Taxpayer prevails: joint liability assessment annulled; bad faith cannot be presumed from mere failure to pay.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Argeş, secţia Civilă, Complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea fiscală pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat anularea Deciziei nr. 19 din 28.02.2020 emisă în soluţionarea contestaţiei de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împreună cu Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 2909 din 8.11.2020 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal,

prin sentinţa nr. 32/F-CONT din 25 februarie 2021, a admis acţiunea în contencios fiscal introdusă de reclamantul A., în contradictoriu cu autoritatea fiscală pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 19 din 28.02.2020 privind soluţionarea contestaţiei formulate pe cale administrativă de reclamant, precum şi Decizia nr. 2909 din 08.11.2020 privind angajarea răspunderii reclamantului în solidar cu debitorul principal Interior Direct Construct S.R.L.

Totodată, instanţa a luat act de opţiunea reclamantului în sensul solicitării pe cale separată a cheltuielilor de judecată efectuate.

1.3. Calea de atac exercitate în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti au criticat hotărârea recurată ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au invocat greşita abordare a instanţei de fond prin care aceasta a reţinut că organul fiscal nu a dovedit reaua credinţă a reclamantului contestator şi nu au adus suficiente probe care să conducă la ideea că aceasta, cu rea credinţă, a provocat insolvabilitatea societăţii al cărei administrator şi asociat unic şi era.

Susţin că în speţa de fata, atragerea răspunderii solidare a intimatului-reclamant a fost dispusă in temeiul disp. art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind

Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, pentru obligaţiile fiscale restante, datorate bugetului general consolidat în suma de 7.408.025 RON.

Drept urmare, toate actele efectuate de intimatul-reclamant prin intermediul cărora acesta "a contribuit" la ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, indiferent dacă acestea reprezintă o cauză directă a prejudiciului sau doar o condiţie, un prilej, pentru săvârşirea faptei ilicite, sunt răspunzătoare potrivit art. 25 alin. (2), lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar decizia de angajare a răspunderii solidare a intimatului - reclamant conţine menţiuni referitoare deopotrivă la persoana căruia ii este imputabilă ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, precum şi obligaţia să repare prejudiciul cauzat pentru obligaţiile restante ale debitoarei S.C. Interior Direct Construct S.R.L..

Mai susţin recurentele că, faptele administratorului ori ale oricărei persoane, asa cum indica textul legal anterior menţionat, pot imbraca forma intenţiei directe, dar si a intenţiei indirecte, aceştia prevăzând in cel din urma caz rezultatul acţiunilor lor si, cu toate ca nu-l urmăresc, accepta riscul sau posibilitatea ca el sa se producă .

In aceste sens au arătat că un aspect important ii reprezintă şi natura debitelor restante, acestea provenind din procesele-verbale de contravenţie nr. x/04.10.2016. nr. x/25.06.2019. nr. x/06.08.2019 si nr. x/01.10.2019 si din Decizia de impunere nr. x/04.07.2017 emisa in baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x/26.06.2017.

De reţinut este si faptul ca in vederea recuperării debitului datorat, organul fiscal a emis masuri de executare silita, însă nu s-a reuşit recuperarea obligaţiilor fiscale datorate, la data de 25.09.2019 fiind declarată starea de insolvabilitate. Astfel a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x, in conformitate cu prevederile art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare.

Nu în ultimul rând, în cazul de fata, atitudinea intimatului - reclamant în calitate de administrator al societăţii debitoare, reprezentata de indiferenta sa fata de obligaţiile fiscale, era evident ca va afecta bunul mers al debitoarei şi chiar existenta sa, consecinţe pe care acesta le-a acceptat, de vreme ce nu a întreprins nimic in vederea preîntâmpinării lor si nici in vederea limitării prejudiciilor după producerea lor.

Faptul ca nu a invocat împrejurări de natura sa circumstantieze comportamentul acestuia în calitate de administrator şi să imprime concepţia ca aceasta a acţionat cu buna credinţa, duce la concluzia ca reaua credinţa este dovedita în cauza pentru motivul de atragere a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2), lit. d) din Codul de procedură fiscală, reţinut de organul fiscal.

