Clerk’s salary-bonus challenge rejected; appeal dismissed as unfounded, DIICOT upheld.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea introdusă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 09.05.2018, sub număr de dosar x/2019, reclamantul A. a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul şef al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de criminalitate Organizată şi Terorism, iar prin hotărârea ce o veţi pronunţa vă solicit să dispuneţi obligarea intimaţilor la recalcularea drepturilor salariate şi la plata diferenţelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 773 pronunţată în data de 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, respingând cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă.

Deopotrivă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâta DIICOT.

Cererea de recurs

Reclamantul A. a exercitat calea de atac a recursului împotriva sentinţei de mai sus şi, încadrând generic criticile sale în dispoziţiile art. 488 şi următoarele C. proc. civ. (eronat consemnat " C. proc. pen..", a solicitat admiterea recursului şi obligarea intimaţilor paraţi la recalcularea drepturilor salariale şi la plata diferenţelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, implicit si

- recunoaşterea stării de discriminare în care se află,

- revocarea Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminarii prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizaţie cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45 %) respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % şi a următoarelor sporuri: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare; sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare,

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie, şi. Justiţie nr. 23/2016 -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuatumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs, prin acţiunea recurenţilor pârâţi, până Ia data încetării stării de discriminare,

- obligarea recurenţilor pârâţi: Ministerul Public -Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2019-viitor,

- actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile .indemnizaţiilor reclamanţilor)'până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

În dezvoltarea criticilor sale, a susţinut în esenţă recurentul - reclamant că întâmpinarea formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul căreia acesta a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, nu i-a fost niciodată comunicată, fiind încălcate dispoziţiile art. 201 alin. (2) şi art. 206 C. proc. civ., partea aflându-se în imposibilitatea de a formula Răspuns la întâmpinare în condiţiile legii.

În privinţa calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul arată că, de plano această această instituţie pârâtă este ordonatorul principal de credite şi asigură finanţarea pentru toate instituţiile aflate în subordinea sa, inclusiv finanţarea pentru pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, astfel că are calitate procesuală pasivă, fiind necesar să îi fie opozabilă o hotărâre judecătorească care, cel puţin teoretic, îi poate afecta bugetul.

Deopotrivă, recurentul mai arată că instanţa de fond nu s-a pronunţa cu privire la două adrese solicitate ca probă în cadrul cererii de chemare în judecată, respectiv către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pentru a comunica dacă după aplicarea Legii nr. 153/2017 - vreo categorie de personal din cadrul instituţiei a beneficiat de sporuri în cuantum total de 45% (exemplu - specialiştii I.T. - în perioada ianuarie 2018 - iulie 2018) şi dacă înainte de aplicare Legii nr. 153/2017 vreo categorie de personal din cadrul instituţiei a beneficiat de sporuri în cuantum total de 45% şi o altă adresă către Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru a comunica un punct de vedere cu privire la existenţa sau nu a unei stări de discriminare conform dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 precum şi art. 6 din Legea nr. 153/2017.

Raportat la considerentele instanţei de primă jurisdicţie ce vizează fondul dreptului, recurentul susţine în esenţă că, la fila x aceasta a reţinut ca nu se pot calcul doar pentru personalul auxiliar de specialitate sporuri în procentul maxim de 45%, desi potrivit adresei nr. x/2018 din data de 31.10.2018 emisa de D.I.I.C.O.T.; la punctul 2 -

specialiştii IT-personal auxiliar de specialitate in perioada ianuarie - iulie 2018 au beneficiat de sporuri de 45%

La filele x si 18 Curtea a constatat faptul ca suma sporurilor nu trebuie să depăşească plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Invocând dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, susţine recurentul că, totuşi, pârâta acordă personalului auxiliar de specialitate din cadrul D.I.I.C.O.T. (cu funcţie de execuţie) sporuri în cuantum total de 30%, plus indemnizaţie de hrană în cuantum total de 347 RON/lunar precum şi tichete de vacanţă în cuantum de 1450 RON/anual. Mai mult pârâta arată că depăşirea procentului de 30% ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi ar atrage răspunderea disciplinară sau patrimonială a persoanelor vinovate, potrivit legii, fapt ce nu s-a întâmplat din data de 01.01.2018 până în prezent, deşi legea a fost încălcată.

