Application of the 30% statutory cap on supplementary pay to budgeting entities and exclusion of court-level salary increases from IT specialist allowances under the Public Sector Pay Law

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., specialişti IT respectiv informatician şef în cadrul Curţii de Apel Alba Iulia au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia şi Curtea de Apel Alba Iulia anularea Hotărârii nr. 68 din 01.11.2018 a Colegiului de conducere a Curţii de Apel Alba Iulia prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat obligarea pârâtei să emită deciziile de încadrare în aplicarea Legii nr. 207/2018 de modificare a Legii nr. 304/2004 precum şi a Legii 153/2017, cu acordarea, alături de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%, a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în cuantum de până la 5% şi a sporului pentru instanţă de 7,5% cu consecinţa obligării pârâtei la repararea prejudiciului creat, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi decizii de salarizare, potrivit pct. I din prezenta cerere, a diferenţei constând în diferenţa dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să li se plătească în baza noii decizii emise, cu titlu de indemnizaţie, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1454 pronunţată în data de 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Alba Iulia, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1454 din 15 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat apel reclamanţii A., B., C., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin sentinţa civilă nr. 1454/15.04.2019 instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţi, fără a realiza o analiză completă din punct de vedere al legalităţii şi temeiniciei actelor administrative atacate: Hotărârea nr. 68 din 01.11.2018 a Colegiului de conducere a Curţii de Apel Alba Iulia şi, respectiv, Decizia nr. 235/RU/02.10.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Alba Iulia

Instanţa de fond face astfel o analiză simplistă şi lipsită de conţinut a situaţiei de fapt limitându-se a observa că prin limitarea la 30% pe fiecare salariat a cuantumului total al sporurilor se realizează încadrarea în procentul prevăzut de lege de 30% la nivelul ordonatorului de credite. O astfel de argumentaţie se potrivea şi dacă angajatorul stabilea limitarea pe fiecare salariat la 25% sau 29% din salariul de bază. Astfel, instanţa de fond şi-a însuşit întocmai punctul de vedere al angajatorului fără a-şi pune problema dacă procentul de 30% nu este cumva arbitrar şi un alt cuantum superior cuprins între 30% şi 45% nu ar fi permis încadrarea angajatorului în plafonul legal de 30% raportat la ordonatorul de credite.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Secţiunea I, din Anexa V a Legii 153/2017 şi în raport de dispoziţiile speciale aplicabile personalului din Familia Ocupaţională "Justiţie", prevăzute de Anexa nr. V a Legii 153/2017, reţinem că, potrivit deciziei contestate sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică este acordat în procent de 15%, în loc de 25% cum era corect, potrivit noii legi de salarizare, iar sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în cuantum de până la 5% nu a fost acordat.

ÎN CEEA CE PRIVEŞTE CUANTUMUL TOTAL AL SPORURILOR ACORDATE, dispoziţiile art. 25 din cap. II secţiunea III a Legii 153/2017 prevede limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi altor drepturi la 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Dar suma totală a sporurilor nu este prevăzuta pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din cap. III secţiunea III a Legii 153/2017, intitulat "Sporuri şi drepturi salariale specifice stipulează că Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII.

ANEXA V prevede în domeniul de activitate "Justiţie", sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o NORMĂ JURIDICĂ CIVILĂ SPECIALĂ, aplicabilă acestei familii ocupaţionale.

Norma de drept civil generală reprezintă acea normă care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Totodată solicită a fi acordat alături de celelalte sporuri şi a sporului de instanţă de 7,5% potrivit dispoziţiilor art. 3 aliniatul (2) şi art. 60 alin. (1) din Legea 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea coroborat cu art. 17 alin. (3) si (4) din Legea nr. 153/2017 - salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex se majorează cu 7.5% pentru curte de apel şi 5 % pentru tribunale şi judecătorii reşedinţă de judeţ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunţate în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte constată ca fiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora " Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menţionată în dispozitivul hotărârii recurate.

Un alt argument ce poate fi adus în sprijinul exercitării căii de atac a recursului într-o situaţie, cum este cea în speţă, este cel legat de competenţa instanţelor în materia contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 96 pct. 1 C. proc. civ., curţile de apel judecă, în primă instanţă, cererile în materia contenciosului administrativ şi fiscal, potrivit legii, iar conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ- fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică nu se prevede altfel".

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al reclamantului s-ar nesocoti dispoziţiile C. proc. civ. care prevăd expres că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de recurs şi ar însemna ca instanţa supremă să soluţioneze apelul, cale ordinară de atac, ce nu este dat de lege în competenţa sa.

Faţă de aceste considerente, având în vedere, deopotrivă, şi soluţia adoptată în şedinţa judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din 28 octombrie 2013, când s-a stabilit că judecarea apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, reţine că, în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (1) C. proc. civ. raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Curţile de Apel, ca instanţe de contencios administrativ, se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului.

Analizând astfel criticile aduse de reclamanţi sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situaţia "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", partea invocând în esenţă greşita aplicare a Legii nr. 207/2018 de modificare a Legii nr. 304/2004 precum şi a Legii 153/2017 şi acordarea specialiştilor IT, alături de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25%, a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în cuantum de până la 5% şi a sporului pentru instanţă de 7,5%.

Pe cale de consecinţă, cererea de apel formulată de către reclamanţi conţine suficiente elemente care să permită instanţei să califice calea de atac formulată drept recurs şi să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, urmează ca, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi art. 152 C. proc. civ., dar şi de considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 19/2016 (Complet RIL) publicată în Monitorul Oficial nr. 103 din 6 februarie 2016, să califice drept recurs calea de atac formulată în cauză.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Decizia nr. 235/RU/02.10.2018 a Curţii de Apel Alba Iulia au fost stabilite drepturile salariaţilor IT din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia începând cu data de 23 iulie 2018.

