Judicial annulment of administrative sanction for procedural violation of contradictoriness and admissibility limits in audiovizual content regulation dispute

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.02.2019, reclamanta S.C. A. S.A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în principal, anularea deciziei nr. 156/29.15.2019, în conformitate cu art. 31 din OC 2/2001, iar în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 15.000 RON cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate, sancţiunea amenzii fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 370 din 17 iulie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a anulat decizia nr. 156/29.01.2019, emisă de pârâtul C.N.A.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza să se dispună respingerea acţiunii reclamantei.

A susţinut recurentul că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, instanţele de judecată considerând că nu este imperios necesar ca în cuprinsul deciziei contestate să existe vreo menţiune cu privire la prevederile art. 91 alin. (3) şi au apreciat că inexistenţa acestor elemente esenţiale nu atrage sancţiunea nulităţii deciziei atacate, ci, dimpotrivă, au dispus înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice de intrare în legalitate.

În opinia recurentului, instanţa de fond face o confuzie cu privire la ceea ce înseamnă încadrarea juridică a faptei, situaţia prezentată de instanţa de judecată fiind doar o preoblemă de individualizarea sancţiunii, fapt pe care, aşa cum am arătat mai sus, instanţele de judecată l-au considerat posibil din punct de vedere al legalităţii. Prin încadrarea juridică a faptei, se înţelege stabilirea prevederilor legale din domeniul audiovizualului care sunt încălcate prin săvârşirea faptei.

In susţinerea motivării cu privire la imposibilitatea reîncadrării juridice sau a schimbării încadrării juridice a contravenţiei, instanţa de fond invocă şi dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001, omiţând că art. 17 din O.G. nr. 2/2001 reglementează nulitatea procesului-verbal pentru lipsa menţiunilor privind fapta săvârşită. In speţa de faţă, prin decizia contestată este prezentată pe larg fapta intimatei reclamante cu încadrarea acesteia în norma legală încălcată, normă pe care instanţa de judecată nu a contestat-o.

Or, în speţa de faţă, instanţa de fond nu a constatat o lipsă a corespondenţei între fapta reţinută şi norma juridică în care a fost încadrată fapta ci, dimpotrivă, a constatat că "este dovedită, cu rapoartele de monitorizare ataşate, încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6), artt. 64 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 70 din Decizia nr. 220/2011".

În opinia recurentului, prin prevederile art. 91 din Legea nr. 504/2002, legiuitorul, având în vedere o gravitate mai mică a contravenţiilor, a stabilit o procedură în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale, care trebuie aplicată de Consiliu în momentul stabilirii sancţiunii, fără existenţa unei obligaţii de a menţiona acest fapt în cuprinsul deciziei. Parcurgerea acestei proceduri poate fi supusă controlului instanţei de judecată şi sancţiunea în cazul nerespectării acesteia trebuie să fie una proporţională cu vătămarea produsă radiodifuzorului, iar nu una exagerată, astfel cum a stabilit-o instanţa de fond de anulare a deciziei contestate.

Plecând de la interpretarea dată prevederilor art. 91 din Legea nr. 504/2002, instanţa de fond nu a luat în considerare o probă depusă la dosarul cauzei în dovedirea-respectării alin. (2) şi (3) ale articolului mai sus menţionat, recurentul considerând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 292 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

În speţa de faţă, instanţa de fond judecă cauza la primul termen, fără respectarea rolului unui judecător în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. - Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În concluzie, dacă instanţa de judecată a avut vreun dubiu cât de mic cu privire la aplicarea corectă a prevederilor art. 91 din Legea nr. 504/2002 sau la probele depuse avea obligaţia să pună în dezbaterea părţilor această împrejurare de fapt şi de drept, arată recurentul.

Cu privire la motivarea instanţei de fond, mai susţine recurentul, este de menţionat şi împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, intimata reclamantă a cerut reindividualizarea sancţiunii aplicate, motivat de faptul că "Faţă de motivele arătate cu privire la capătul principal al cererii subscrisei, dar şi faţă de toate diligentele depuse de subscrisa în vederea informării publicului şi de respectare a condiţiilor legale, apreciem că se impune reindividualizarea amenzii, în sensul sancţionării cu transmiterea unei somaţii de intrare în legalitate potrivit art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002."

După cum se poate observa intimata-reclamantă a invocat cu totul alte motive de reindividualizarea amenzii, recunoscând implicit că anterior a mai fost sancţionată cu somaţie publică de intrare în legalitate.

Mai mult, în cuprinsul deciziei contestate este menţionat faptul că, la aplicarea sancţiunii, Consiliul a avut în vedere criteriile legale de individualizare a sancţiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, unul dintre criterii fiind acela al sancţiunilor primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an. În consecinţă, chiar dacă prin absurd s-ar ţine cont de motivarea instanţei de fond cu privire la presupusa obligativitate a menţionării în decizie a conţinutului alin. (2) şi (3) ale art. 91 din Legea audiovizualului, precizarea respectării art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 complineşte cerinţa instanţei de fond, întrucât şi aplicarea anterior a unei somaţii publice de intrare în legalitate trebuie să se încadreze în perioada de un an, iar o presupusă lipsă a somaţiei nu înseamnă o incorectă aplicare a prevederilor art. 91 din Legea nr. 504/2002, atât timp cât sancţiunile anterioare pe o perioada de un an sunt toate amenzi.