Din aceste motive, apreciază ca are dreptul la acordarea unui cuantum total al sporurilor de 45%.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dar nici de Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016, unde Curtea, în considerente, a constatat că, în vedereaegalizării prevăzute de art. 3' alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţie de încadrare", care trebuie să cuprindă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în: muncă şi în. specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Apreciază în egală măsură că sunt aplicabile art. 14 alin. (1) lit. a) din Directiva 2000/43/CE din 29.06.2000 a Consiliului Uniunii Europene care obligă staţele membre să ia măsuri pentru abrogarea oricărei dispoziţii ce contravine principiului egalităţii de tratament. Or, reglementarea internă permite o diferenţiere de tratament în funcţie de anumiţi factori ce nu depind de acţiunile sau inacţiunile mele, ca beneficiar al drepturilor băneşti, în condiţiile în care diferenţa de 30% la 45% se acordă în funcţie: de alocaţiile bugetare fată de ordonatorul de credite sau în funcţie de managementul acestuia.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond, în sensul că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, deşi, potrivit Hotărârii nr. 940 din data de 11.12.2019 emisă de Consiliul iţional pentru Combaterea Discriminării - Autoritate de Stat Autonomă prin care s-a constatat că la nivelul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în sensul, că salariile personalului' auxiliar de specialitate sunt calculate diferit.

Consideră recurentul că tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă: De astfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, anume acelea de a elimina orice forme de discriminare şi a institui un tratament egal cu privire la personalul din sectorului bugetar care prestează aceeaşi activitate si are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie. Acordarea diferenţiată a sporurilor în cuantum total de 30% şi 45% în cadrul aceleiaşi categorii sociale contravine atât Constituţiei României, Codului Muncii cât si spiritului O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art. 1 alin. (2) privind excluderea privilegiilor şi discriminărilor în exercitarea drepturilor enunţate, printre care, la lit. i) se menţionează şi "dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, ..dreptul la o remuneraţie echitabila şi satisfăcătoare".

Textul legal criticat instituie privilegiul obţinerii unor venituri suplimentare de către anumite categorii de personal în sistemul public, fără ca aceste privilegii să fie în legătură firească, logică, raţională, cu activitatea desfăşurată de titularii acelor funcţii publice sau în legătură cu constrângerile pe care le are o persoana titulară a acelor categorii de funcţii publice. Norma adoptată creează prin ea însăşi o dublă discriminare între persoanele din aceeaşi categorie, transformându-se într-una profund discriminatorie, sens în care invocă sentinţele nr. 240/07.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF în dosarul nr. x/2019, 247/19.02.2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I-a civilă în dosarul nr. x/2018, sentinţa nr. 3048/28.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 5125/12.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, respectiv sentinţa civilă nr. 417/21.05.2020 în dosarul nr. x/2020 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I -a civilă.

Deopotrivă, mai invocă şi Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2013 într-un recurs în interesul legii, susţinând că, în consecinţă, persoana ale cărei drepturi salariale nu au fost acordate la ardentă are dreptul de a beneficia, fără nici o altă dovadă, atât de actualizarea sumei cu indicele de inflaţie, cât şi cu dobândă legală, sub forma unor daune interese moratorii care acoperă atât damnum emergens cât şi lucrum cessans.

Sus aspectul sporurilor acordate, recurentul solicită a fi avute în vedere hotărârea nr. 940 din data de 11.12.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării - Autoritate de Stat Autonomă, precum şi sentinţele anterior menţionate.

Recurentul consideră că, raportat la dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017, rezultă că în anul 2018, cuantumul brut al sporurilor va fi determinat prin majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor avut în luna decembrie 2017, cuantum acordat cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite şi care nu va putea depăşi procentul de 30%, prevăzut de art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Susţine că, pe de o parte, dreptul de a beneficia de aceste trei sporuri a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, fiind inclusiv achitate retroactiv sumele reprezentând cuantumul lor, chiar şi dobânzi legale, iar, pe de altă parte, au fost acordate şi pentru viitor prin legile de salarizare succesive, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/201.0, tot ca efect al hotărârilor judecătoreşti care prevedeau acordarea lor şi pentru viitor.

Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale, în calitate de iniţiator al Legii nr. 153/2017, a precizat modul corect de stabilire a salariilor personalului auxiliar de specialitate:

"începând cu luna ianuarie 2018, în situaţia în care salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare vor fi stabilite la nivelul anului 2022, cuantumul sporurilor va fi determinat prin aplicarea procentelor prevăzute de lege asupra salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare şi după caz, cu respectarea prevederilor din Regulamentul -cadru elaborat de Ministerul Justiţiei conform art. 23 din lege, şi cu respectarea prevederilor art. 25 din lege"

Mai susţine recurentul că nu se poate invoca propria culpă a angajatorului la acordarea sporului pentru desfăşurarea activităţii în condiţii grele, vătămătoare sau periculoase pe motivul lipsei regulamentului-cadru care să stabilească aceste locuri, având în vedere că acestea trebuia să fie deja stabilite şi/sau eventual menţinute până la data de 1 ianuarie 2019.

Cu privire la principiile sistemului de salarizare prevăzute de art. 6 din Legea nr. 153/2017 arată că au fost încalcate principiile nediscriminării, egalităţii, ierarhizării, având în vedere că un grefier din cadrul unei judecătorii are un salariu net mai mare decât un grefier din cadrul Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamant a formulat întâmpinare intimata Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut în esenţă intimata - pârâtă că, contrar opiniei recurentului, legiuitorul nu obligă la acordarea unor sporuri în procent de 45% din salariul de bază, aceasta reprezentând limita maximă ce poate fi calculată pentru un salariat, însă dispozitiile legii obligă pe ordonatorul de credite ca limita sporurilor să fie de 30% din suma salariilor de bază. Tocmai depăşirea acestui procent ar reprezenta o încălcare a dispozitiilor Legii nr. 153/2017 şi ar atrage răspunderea disciplinarä sau patrimonială a persoanelor vinovate, potrivit legii, iar nu neacordarea nivelului maxim al unor sporuri (însumând 45%) la salariul de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul Direcţiei.

Faţă de dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, în conditiile în care, urmare a determinării drepturilor salariale ale recurentutui prin raportare la o valoare de referintă sectorială de 445,5 RON, acestea au devenit mai mari decât cele stabilite pentru anul 2022, i s-au acordat cele stabilite pentru anul 2022.

Prin urmare, critica recurentului potrivit căreia din luna ianuarie 2018 salarizarea sa se face prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 445,5 RON, "aspect care nu s-a modificat până în prezent, deşi prin două sentinţe definitive s-a dispus altceva" este neîntemeiată - şi presupune a imputa angajatorutui respectarea Iegii.

ln mod corect prima instantă a apreciat nu poate fi retinută critica întemeiată pe existenta unei practici diferite la nivelul unor curţi de apel din următoarele considerente: pe de o parte, plafonul de 30% se evaluează prin raportare la fiecare ordonator de credite, astfel că situatia de fapt diferă în functie de suma salariilor de bază rezultată în cazul fiecăruia dintre aceştia; pe de altă parte, în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile Legii nr. 71/2015 si nici considerentele Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curti de Justitie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, invocată prin cererea de chemare în judecată. Atât dispozitiile Legii nr. 71/2015, cât dezlegarea dată de Înalta Curte de Casatie prin decizia invocată supra privesc o situatie juridică distinctă de cea dedusă judecătii, fiind în legătură cu modalitatea de salarizare a reclamantelor aplicabilă până la data intrării in vigoare a Legii nr. 153/2017. Ulterior acestui moment, legiuitorul a operat o modificare a principiilor de salarizare, permiţând diferenţe între ordonatorii de credite în ceea ce priveşe sporurile acordate. Modul de determinare a cuantumului sporurilor se realizează în functie de plafonul de salarii aferent fiecrui ordonator de credite. In perioada supusă analizei judiciare, drepturile salariale ale reclamantului au fost slabilite conform normelor în vigoare în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. Prin urmare, pretenţiile privind ultraactivitatea legilor vechi de salarizare a principiilor reglementate de acestea sunt neîntemeiate.

Mai arată intimata că în speţă nu sunt aplicabile dispozitiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirca tuturor formelor de discriminare, republicată, text potrivit cu care sunt discriminalorii, potrivit prezentei ordonanle, prevederilc, criteriile practicile aparent neutre care deznvantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1) faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, critererii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare".

Salarizarea în conformitate cu prevcderite O.U.G. nr. 1 14/2018 si ale Legii nr. 153/2017 nu constituie o discriminare, asa cutn este aceasta definitä în O.G. nr. 137/2000, republicată, întrucât nu reprezintä o deosebire, excludere, restrictie sau preferintä efectuatä pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.