În ceea ce priveşte reaua credinţa, arătam ca aceasta este definita ca: "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Astfel, instanţa de fond a ignorat faptul ca, deşi Codul de procedura fiscală nu defineşte noţiunea de "rea credinţa", acest concept moral si juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorecta si rau intenţionata in raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc. (in acest sens este Decizia nr. 2652/20.05.2010 pronunţata de ICCJ-SCAF).

Recurentele au mai arătat că prevederile legale în materie fiscala nu leagă "reaua credinţa" de un anumit tip de comportament materializat prin existenta unor acte de incalcare a obligaţiilor legale ori printr-un comportament abuziv.

în speţa, toate acestea s-au manifestat in sensul rămânerii in pasivitate a intimatului-reclamant, cu privire la îndeplinirea obligaţiilor pe care acesta le avea în calitate de administrator al societăţii debitoare.

1.4. Apărările formulate în cauză

În combaterea motivelor de recurs, legal citat, intimatul-reclamant A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanţă a aplicat şi interpretat în mod corect dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 în raport cu cadrul concret dedus judecăţii, reţinând că, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru a se dispune antrenarea răspunderii solidare a intimatului reclamant.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În faza recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente, dar şi faţă de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reţine că este nefondat recursul de faţă, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed.

În primul rând, trebuie subliniat că motivele de recurs sunt total neconsistente, că recurentele nu recurg la argumente juridice pentru a demonstra că susţinerile acestora au fost înlăturate în mod nejustificat de către instanţa fondului.

De altfel, în extrem de sumara motivare a căii extraordinare de atac au fost reiterate afirmaţiile cuprinse în întâmpinarea adresată Curţii de Apel Piteşti.

Din actele dosarului rezultă că, prin Decizia nr. 2909 din 8.01.2020, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitatea acestuia de administrator al societăţii Interior Direct Construct S.r.l., pentru realizarea creanţelor fiscale stabilite faţă de această societate, în limita sumei de 7.408.025 de RON.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a formulat contestaţia administrativă care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 19 din 28.02.2010 emisă de D.G.R.F.P. Prahova, reţinându-se că acesta a acţionat cu rea credinţă în neachitarea debitelor fiscale ale societăţii, deoarece, deşi cunoştea existenţa acestora, nu le-a achitat şi nici nu le-a contestat, ci le-a ignorat, nesolicitând efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidenţele fiscale.

Astfel, la pct. 1 din decizie, se precizează calitatea în care reclamantul este chemat să răspundă, aceea de administrator al societăţii debitoare Interior Direct Construct S.r.l., iar la pct. 2 se arată situaţia patrimonială a societăţii, consemnându-se că ultimul bilanţ contabil a fost depus în anul 2018, acesta reflectând că societatea figurează cu active imobilizate în valoare de 1.413.634 RON, iar activele circulante sunt structurate astfel: stocuri - 559.847 RON, creanţe - 5.397.611 RON, casa şi conturi în bănci - 1.781 RON.

În argumentele prezenate in decizie, s-au punctat demersurile întreprinse de organul fiscal în vederea identificării bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul societăţii, precum şi pentru punerea sub sechestru a bunurilor mobile. La pct. 3 din decizie, se precizează că obligaţiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea reclamantului provin din declaraţiile depuse de societate în perioada 27.01.2017 - 25.08.2017, din procesele-verbale de contravenţie nr. x/04.10.2016, nr. x/25.06.2019, nr. x/06.08.2019 si nr. x/01.10.2019 şi din Decizia de impunere nr. x/04.07.2017, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscala nr. x/26.06.2017.

În final, organul fiscal a avut în vedere "faptul că, în urma tuturor acestor demersuri, contribuabilul nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor", acest fapt fiind, în aprecierea organului fiscal, o suficientă dovadă pentru a reţine concluziile anterior redate.

Înalta Curte constată că cele reclamate de către recurentul-pârât sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii acţiunii de către instanţa de fond, interpretarea probelor, a chestiunilor de fapt, ţinând de aprecierea suverană a instanţelor de fond.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Considerentele curţii de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situaţia de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Recurentele au indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Acest text vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită; violarea unor principii generale de drept.