Deşi prin întâmpinare(dosar fond) recurentul pârât a arătat că "în susţinerea corectei individualizări a sancţiunii, faţă de împrejurarea că, anterior prezentei decizii de sancţionare, reclamanta a mai fost sancţionată, în mod repetat, pe parcursul anului anterior, 2018, cu unsprezece amenzi şi două somaţii, sancţiuni care nu şi-au produs efectul scontat de prevenţie şi nu au determinat reclamanta să adopte o conduită de respectare a dispoziţiilor legale." şi intimata reclamantă nu a contestat acest aspect, totuşi instanţa de fond nu şi a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, astfel cum prevede art. 22 C. proc. civ.

Mai mult, după ce înlătură înscrisul denumit "Somaţii/Amenzi", instanţa, făcând din nou o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, apreciază că acest înscris nu cuprinde nicio referire la vreo sancţiune cu privire la încălcarea art. 40 alin. (6) şi art. 64 alin. (1) lit. a).

În jurisprudenţa constantă a instanţelor de judecată menţiunea prevăzută de art. 91 alin. (3) teza a doua "ori încalcă din nou aceste prevederi" nu a fost interpretată în sensul că trebuie să încalce din noul acelaşi articol si alineat, ci este suficient să încalce din nou dispoziţii din acelaşi capitol, de exemplu, Protecţia minorilor, Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului este fondat, urmând a fi admis, pentru motivele în continuare arătate:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâtul şi-a întemeiat recursul doar pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o parte din argumentele expuse în cuprinsul cererii pot fi încadrate şi în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocând în esenţă încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii şi neexercitarea rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Analizând, aşadar, sentinţa recurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta este întemeiat.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că, faţă de motivele invocate de intimata-reclamantă în cadrul plângerii formulate în faţa instanţei de fond şi considerentele reţinute de judecătorul de primă jurisdicţie cu privire la nulitatea deciziei atacate, soluţia pronunţată nu poate fi menţinută, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Potrivit principiului disponibilităţii consacrat în art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare,... iar alin. (6) prevede că "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Deopotrivă, articolul 14 ce reglementează principiul contradictorialităţii, prevede că " 5) Instanţa este obligată în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate", respectiv " 6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloce de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Remarcă, astfel, instanţa de control judiciar că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei, în principal, anularea Deciziei nr. 156/29.15.2019, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din O.G. nr. 2/2001 şi în subsidiar, " dacă veţi aprecia că nu se justifică anularea Deciziei nr. 351, să dispuneţi modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 15.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate".

Prin Decizia CNA nr. 156 din 29.15.2019, postul de televiziune B. a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 15.000 RON prevederilor art. 40 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6), art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 70 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În motivarea cererii sale, reclamanta a adus argumente în sprijinul netemeiniciei acesteia, susţinând în esenţă că afirmaţiile furnizate au fost verificate în prealabil, că părţile ce se declară vizate şi afectate de afirmaţiile făcute aveau posibilitatea să intervină oricând să dea lămuririle necesare, susţinându-se astfel că nu se poate reţine faptul că le-a fost îngrădit dreptul la apărare şi prezentarea unui punct de vedere, având aceste drepturi, dar nu au înţeles să uzeze de ele.

În continuare susţine că,,...moderatorii emisiunii au încercat doar să informeze obiectiv publicul, fără a se utiliza un limbaj necorespunzător, injurios sau să instige la violenţă, motiv pentru care nu se poate reţine reaua credinţă a postului de televiziune şi a angajaţilor acestuia, care nu au făcut altceva decât să-şi exercite dreptul constituţional cu privire la libera exprimare.".

Astfel, faţă de motivele arătate cu privire la capătul principal al cererii sale, dar şi faţă de toate diligenţe depuse în vederea informării publicului şi de respectare a condiţiilor legale, reclamanta a solicitat reindividualizarea amenzii în sensul sancţionării cu transmiterea unei somaţii de intrare în legalitate potrivit art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, invocând aplicarea prioritară a jurisprudenţei CEDO şi analiza prezumţiei de nevinovăţie.

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei, anulând Decizia nr. 156/29.01.2019 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În pronunţarea acestei soluţii, a reţinut în esenţă instanţa de fond că, din analiza dispoziţiilor art. 91, alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 504/2002, modificată şi completată, rezultă, fără echivoc, că pentru reţinerea şi sancţionarea contravenţiei prevăzute şi sancţionate de dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (3), trebuie îndeplinite, sub aspectul laturii obiective, în mod cumulativ, următoarele elemente esenţiale:

- furnizorul sau distribuitorul de servicii să nu respecte dispoziţiile Legii nr. 504/2002 prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 39^1 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, fiind suficientă şi încălcarea unei singure dispoziţii dintre cele menţionate;

- Consiliul Naţional al Audiovizualului să fi emis anterior, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru o altă faptă, dar care să constea în încălcarea aceloraşi prevederi, o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate;

- furnizorul sau distribuitorul de servicii să nu intre în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori să încalce din nou aceste prevederi.