In jurisprudenţa instantei de contencíos constitutional s-a statuat în mod judicios că schimbarea conditiilor prevăzute de lege pentru stabilirea şi plata indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a altor drepturi băneşti conexe este o prerogativă exclusivă a autorităţilor de legiferare din cadrul unui stat.

În acelaşi sens este practica C.E.D.O., care, în Hotărârea în cauza Kechko c. Ucrainei din 8 noiembric 2005, a apreciat că: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare..". . . .

De altfel, după cum s-a statuat constant în jurisprudenţa C.E.D.O. în materia discriminării, principiul egalităţiii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.

ln consecintă, susţine că nu se poate vorbi nici de încălcarea art. 20 şi art. 21 din Carta drepturilor fundamentalc a Uniunii Europene, a Constituţiei ori a Codului muncii.

În concluzie, apreciază că soluţia primei instante este legală şi temeinică, motiv pentru care solicită respingerea criticilor recurentului-reclamant ca nefondate şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul -reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata - pârâtă, în cadrul căruia a combătut apărările acesteia.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07 septembrie 2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 20 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii, amânând pronunţarea iniţial pentru data de 04 mai 2021 apoi pentru data de 11 mai 2021, când a repus cauza pe rol, în vederea discutării incidenţei în cauză a soluţiei ce va fi pronunţată în dosarul nr. x/2021 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, acordându-se termen pentru continuarea judecăţii în prezenta cauză la data data de 05 octombrie 2021.

La acest moment procesual, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A., grefier grad I, vechime în muncă 10-15 ani, vechime în funcţie 5-10 ani, figurează la poziţia 57 din Anexa 1 la Decizia Procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 57/07.02.2019, având un salariu de bază în cuantum de 6664 RON, un cuantum al sporului de risc şi de confidenţialitate în cuantum de 1.000 RON şi un cuantum al sporului pentru condiţii vătămătoare în cuantum de 1000 RON.

Prin Decizia nr. 57/07.02.2019 a Procurorului Şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de criminalitate Organizată şi Terorism s-a dispus ca, începând cu data de 01.01.2019, personalul auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorirism beneficiază de drepturile salarile prevăzute în anexele care fac parte integrantă din decizia anterior menţionată.

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 57/07.02.2019, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia de Investigare Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism i-a transmis un Răspuns comunicat în data de 08.04.2019, prin care a respins, ca neîntemeiată contestaţia formulată de recurentul - reclamant.

În acest context, reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o plângere împotriva Deciziei nr. 57 din data de 07.02.2019 emisă de procurorul şef al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată să se dispună obligarea intimaţilor la recalcularea drepturilor salariate şi la plata diferenţelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa recurată, cererea reclamantului a fost respinsă, iar împotriva acestei soluţii acesta a formulat critici atât cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cât şi cu privire la modalitatea diferită de stabilire a sporurilor, din perspectiva aplicării eronate a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, în vederea eliminării discriminării faţă de aceeaşi categorie de personal din cadrul altor angajatori, cum ar fi Curtea de Apel Bucureşti, critici pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Trecând la analizarea cererii de recurs, constată Înalta Curte că recurentul a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Deşi acesta nu a încadrat criticile sale în fiecare motiv de casare indicat, instanţa de control judiciar constată că, în cadrul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când " prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrange sancţiunea nulităţii", pot fi încadrate criticile ce vizează necomunicarea întâmpinării formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la emiterea a două adrese solicitate de recurent prin cererea de chemare în judecată.

Analizând mai întâi critica ce vizează necomunicarea de către instanţă a întâmpinării depuse de intimatul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii recurate, în considerarea faptului că, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului de fond, în etapa de regularizare a cererii, judecătorul de primă jurisdicţie, contatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 201 C. proc. civ., în sensul că, la data de 16 mai 2019 a dispus prin rezoluţie comunicarea acesteia şi a înscrisurilor aferente către pârâţi, cu menţiunea de a depune " întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicare".

Urmare acestei rezoluţii, cererea de chemare în judecată împreună cu înscrisurile aferene au fost comunicate celor doi intimaţi - pârâţi la data de 24.05.2019 (dosarul de fond), astfel că cele 25 de zile pentru ca aceştia să formuleze întâmpinare s-au împlinit la data de 19.06.2019.