Principala critică privitoare la nelegalitatea soluţiei instanţei de fond constă în greşita interpretare a normelor legale privitoare la reaua - credinţă ca şi condiţie legală de antrenare a răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în forma art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Contrar susţinerilor recurentelor, Curtea constă că, în mod întemeiat prima instanţă a reţinut ca nefiind îndeplinită în persoana intimatului-reclamant condiţia relei credinţe necesară pentru angajarea răspunderii solidare.

Răspunderea solidară instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală constituie o formă specială a răspunderii civile şi, de aceea, pentru a reţine o atare răspundere în persoana asociaţilor şi/sau administratorilor unei asociaţii/societăţi declarată în stare de insolvabilitate este necesară întrunirea următoarelor elemente, în mod cumulat: existenţa faptei ilicite care a condus la înregistrarea prejudiciului, existenta prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta de natură prejudiciabilă şi prejudiciul cauzat, conduita ilicită a asociatului/administratorului societăţii debitoare, care îmbracă forma intenţiei şi, mai mult decât atât, pe aceea a relei-credinţe, acest element presupunând că toate acţiunile/inacţiunile asociatului/administratorului în cauza servesc unor scopuri contrare intereselor asociaţiei/societăţii.

Răspunderea solidară faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, constituie doar o obligaţie generală şi de principiu şi nu poate justifica, prin ea însăşi, antrenare a răspunderii solidare.

În mod eronat recurentele identifică, în speţă, reaua-credinţă cu pasivitatea reclamantului în calitate de administartor şi asociat unic prin raportare la îndatoririle necesare respectării şi îndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege.

Simplul fapt că contribuabilul persoana juridică a înregistrat debite către bugetul de stat, nu este un temei suficient, pentru emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare a asociaţilor/administratorilor.

Aceasta pentru că, prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere ale societăţii, prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere.

Simpla enumerare a unor fapte reţinute ca fiind săvârşite de către asociaţi/administratori acestora nu atrage, automat, răspunderea patrimoniala a acestor persoane, fiind necesară administrarea unor dovezi concrete şi pertinente în acest sens, întrucât buna credinţă se prezumă, iar reaua credinţă se dovedeşte de cel ce o invocă - art. 14 alin. (2) C. civ.-.

Or, în cauză, recurentele - prin documentaţia ce stă la baza deciziei de angajare a răspunderii solidare (actele de executare silită demarate) - nu dovedeşte în concret care sunt faptele ilicite comise de intimat în calitate de asociat unic al societăţii care au condus la imposibilitatea achitării datoriilor fiscale. Astfel, se constată că organul de soluţionare în mod greşit a reţinut ca fiind o dovadă a relei-credinţe şi a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal inacţiunea reclamantului în sensul neefectuării de demersuri pentru achitarea obligaţiilor fiscale, al neformulării niciunei contestaţii, al nesolicitării de punctaje, reglări sau corecţii în evidenţele fiscale.

În opinia instanţei, reaua-credinţă nu poate rezulta din inacţiuni precum cele enunţate de organul de soluţionare a contestaţiei, acestea având un caracter echivoc, insuficient pentru a înlătura prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 12 Codul de procedură fiscală, ce operează până la proba contrară, probă care în cauză nu a fost făcută.

Aşadar, reaua - credinţă nu poate fi dedusă din pasivitatea sau atitudinea indiferentă a administratorului sau asociatului şi din împrejurarea că, deşi avea cunoştinţă despre datoriile societăţii, nu a depus diligenţe pentru plata acestora, ci trebuie să rezulte din elemente concrete, potrivit cărora, deşi avea posibilităţi financiare de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii, nu a făcut acest lucru, nu ca urmare a pasivităţii sale, ci ca urmare a relei - credinţe.

De asemenea, chiar dacă reclamantului -intimat i se poate imputa, cel mult, un management neperformant, totuşi acesta a fost exercitat fără rea-credinţă şi fără intenţia de a frauda creditorii societăţii, respectiv obligaţiile fiscale.

Atare greşeli de management pot genera, într-adevăr, o deteriorare a situaţiei socităţii debitoare, un dezechilibru al patrimoniului care poate conduce la starea de insolvabilitate însă, răspunderea persoanelor/organelor de conducere care au săvârşit erori în conducerea şi supravegherea activităţii nu poate fi angajată, cât timp însuşi legiuitorul a stabilit o condiţie de ordin subiectiv referitoare la forma de vinovăţie si anume, reaua-credinţă.

