Salary Classification of IT Specialists as Auxiliary Personnel Under Framework Law No. 153/2017 and Applicability of the 30% Allowance Cap

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.06.2018, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Iaşi şi Colegiul de Conducere a Curţii de Apel Iaşi, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- Anularea Hotărârii nr. 8/20 martie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 32 din 05 februarie 2018 emisă de preşedintele Curţii de Apel Iaşi, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

- Obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective,

- Obligarea pârâţilor la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

- Obligarea pârâţilor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii,

- Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4761 din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de către pârâta Curtea de Apel Iaşi.

A respins acţiunea promovată de reclamanţi, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs reclamanţii A., B. şi C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au arătat că prima instanţă a reţinut legalitatea actelor administrative emise, pe de-o parte, pentru că încadrarea s-a realizat în conformitate cu grila de salarizare stabilită pentru personalul auxiliar de specialitate, astfel cum prevede Legea nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, pentru că o bună parte a argumentelor invocate (încălcarea principiului egalităţii în drepturi, a drepturilor câştigate, a securităţii juridice şi al restrângerii unor drepturi) se impun a fi valorificate exclusiv în procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenţii au arătat că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziţii ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Piteşti, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanţa de judecată.

În concret, unul dintre argumentele fundamentale ale cererii a fost acela că prin actele administrative emise pârâţii au adus grave încălcări dreptului la muncă, şi implicit dreptului la egalitate, aducând totodată în discuţie atingerile aduse principiului securităţii juridice, principiului ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate, principiului transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale.

Dintre aceste principii, o parte a lor nu au fost deloc analizate, iar cu privire la o altă parte, instanţa a argumentat în sensul în care aceste principii nu ar fi încălcate.

Mai mult, deşi reclamanţii au solicitat în cuprinsul cererii de chemare în judecată emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, respectiv acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, în concret, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a procedat la motivarea hotărârii de respingere a solicitării reclamanţilor, aspect care este de natură să echivaleze cu o nepronunţare asupra cererii, amintind doar că drepturile salariale ale reclamanţilor au suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar nu ca urmare a modificării cotelor de contribuţii.

Contrar celor susţinute de instanţa de judecată în raport cu aceste contribuţii, recurenţii reclamanţi au susţinut că drepturile lor nu au suferit modificări doar ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, ci şi ca urmare a modificărilor legate de plata contribuţiilor.

Cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptare Legii nr. 153/2017, instanţa menţionează doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, dar nu argumentează sub nicio formă afirmaţiile sale, fiind doar o apreciere liberă şi lipsită de suport a acesteia.

Astfel, prin sentinţa recurată, instanţa a reţinut că se impune respingerea plângerii reclamanţilor referitoare la nerespectarea principiilor de rang constituţional amintite, făcând o trecere în revistă în raport de o serie de dispoziţii legale, fără a proceda efectiv la analiza apărărilor reclamanţilor.

Însă, atât timp cât prima instanţă nu a procedat la analiza tuturor apărărilor astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenţii se află în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalităţii hotărârii pronunţate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt şi de drept, respectiv analiza apărărilor invocate şi care au dus la concluzia respingerii acţiunii.

Recurenţii au precizat că motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Recurenţii au arătat că analiza efectuată de instanţă nu a fost una temeinică şi nu a cuprins raţiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, au apreciat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală şi se impune a fi casată ca atare.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au susţinut că în ceea ce priveşte o parte a principiilor invocate - principiul egalităţii, principiul drepturilor câştigate, principiul securităţii juridice, precum şi principiul restrângerii unor drepturi - acestea au fost analizate extrem de superficial cu motivarea că urmează a fi valorificate în procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate.

Însă, indiferent de aspectul analizării încălcării principiilor de către Curtea Constituţională, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia statuării asupra aspectelor indicate de recurenţi.

Este adevărat că un judecător naţional nu poate constata neconstituţionalitatea unei legi, însă în acelaşi timp, acesta este dator în virtutea principiului supremaţiei Constituţiei, să aplice cu prioritate legea constituţională, în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, toate motivele invocate sunt bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituţia României.

Mai mult decât atât, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia României, judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaţionale, având şi rolul de a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi cea comunitară, respectiv de a interpreta sau îndepărta, în măsura necesara, un act normativ naţional contrar.