La data de 24.06.2019, deci după împlinirea celor 25 de zile pentru formularea întâmpinărilor, doar pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, iar instanţa, prin Rezoluţia din data de 26.06.2019 a dispus citarea recurentului cu o copie a acesteia, cu menţiunea de a depune Răspuns la Întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare", conform art. 201 alin. (2) C. proc. civ.

Deopotrivă, raportat la dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., ce prevăd că " În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată...dispunând citarea părţilor", astfel cum rezultă din conţinutul filei 1 a dosarului de fond, judecătorul de primă jurisdicţie a fixat primul termen pentru judecata pricinii la data de "08.10.2019 cu citare părţi", împreună cu citaţia comunicându-i-se recurentului - reclamant şi singura întâmpinare depusă la dosar în cadrul procedurii de regularizare, respectiv întâmpinarea formulată de pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, împotriva căreia recurentul - reclamant a formulat Răspuns,transmis prin poştă la data de 15.07.2019.

Este adevărat că, la data de 21.08.2019, deci, după expirarea celor 25 de zile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. şi fixarea primului termen de judecată a fost înregistrată la instanţă şi întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depusă într-un singur exemplar, însă acest fapt nu creează în sarcina instanţei respectarea niciunei obligaţii procedurale care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii. De altfel, în concordanţă cu art. 93 alin. (2), (3) şi 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375 din din 17.12.2015, modificat şi completat, instanţa, prin persoana care coordonează activitatea compartimentului arhivă, pe de o parte, şi pe de altă parte, prin preşedintele completului, asigură părţilor şi apărătorilor acestora dreptul şi posibilitatea efectivă de a studia dosarul fizic, la Compartimentul Arhivă, ori în sala de şedinţă la termenul fixat pentru judecata princii, demers pe care recurentul -reclamant nu l-a făcut, lipsind la acest termen de judecată.

Înalta Curte are în vedere deopotrivă şi dispoziţiile art. 10 din C. proc. civ., ce prevăd că " Părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia".

Potrivit art. 174 C .pr.civ: (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Nulitatea reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Dispoziţiile art. 174 alin. (1) C .pr.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteza de nulitate: încălcarea formelor procedurale.

Instanţa de control judiciar reţine că nulitatea prevăzută în art. 174 alin. (1) C .pr.civ. este condiţionată de producerea unei vătămări.

În consecinţă, pentru a atrage nulitatea, trebuie dovedită vătămarea pricinuită, precum şi faptul că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, susţinerea recurentului, în sensul că nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi reală, nu poate atrage casarea sentinţei, în lipsa invocării şi dovedirii vreunei vătămări.

Nici critica referitoare la omisiunea instanţei de a a se pronunţa cu privire la emiterea celor două adrese solicitate prin cererea de chemare în judecată nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, care constată că, la primul şi singurul termen de judecată stabilit în cauză, instanţa, dat fiind faptul că niciuna dintre părţi nu a fost prezentă în şedinţa publică, ţinând cont de cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 258 alin. (2) C. proc. civ. a încuviinţat pentru ambele părţi doar proba cu înscrisurile depuse la dosar, aceasta fiind singura apreciată de instanţă ca "fiind admisibilă şi de natură că conducă la dezlegarea cauzei în fond."

Faptul că instanţa nu s-a pronunţat în sensul respingerii celorlalte probe solicitate de reclamant în acţiunea introductivă, în speţă cele două adrese solicitate, nu poate conduce la reformarea hotărârii, neexistând nici o normă legală care să stabilească această obligaţie, dispoziţiile art. 258 C. proc. civ. referindu-se la încheierea " prin care se încuviinţează probele", respectiv " mijloacele de probă încuviinţate".

Astfel cum rezultă din practicaua încheierii de amânare a pronunţării din şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 08 octombrie 2019, instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 258 alin. (1), raportat la art. 254 şi art. 255 alin. (1) din Noul C. proc. civ., ce prevăd că " probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului", a încuviinţat pentru toate părţile proba cu înscrisurile depuse la dosar, nefiind însă obligată să menţioneze şi celelalte probe solicitate de părţi şi neîncuviinţate.

Prin urmare, cele două critici ale recurentului-reclamant, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate, hotărârea recurată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

Trecând la analizarea criticilor încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată criticarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, aminteşte Înalta Curte că potrivit art. 36 C. proc. civ., legitimarea procesuală pasivă, condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii civile, reprezintă identitatea care trebuie să existe între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii şi cel chemat în judecată în calitate de pârât.