Prin Hotărârea nr. 68/01.11.2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată, reţinându-se că personalul auxiliar de specialitate al căror salariu de bază este stabilit potrivit art. 38 alin. (6) Legea 153/2017, va beneficia de sporurile de 15% pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 5 % pentru confidenţialitate la salariul de bază din 2022, începând cu 01.01.2018, cu aplicarea art. 25 Legea 153/2017.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii se constată că recurenţii-reclamanţi au solicitat luarea în considerare a dispoziţiilor art. 4, 5 din secţiunea I a Capitolului VIII a Legii 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar corespondent specialiştilor din cadrul domeniului de activitate Justiţie.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţă, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

În ceea ce priveşte susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, reţine instanţa supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţi, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2010 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situaţiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

Având în vedere că recurenţilor-reclamanţi le-au fost acordate alături de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, instituţia pârâtă a aplicat corect sporurile indicate în art. 4 şi 5 din Anexa V Capitolul VIII din Legea 153/2017, limitate la procentul de 30% din salariul de bază al fiecărui salariat ţinând cont de analiza impactului asupra bugetului instituţiei.

În ceea ce priveşte sporul de instanţă de instanţă de 7,5% se reţine următoarele:

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice "(2) Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT".

Potrivit art. 60 din aceeaşi lege, "(1) Pentru activitatea desfăşurată, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanţei sau parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în muncă şi în specialitate, precum şi cu alte criterii prevăzute de lege.

Legea cadru nr. 153/2017 reglementează astfel salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor, în art. 17 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, Secţiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi, "(1) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu modificările şi completările ulterioare, se stabilesc pe grade sau trepte profesionale, în raport cu funcţia deţinută, cu nivelul studiilor, cu vechimea în specialitate, precum şi cu nivelul instanţei sau al parchetului, după caz.

(2) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt cele prevăzute în prezenta anexă la cap. II şi III.

(3) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la tribunale/tribunale specializate, tribunalele militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 5%.

(4) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 7,5%.

(5) Salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt cele prevăzute la alin. (2) majorate cu 10%".

Salarizarea recurenţilor - reclamanţi este reglementată de dispoziţiile art. 17 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, Secţiunea a 2-a Salarizarea judecătorilor, procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora şi a magistraţilor asistenţi, care constituie norma generală în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate şi conex, însă prin modificarea adusă Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-a introdus o reglementare specială în materia salarizării, în ceea ce priveşte specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, începând cu data de 23 iulie 2018, astfel încât începând cu această dată, specialiştilor IT nu le mai sunt aplicabile reglementările privind salarizarea din art. 17 al Legii nr. 153/2017, valabile pentru restul personalului auxiliar şi conex, pentru care nu există reglementări speciale.

Potrivit dispoziţiilor art. 120 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018 "specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege".

Art. 116 alin. (5) din acelaşi act normativ prevede că "în cadrul parchetelor pot fi numiţi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală".

Conform art. 22 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie şi Curtea Constituţională" din Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice "salariile de bază pentru specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la Capitolul I, Ut. B, nr. crt. 4".

Potrivit alin. (2) al art. 22, specialiştii prevăzuţi la alin. (1) beneficiază şi de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru categoria profesională din care fac parte, după caz, cu excepţia elementelor salariale care compun salariul de bază stabilit pentru categoriile profesionale din care fac parte.

La Capitolul I, lit. B), nr. crt. 4 din Anexei V la Legea nr. 153/2017, este menţionată funcţia de "procuror cu grad de judecătorie" precum şi indemnizaţia de încadrare pentru procurori cu grad de judecătorie, stabilită atât în raport de vechimea în muncă, cât şi în raport de vechimea în funcţia de procuror, motiv pentru care şi colegiul de conducere a reţinut că legiuitorul a avut în vedere la stabilirea indemnizaţiei cuvenită specialiştilor IT nivelul de salarizare al procurilor cu grad de judecătorie, astfel cum apare acesta prevăzută la lit. B), nr. crt. 4, fără a fi impusă vreo limitare, în sensul de a se lua în considerare doar nivelul de salarizare prevăzut pentru baza 0-3 ani.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect, că măsura de neacordare a majorării de 7,5% pentru curtea de apel este legală, în condiţiile în care reglementarea aplicabilă din art. 22 alin. (1) ipoteza finală a Legii nr. 153/2017 prevede că specialiştii IT nu beneficiază de elemente salariale care compun salariul de bază pentru categoriile profesionale din care fac parte, în speţă personal auxiliar, iar majorarea de curte de 7,5% nu este un spor, cum în mod incorect îl numesc recurenţii-reclamanţi, ci intră în componenţa salariului de bază.

Dispoziţiile art. 17 alin. (3) şi (4) din Anexa V, Cap. VIII, Secţiunea a 4-a din Legea nr. 153/2017 prevăd pentru personalul auxiliar de specialitate o majorarea cu 5% a salariului de bază pentru cei care sunt încadraţi la tribunal şi cu 7,5% pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul curţilor de apel, ambele majorări intrând în salariul de bază al personalului auxiliar, regimul lor nefiind acela al unor sporuri acordate distinct.

Prin urmare, dat fiind faptul că în accepţiunea Legii nr. 153/2017 personalului auxiliar de specialitate i se acordă în funcţie de nivelul instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea o majorare a salariului de bază, este evident că specialiştii IT prin raportare la textele legale anterior citate nu pot beneficia de acordarea acestei majorări, întrucât salariul de bază al acestora este stabilit la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Califică drept recurs calea de atac formulată în cauză.

Respinge recursul formulat de B., A., C. împotriva sentinţei civile nr. 1454 din 15 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2021.