Chiar dacă Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la constituţionalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanţa de judecata să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situaţie determinată este de natură să producă efecte contrare Convenţiei.

Astfel, cu privire la principiul egalităţii în drepturi, recurenţii au susţinut că decizia contestată încalcă acest principiu, având în vedere tratamentul egal care se aplica specialiştilor IT, cu un nivelul de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deşi situaţia relevantă este diferită.

Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu implică ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de situaţia naturală sau socio-profesională a acestora. Dimpotrivă, principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal, iar la situaţii diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.

Pornind de la noţiunea de tratament egal aplicabil în situaţii relevante distincte, recurenţii menţionează că specialiştii IT, deşi se află într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017 li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalităţii.

În ce priveşte principiul drepturilor câştigate, Curtea Constituţională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivităţii legii la rang de principiu constituţional, se justifică prin faptul că asigura în cele mai bune condiţii securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

În ceea ce priveşte criteriul drepturilor câştigate, s-a apreciat că o lege este retroactivă, dacă aduce atingere drepturilor câştigate sub imperiul legii vechi.

Ca atare, este necesar ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câştigat sub legea veche pentru a fi în prezenţa unei legi retroactive.

În acelaşi timp, Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câştigate, întreaga raţiune a legii fiind mărirea salarială.

Din Expunerea de motive a Legii nr. 153/2017, rezultă că raţiunea adoptării unei noi legi cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constă în principal în eliminarea disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare, creşterea salariilor de bază mici cu un procent mai mare faţă de celelalte salarii de bază, stabilirea aceluiaşi nivel de salarizare pentru funcţiile comune existente în cadrul familiilor ocupaţionale, stabilirea salariilor de bază ca valori nominale pentru anul 2022 şi aplicarea coeficienţilor prevăzuţi în Anexele I-VIII la lege, începând cu anul 2023, etc.

Or, din acest punct de vedere, se poate observa că Legea nr. 153/2017 nu se deosebeşte de reglementările anterioare, spre exemplu Legea nr. 284/2010, dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 garantează şi stabileşte la nivel de principiu menţinerea drepturilor salariale la nivel anterior.

Recurenţii au menţionat că nu au solicitat în niciun moment să li se acorde salariul pentru munca efectiv prestată, ci întreaga plângere a vizat modalitatea de încadrare a reclamanţilor în baza noii legi a salarizării unde au arătat că, efectul acestei încadrări îl constituite asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanţei, cu consecinţa diminuării considerabile a indemnizaţiei salariale.

Dobândirea unui statut juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcţiilor, şi care a demarat o dată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câştigat, ce nu poate fi negat sau înlăturat.

Or, prin Legea nr. 153/2017 se desfiinţează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiştii IT, asimilaţi celorlalţi specialişti din cadrul parchetelor (înalţi specialişti în tehnologia informaţiei) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personal auxiliar de specialitate.

Cu alte cuvinte, nu doar că drepturile salariale sunt puternic diminuate, ceea ce determină o restrângere a dreptului la salariu - componentă a dreptului la muncă, ci este afectat însăşi dreptul subiectiv câştigat în baza Legii nr. 97/2008, respectiv acela de a beneficia de un statut special, din categoria specialiştilor în domeniul informatic şi nu a grefierilor. Prin plasarea specialiştilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră total scopul adoptării iniţiale a Legii nr. 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial şi a unui statut juridic distinct grefierilor informaticieni, prin încadrarea lor în categoria specialiştilor. Cu alte cuvinte, Legea nr. 153/2017 retroactivează în dauna specialiştilor IT, cărora li se aduce atingere dreptului de a fi asimilaţi celorlalţi specialişti din domeniul informatic.

Cu privire la principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, recurenţii apreciază că şi acesta a fost încălcat, având în vedere că printre elementele specifice principiului securităţii juridice se regăsesc şi obligativitatea impusă legiuitorului de a redacta acte normative care să îndeplinească anumite exigenţe: claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate.

În acest context, este departe de orice realitate situaţia creată prin noile decizii de reîncadrare care au la bază dispoziţii a căror cuprins nu putea sub nicio formă fi anticipat.

Referitor la cele reţinute cu privire la principiile stabilite prin Legea nr. 153/2017, Curtea de Apel a constatat sumar că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte şi nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Apreciază recurenţii că hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanţilor cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera şi spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanţă nu s-a materializat.

