclamantului prezintă o serie de erori, acesta raportându-se la un litigiu care nu a avut drept obiect cererea în anularea Ordinului MAI nr. 1/5308/15.12.2013.

Dosarul nr. x/2019, înregistrat în fond pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă, la care face trimitere recurentul-reclamant, priveşte acţiunea în anularea Dispoziţiei de suspendare a raporturilor de serviciu nr. 21763/30.10.2012, emisă de IPJ Vaslui. Prin sentinţa civilă nr. 203/18.06.2019, Tribunalul Vaslui a respins, ca tardivă, acţiunea în constatarea nulităţii acestei dispoziţii, soluţie menţinută în recurs de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, conform deciziei nr. 1483/04.11.2019.

Ordinul MAI nr. 1/5308/15.12.2013 a fost contestat în cadrul acţiunii în anulare care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond. Prin sentinţa civilă nr. 7054 din 20.10.2015, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată, soluţie menţinută prin decizia nr. 5871/02.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin urmare, argumentele reclamantului care privesc situaţia litigioasă a Dispoziţiei de suspendare a raporturilor de serviciu nr. 21763/30.10.2012, prezentate în cadrul motivului de recurs referitor la excepţia de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 1/5308/15.12.2013, sunt străine de acest din urmă act administrativ şi de soluţia dispusă de instanţa de fond.

Din perspectiva inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 1/5308/15.12.2013, Înalta Curte constată că, prin hotărârile definitive pronunţate în dosarul nr. x/2014, s-a tranşat fondul acţiunii în anularea OMAI nr. 1/5308/15.12.2013 (soluţia de respingere a acţiunii, ca tardivă, privind un alt litigiu şi un alt act administrativ, după cum s-a arătat anterior). Astfel fiind, în mod corect instanţa de fond a constatat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, câtă vreme asupra legalităţii actului administrativ ce face obiectul excepţiei s-a pronunţat definitiv instanţa de contencios administrativ, în cadrul unei acţiuni în anulare. Recurentul-reclamant a ales să conteste legalitatea ordinului MAI pe cale principală, printr-o cerere în anulare, iar în temeiul principiului electa una via non datur recursus ad alteram, acesta nu are deschisă calea unei noi contestări, nici chiar pe calea unei apărări precum excepţia de nelegalitate, în caz contrar fiind afectate atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească anterioară.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat în mod corect excepţia de nelegalitate a OMAI nr. 1/5308/15.12.2013, prin respingerea ca inadmisibilă, iar criticile recurentului-reclamant sunt nefondate, urmând a fi respinse.

În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei IPJ Vaslui nr. 21763/30.10.2012, prin care s-a aprobat suspendarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant pentru o perioadă de un an, începând cu data de 01.11.2012, Înalta Curte constată că şi în acest caz criticile recurentului sunt nefondate, neputând conduce la reformarea sentinţei de fond.

În esenţă, se susţine că emitentul actului, IPJ Vaslui, a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Ordinului MAI nr. 298/2011 în soluţionarea cererii depuse de reclamant, dispunând în mod eronat suspendarea raporturilor de serviciu. Consideră recurentul-reclamant că au prioritate dispoziţiile 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, potrivit cărora în situaţia numirii într-o altă funcţie publică raportul de serviciu încetează de drept, aceasta trebuind să fie soluţia dispusă de IPJ Vaslui la cererea reclamantului.

Înalta Curte reţine că prin Raportul nr. x din data de 08.10.2012, reclamantul a solicitat angajatorului IPJ Vaslui suspendarea raporturilor de serviciu pentru rezolvarea unui interes personal legitim, pentru o perioada de 3 (trei) ani, arătând că la data de 08.10.2012 a câştigat concursul organizat pentru ocuparea funcţiei de şef al Poliţiei Locale Vaslui şi urmează să fie numit în această funcţie. Intimatul-pârât IPJ Vaslui a aprobat suspendarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant pentru o perioadă de un an, începând cu data de 01.11.2012, prin Dispoziţia nr. 21763/30.10.2012.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat expres că formulează această cerere în temeiul art. 44 alin. (2) din OMAI nr. 298/2011, potrivit căruia "raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a poliţistului, pentru un interes personal legitim…pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani", manifestarea de voinţă fiind clar exprimată, în sensul solicitării dispunerii suspendării, iar nu încetării raporturilor de serviciu. Unitatea angajatoare a dat prevalenţă manifestării de voinţă exprese a recurentului-reclamant, dispunând măsura solicitată de acesta, astfel că argumentele reclamantului, de pretinsă nelegalitate a dispoziţiei de suspendare, se bazează pe invocarea propriei culpe în susţinerea drepturilor şi intereselor sale pretins vătămate, pentru a obţine beneficiul anulării actului administrativ.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că, la data formulării cererii de suspendare, recurentul-reclamant nu era numit în funcţia publică dobândită prin concurs (şef al Poliţiei Locale Vaslui), astfel că angajatorul IPJ Vaslui nu avea niciun temei pentru a dispune încetarea raportului de serviciu în temeiul art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002. Chiar dacă recurentul-reclamant a indicat în cuprinsul cererii care este interesul legitim ce justifică măsura suspendării, respectiv numirea în funcţia publică dobândită prin concurs, această împrejurare reprezenta un eveniment viitor, care nu putea sta la baza aplicării prevederilor legale amintite.