A reţinut prima instanţă că, din cuprinsul deciziei rezultă fără echivoc că lipseşte orice referire la condiţia cu conţinut alternativ prevăzută de alin. (3) al art. 91 din legea menţionată pentru a se putea reţine contravenţia în discuţie şi a se aplica o amendă, ceea ce echivalează cu lipsa unui element constitutiv al contravenţiei sau a unei cerinţe esenţiale a actului administrativ, similară lipsei motivării actului administrativ (în general) sau a lipsei descrierii faptei (în domeniul contravenţional).

A considerat că lipsa oricărei referiri la condiţia cu conţinut alternativ în discuţie atrage nulitatea deciziei atacate, indiferent de perspectiva luată în considerare (lipsa unui element constitutiv al contravenţiei, insuficienta motivare sau descriere a faptei), întrucât instanţei îi este imposibil să stabilească care dintre cele două modalităţi alternative a fost avută în vedere la constatarea şi sancţionarea contravenţiei, fiindu-i cauzată şi reclamantei, sub acest aspect, o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului/deciziei.

În plus, a mai constatat că din cuprinsul deciziei atacate nu rezultă dacă pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a emis anterior, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru o altă faptă, dar care să constea în încălcarea aceloraşi prevederi, o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate, ceea ce echivalează de asemenea, cu lipsa unui element constitutiv al contravenţiei sau a unei cerinţe esenţiale a actului administrativ atacat. A apreciat că, în lipsa unei somaţii anterioare conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru o altă faptă, dar care să constea în încălcarea aceloraşi prevederi, sancţiunea care ar fi trebuit aplicată pentru încălcarea prevederilor indicate din Codul audiovizualului este, într-adevăr, somaţia, cum solicită şi reclamanta prin acţiunea dedusă judecăţii, dar din perspectiva reindividualizării sancţiunii.

Or, raportat la aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea limitelor procesului (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.) şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului, (art. 22 C. proc. civ.) precum şi a principiului contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.).

Se constată astfel că, la primul şi singurul termen de judecată acordat în cauză pentru data de 20 iunie 2019, după încuviinţarea probei cu înscrisuri pentru ambele părţi, reţinând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, prima instanţă a constatat terminată cercetarea judecătorească şi a acordat părţilor cuvântul în dezbateri, amânând pronunţarea.

Fără a mai acorda un termen de judecată în şedinţă publică, pentru a pune în discuţia contradictorie a părţilor nulitatea deciziei, ce reprezintă în fapt un motiv invocat din oficiu de către instanţă, judecătorul de primă jurisdicţie s-a limitat la amânarea pronunţării, pentru data de 28.06.2019, apoi pentru data de 05.07.2019, 10.07.2019, 12.07.2019, 16.07.2019, 17.07.2019 când a soluţionat litigiul pronunţând hotărârea ce face obiectul prezentei judecăţi.

Procedând în această manieră, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., ce reprezintă normă procedurală cu caracter de ordine publică, încălcând principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil român, dar şi principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" şi principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., ce impune acestuia obligaţia de a pune în dezbaterea părţilor "orice împrejurări de fapt sau de drept", respectiv, obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii ….".

Ca atare instanţa de judecată este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual tranşat de către acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor in justiţie, cât şi a apărărilor.

In cauza de faţă, câtă vreme instanţa de fond a reţinut nulitatea Deciziei nr. 156/29.15.2019, raportat la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 91 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 504/2002 modificată şi completată (versiunea în vigoare la data pretinsei săvârşiri a faptelor din cuprinsul deciziei), iar acest temei de drept şi acest motiv nu au fost invocate în cadrul cererii de chemare în judecată, aceasta a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., încălcare care atrage sancţiunea nulităţii hotărârii.

O instanţă nu poate admite sau respinge o cerere pentru alte motive decât cele invocate de părţi, fără a încălca principiul disponibilităţii.

Totodată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, in prealabil, dezbaterii contradictorii".

Astfel, instanţa a anulat decizia contestată pe un temei care nu a fost invocat prin cererea de chemare in judecată şi care nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părţilor, fiind astfel nesocotite dispoziţiile legale mai sus citate.

În aceste condiţii, s-a cauzat pârâtului o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Găsind întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că celelalte critici ale recurentului - pârât, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fie avute în vedere la rejudecarea în fond a cauzei.

Prin urmare, având în vedere încălcarea dispoziţiilor procedurale anterior menţionate, Înalta Curte constată că sancţiunea care intervine este nulitatea, motiv pentru care, în temeiul art. 498 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va analiza legalitatea şi temeinicia deciziei ce face obiectul litigiului, prin raportare la cererea reclamantei, astfel cum a fost formulată şi motivată, la apărările pârâtului şi la normele legale incidente litigiului pendinte, cu respectarea dispoziţiilor procedurale anterior reţinute, urmând a avea în vedere şi criticile şi apărările formulate în recurs.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, reţinând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 370 din 17 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare acelaiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.