Ca atare, instanţa trebuia să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei discriminări în cazul de faţă şi să procedeze la anularea deciziei hotărârii Colegiului de Conducere cu consecinţa revocării deciziei de reîncadrare a Colegiului, precum şi obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care prin actele administrative în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului non-discriminării, de rang constituţional.

Justificarea unor tăieri salariale nu poate consta în răzgândirea legiuitorului. Dacă începând cu anul 2011 specialiştii IT au fost asimilaţi magistraţilor din punct de vedere salarial, fiind considerat că munca acestora este similară cu cea a unui magistrat şi că merită indemnizată la acest nivel, în momentul de faţă nu se poate renunţa la această salarizare, câtă vreme între cele două categorii nu s-a schimbat nimic.

În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme cât statul nu dovedeşte necesitatea unor măsuri raportat la nevoia de restabilire a echilibrului bugetar, sau ca urmare a oricăror alte probleme apărute în sistem, simpla restrângere a dreptului de proprietate nu este posibilă.

Or, încadrarea reclamanţilor în aceeaşi categorie cu cea a specialiştilor din cadrul instanţelor rezultă în mod echivoc din cuprinsul dispoziţiilor acestei legi care stipulează că toţi specialiştii din cadrul instanţei au acelaşi statut şi aceeaşi grilă.

În sprijinul susţinerii respingerii cererii reclamanţilor, instanţa de fond a făcut referire la decizia Curţii Constituţionale nr. 818/03 iulie 2008.

Raportat la ceea ce a reţinut Curtea Constituţională în considerente, hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanţa a fost chemată să constate dacă, în concret, încadrarea reclamanţilor, cu consecinţa asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera şi spiritul legii, aspect care, raportat la motivele aduse de prima instanţă, nu s-a materializat.

Nu în ultimul rând, după cum aminteşte însăşi instanţa de fond, pentru a putea fi aplicabil un tratament diferenţiat, este necesar ca pârâta să aducă justificări obiective şi rezonabile cu privire la persoane aflate în situaţii comparabile, lucru care nu s-a întâmplat.

Totodată, recurenţii au susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi în raport de raţionamentul instanţei de fond în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, dispoziţiile cuprinse în art. 25 din Lege nu derogă de la prevederile art. 24, ci interpretarea este tocmai inversă, dispoziţiile art. 24 derogă de la prevederile art. 25.

În raport de situaţia particulară a reclamanţilor, în speţă, este irelevant aspectul conform căruia prin aplicarea ipotetică a procentului de 45% s-ar depăşi plafonul prevăzut la art. 25 din Legea nr. 153/2017, atâta timp cât pârâtele trebuie să procedeze la aplicarea efectivă a dispoziţiilor legale, iar nu ipotetică.

În opinia recurenţilor, un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate îl reprezintă analiza superficială a apărărilor referitoare la neacordarea creşterii salariate în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018 prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

În condiţiile în care raţiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost de a creşte treptat salariile personalului bugetar până în anul 2022, limitarea introdusă prin intermediul art. 38 alin. (6) din Lege, respectiv plafonarea drepturilor specialiştilor 1T la anul 2022, este nelegală.

Deşi raţiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost creşterea salarială în cadrul sectorului bugetar, specialiştii IT nu au beneficiat de o creştere salarială, astfel cum ar fi fost firesc, ci, drepturile salariale le-au fost reduse de o manieră substanţială.

Recurenţii au precizat că însuşi legiuitorul român, dându-şi seama de eroarea provocată cu privire la drepturile specialiştilor IT, a procedat la remedierea discriminării cauzate, la nivelul anului 2018. Astfel, începând cu luna iulie 2018, specialiştilor IT, în deplină concordanţă atât cu istoricul funcţiei, cât şi cu salarizarea specialiştilor DNA sau DIICOT, le-au fost acordate drepturile salariale în acord cu grila prevăzută în cap 1 lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - anexa V.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Curtea de Apel Iaşi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

II.1. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a soluţionării cauzei, întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei asupra oportunităţii suspendării judecării cauzei.

În cauza de faţă, în raport cu soluţia de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Secţiunea a 4-a cuprinsă în Legea - cadru nr. 153/2017, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluţionării unei căi extraordinare de atac.

Este de observat că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cursul soluţionării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Abrogarea acestor dispoziţii a fost însoţită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluţionării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenţii -reclamanţi.