Este de observat şi împrejurarea că, după expirarea termenului pentru care s-a aprobat suspendarea raportului de serviciu, recurentul-reclamant a formulat o nouă cerere prin care a solicitat prelungirea suspendării pentru o perioadă suplimentară de doi ani, ceea ce demonstrează manifestarea de voinţă indubitabilă şi constant exprimată de recurentul-reclamant în sensul suspendării, iar nu a încetării raportului de serviciu.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect că intimatul-pârât IPJ Vaslui a soluţionat în mod legal cererea formulată de recurentul-reclamant, în raport de solicitarea neechivocă a acestuia de suspendare a raportului de serviciu în condiţiile stipulate de art. 44 alin. (2) din OMAI nr. 298/2011, în cauză neputând fi decelată o cauză de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 21763/30.10.2012. În consecinţă, va fi menţinută soluţia din sentinţă referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de nelegalitate vizând acest act administrativ.

Pe fondul cauzei, criticile recurentului-reclamant se circumscriu, în esenţă, argumentului că, raportat la prevederile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, care constituie temei al emiterii raportului de evaluare de către intimata-pârâtă ANI, starea de incompatibilitate nu poate fi constatată în cazul simplei deţineri a celor două funcţii publice, fiind necesară dovedirea exercitării lor concomitente.

Potrivit art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, "funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice", iar conform art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002, îi este interzis poliţistului "să deţină orice altă funcţie publică sau privată pentru care este retribuit, cu excepţia funcţiilor didactice din cadrul instituţiilor de învăţământ, a activităţilor de cercetare ştiinţifică şi creaţie literar-artistică".

În raport de conţinutul celor două texte de lege, Înalta Curte constată că legiuitorul a menţionat în mod expres că interdicţia priveşte deţinerea simultană a unor funcţii, fără a fi stipulată o condiţie legată de exercitarea efectivă a acestora. Distincţia operată de recurentul-reclamant nu are fundament în normele legale citate, iar regulile de interpretare invocate (teleologică şi sistematică) nu prevalează în faţa interpretării gramaticale a textului conform sensului clar şi neechivoc al termenilor folosiţi de legiuitor, care se referă la deţinerea, iar nu la exercitarea funcţiilor incompatibile.

De altfel, recurentul-reclamant interpretează intenţia legiuitorului în raport de norme din Legea nr. 176/2010 şi Legea nr. 188/1999, care reglementează alte ipoteze juridice, ce nu au incidenţă şi nici relevanţă în speţă şi care sunt citate şi interpretate în mod trunchiat. Astfel, art. 1 alin. (1) pct. 31, art. 8 alin. (1) - (2) şi art. 11 din Legea nr. 176/2010 se referă la perioada în care poate fi derulată activitatea de evaluare a incompatibilităţilor, în acest context fiind menţionată perioada de exercitare a funcţiilor sau demnităţilor publice, iar art. 1 alin. (1) pct. 31 din acelaşi act normativ, precum şi art. 80 din Legea nr. 161/2003, fac trimitere la sintagma de desfăşurare a activităţii doar pentru localizarea persoanei evaluate în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, iar nu pentru a sublinia necesitatea efectivităţii activităţii sale, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond. Totodată, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 cuprind definiţia generală a funcţiei publice, neajutând în vreun fel la lămurirea chestiunii disputate, care vizează condiţiile de existenţă a incidentului de integritate sesizat, din perspectiva deţinerii ori a exercitării funcţiilor incompatibile.

A mai susţinut recurentul-reclamant că nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, întrucât nu se încadrează în definiţia poliţistului din art. 1 al aceluiaşi at normativ, neexercitând atribuţiile aferente acestei funcţii în perioada 01.11.2012 - 15.12.2013. Or, câtă vreme textele de lege care reglementează situaţia de incompatibilitate se referă la deţinerea funcţiilor incompatibile, nu la exercitarea lor concomitentă, este nerelevantă lipsa exercitării în perioada respectivă a atribuţiilor funcţiei din cadrul IPJ Vaslui.

Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe caracterul pretins neproporţional şi neconstituţional al dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, apreciate a fi restrictive în privinţa poliţistului care nu exercită în mod efectiv atributele funcţiei. Aspectele invocate nu ţin de legalitatea raportului de evaluare, ci tind la contestarea normei legale pe criterii de neconstituţionalitate, astfel că nu pot fi examinate ca motive de nelegalitate a sentinţei recurate, putând face doar obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate (excepţie care a fost de altfel invocată de reclamant în fond şi, în prezent, se află în soluţionare pe rolul Curţii Constituţionale).

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în perioada 01.11.2012 - 15.12.2013, recurentul-reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate întrucât a deţinut, concomitent, calitatea de funcţionar public cu statut special în cadrul IPJ Vaslui şi funcţia publică de conducere de director executiv la Poliţia Locală Vaslui, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 161/2003 şi art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 360/2002. Pentru existenţa stării de incompatibilitate este suficientă constatarea deţinerii simultane a celor două funcţii publice, suspendarea raportului de serviciu neatrăgând după sine pierderea calităţii de funcţionar public cu statut special.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 180 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.