Simpla desfăşurare a unei activităţi de administrator al unei societăţi care are obligaţii fiscale restante sau care se soldează, chiar, cu pierderi, nu reprezintă, în sine, o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea solidară.

Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu reiese dacă neachitarea datoriilor este rezultatului relei - credinţe a administratorului, a intenţiei sale de fraudare sau dimpotrivă rezultatului unui management defectuos, lipsit de pricepere.

Or, pentru a putea atrage răspunderea administratorului vinovăţia acestuia trebuie să existe, să îmbrace forma intenţiei directe şi trebuie dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Mai mult ar trebui probată o intenţie premeditată adică o pregătire prealabilă laborioasă, planificată a demersurilor şi un scop fraudulos de la început identificat şi stabilit, toate în direcţia de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvenţă.

Dacă am accepta că se prezumă răspunderea administratorului atunci am încălca principiul bunei credinţe prevăzut atât de dispoziţiile art. 14 alin. (2) din C. civ. cât şi de dispoziţiile art. 12 din Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, criticile aduse în recurs nu sunt în măsură să înlăture considerentele primei instanţe, intimatul fiind în mod corect exonerat de atragerea răspunderii solidare.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de autorităţile pârâte, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul formulat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împotriva sentinţei nr. 32/F-CONT din 25 februarie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător x în sensul că:

Admite recursul formulat de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, împotriva Sentinţei nr. 32/F-CONT din 25 februarie 2021 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.

Motivarea opiniei separate

În dezacord cu opinia exprimată de majoritatea membrilor completului de judecată, consider că în cauză se impunea admiterea recursului pârâtelor DGRFP Ploieşti şi AJFP Argeş, cu consecinţa casării integrale a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

În cauză este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocat în mod justificat de recurente, prima instanţă pronunţând hotărârea atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 25 alin. 2 lit. d din Legea nr. 207/2015, prin aprecierea că în cauză nu ar fi îndeplinită condiţia relei credinţe a intimatului reclamant în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare Interior Direct Construct SRL, aferente perioadei în care acesta era administrator statutar al societăţii debitoare, conform evidenţelor ONRC, pentru că nu s-a dovedit vinovăţia sub forma intenţiei directe.

În speţă, autoritatea fiscală recurentă a adus probe din care rezultă neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale neachitate ale societăţii debitoare şi informarea societăţii şi intimatului reclamant cu privire la aceste datorii, în condiţiile în care unele debite proveneau chiar din procese verbale de constatare a unor contravenţii şi s-a demarat executarea silită pentru recuperarea lor, în timp ce intimatul nu a arătat/probat prin acte sau fapte o conduită conformă cu prevederile legale.

Reaua sa credinţă este demonstrată prin omisiunea de a achita obligaţiile fiscale la bugetul de stat, în condiţiile în care, ca administrator statutar al societăţii debitoare, avea obligaţia să îşi îndeplinească cu bună credinţă mandatul şi posibilitatea efectivă să supravegheze activitatea acesteia, să verifice evidenţele contabile, inclusiv modul de calcul şi declarare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Totodată, avea posibilitatea, dacă era de bună credinţă, ca - luând cunoştinţă de datoriile societăţii şi de faptul că este executată silit - să întreprindă măsuri pentru a contesta actele constatatoare ale debitelor sau cele de executare silită şi nici pentru a plăti măcar parţial datoriile acesteia sau pentru a solicita amânarea ori eşalonarea plăţii datoriilor restante.

Intimatul reclamant nu a procedat în acest sens, deşi a luat, în mod evident, cunoştinţă de situaţia de fapt fiscală a societăţii.

Or, legiuitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, astfel cum eronat consideră judecătorul fondului, pentru stabilirea relei credinţe, intenţia indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale administratorului statutar al societăţii, fapte care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege (nedeclararea/neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii).

Prin urmare, decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, îndeplinind toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legea specială în materie, neexistând motive de anulare a acesteia, astfel cum au susţinut şi demonstrat recurentele.