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 32 din 05 februarie 2018, preşedintele Curţii de Apel Iaşi a stabilit drepturile salariale care revin, începând cu data de 01.01.2018, personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex, de la Curtea de Apel Iaşi cu luarea în considerare a prevederilor Legii nr. 153/2017.

Împotriva Deciziei nr. 32 din 05 februarie 2018 emisă de preşedintele Curţii de Apel Iaşi, reclamanţii au formulat contestaţie prin care au solicitat revocarea deciziei contestate, cu consecinţa încadrării reclamanţilor în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. A), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective, emiterea unei noi decizii de salarizare începând din 01.01.2018 în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată acelaşi venit pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuiţilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuiţilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, precum şi acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de 45% constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii.

Contestaţia a fost respinsă prin Hotărârea nr. 8/20.03.2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Iaşi.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: "cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Iar art. 25 din aceeaşi lege prevede:

"Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

De asemenea, aliniatul (6) al art. 38 prevede, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor, reţinând faptul că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale.

Înalta Curte constată că motivul de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, instanţa de recurs constată că argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor Constituţiei României, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanţii consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V şi art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincţia de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat, legiuitorul făcea o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia sunt încadraţi ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT". De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 (prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004).

Înalta Curte constată că sunt, astfel, neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialişti ai parchetelor.

Restul argumentelor aduse de recurenţi vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de faţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, precum şi principiul drepturilor câştigate, instanţa de recurs observă că recurenţii reclamanţi au criticat hotărârea instanţei de fond pornind de la noţiunea de tratament egal aplicabil în situaţii relevante distincte, precizând că specialiştii IT, deşi se află într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017 li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalităţii.

Aceste critici sunt nefondate.

Stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017 urmare a includerii specialiştilor IT în categoria personalului auxiliar de specialitate.

Pretinsa discriminare invocată de reclamanţi are la bază nemulţumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înţeles să aşeze categoria profesională din care aceştia fac parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 şi modificările ulterioare, or, instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a modifica/amenda dispoziţii legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege.

Înalta Curte reţine că este opţiunea legiuitorului să salarizeze specialiştii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefierii), corespunzător categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor. Stabilirea prin raportare la nivelul salariului unui grefier cu studii superioare, iar nu prin raportare la nivelul salariului unui judecător cu grad de judecătorie, a fost una dintre opţiunile legiuitorului cu ocazia modificării principiilor care stau la baza noii legi a salarizării, asimilarea prin raportare la specificul muncii intrând în marja de aprecierea a statului.

Înalta Curte constată că toate criticile privind diminuarea salariilor ca urmare a transferării plăţii contribuiţilor sociale de la angajator la angajat nu pot fi analizate de instanţa de contencios administrativ ca şi critici de nelegalitate a actelor administrative, cât timp conţin aspecte ce antamează neconstituţionalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de organul administrativ; or, asupra aspectelor de neconstituţionalitate instanţa nu are competenţa să se pronunţe, ci doar Curtea Constituţională le poate verifica în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Referitor la încălcarea unor principii de rang constituţional şi de drept european, Înalta Curte reţine că prin aplicarea prevederilor legale în vigoare la situaţia de fapt dedusă judecăţii, acestea nu au fost încălcate. Jurisprudenţa drepturilor omului nu recunoaşte dreptul salariatului de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen vs Finlanda, hotărârea din 19 aprilie 2007), dar recunoaşte dreptul statelor membre de a determina ce sume sunt sau vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat (Cauza Kehchko vs Ucraina, hotărârea din 8 nov. 2005), prin măsuri legislative adecvate.

Conform jurisprudenţei CEDO, statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenţia nu conferă dreptul de a primi, în continuare, un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului. Convenţia protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.

Referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, încălcarea principiului securităţii juridice şi a principiului nediscriminării, solicitând luarea în considerare a dispoziţiilor art. 4, 5 din secţiunea I a Capitolului VIII a Legii nr. 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar, conform grilei de salarizare prevăzută la capitolul I, lit. A), nr. crt. 4 din Anexa 5 din Legea 153/2017.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţă, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

În ceea ce priveşte susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, instanţa de recurs reţine că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţi, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2010 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În sfârşit, prezintă relevanţă şi paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situaţiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a judecăţii cauzei.

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 4761 din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 octombrie 2021.