Totodată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, iar potrivit art. 93 din aceeaşi lege, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite.

Rezultă, deci, că raporturile de muncă ale reclamantului care activează ca personal auxiliar de specialitate - grefier- în cadrul pârâtei DIICOT se stabilesc cu angajatorul, în speţă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond, având în vedere dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi art. 18 alin. (4) din O.U.G. nr. 78/2016, raportat la art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a constatat că între reclamantul A. şi pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există raporturi juridice directe în ceea ce priveşte salarizarea.

Instanţa de control judiciar reţine ca fiind relevant faptul că, în materia contenciosului administrativ tipic legitimarea procesuală pasivă aparţine emitentului actului a cărui anulare se solicită, în cauză acesta fiind Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, această instituţie fiind şi ordonator de credite, având competenţa de a plăti drepturile salariale conform art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legală, hotărârea atacată nefiind susceptibilă de reformare din această perspectivă.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează stabilirea drepturilor salariale conform Legii nr. 153/2017, instanţa de control judiciar constată că recurentul-reclamant a apreciat că prima instanţă a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, partea susţinând că are dreptul la acordarea unui cuantum total al sporurilor de 45%.

Această critică este nefondată, instanţa de control judiciar reţinând mai întâi că la emiterea Deciziei atacate (Decizia nr. 57/07.02.2019 a Procurorului Şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, cu modificările şi completările ulterioare, texte care prevăd:

"(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

(2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Astfel cum rezultă din conţinutul adresei nr. x/2018 din 31.10.2018 emisă de Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la nivelul pârâtei nu a fost realizată o previzionare financiară a cheltuielilor cu salariile în cazul acordării unor sporuri de 45% personalului auxiliar de specialitate deoarece, potrivit art. 4 şi art. 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, Cap. VIII, de spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, de spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, precum şi de sporul pentru condiţii grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, beneficiază şi procurorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, specialiştii şi specialiştii IT.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu se pot calcula doar pentru personalul auxiliar de specialitate sporuri în procentul maxim de 45%.

În ceea ce priveşte modul de calcul al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 25 alin. (1) din legea nr. 153/2017, potrivit cărora:

"(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Aşadar, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite - în speţă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Cu toate acestea, sensul textului legal menţionat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 30%, ci doar o obligaţie a ordonatorului de credite de a nu depăşi respectivul nivel instituit legal. Altfel spus, art. 25 alin. (1) din dispoziţiile proprii Legii - cadru nr. 153/2017 nu reprezintă un temei valid pentru vreun pretins drept al salariatului la acordarea de sporuri în cuantum de 30% din salariul de bază/indemnizaţia de încadrare.

Reclamantului îi sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII", dar şi cu prevederile art. 4 şi 5 din Anexa V, Cap. VIII, respectiv:

"art. 4 - (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. ".

art. 5- Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare".

După cum se observă, art. 24 stabileşte limita maximă a fiecărui spor ce poate fi acordat, prin trimitere la anexe, iar art. 25 stabileşte limita maximă a sumei sporurilor. Atunci când legiuitorul a dorit să instituie o excepţie de la prevederile art. 25 alin. (1), a făcut-o în mod expres, în alin. (2) al aceluiaşi articol. Nu în ultimul rând, prevederile art. 4 şi 5 din Capitolul VII anexa V stabilesc cuantumul maxim al fiecărui spor, însă cuprind sintagma "până la", ceea ce conduce la concluzia că nivelul sporurilor se poate situa la un nivel inferior maximului stabilit şi care nu poate fi depăşit.

Astfel cum în mod judicios şi instanţa de fond a reţinut, textele art. 4 şi 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu conferă un drept reclamantului de a primi sporurile în cuantumul maxim al acestora, ci doar o vocaţie în acest sens, ordonatorul de credite fiind cel care este ţinut de obligaţia de respectare a plafonului maxim, în considerarea căruia are dreptul de a stabili cuantumul fiecărui spor, în parte, iar din interpretarea coroborată a textelor de lege nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Aşadar, deşi actul normativ recunoaşte o posibilitate de acordare a sporurilor într-un cuantum maxim, de până la 15%, 25% sau 5%, cel care stabileşte în concret condiţiile de acordare şi cuantumul acestuia este exclusiv ordonatorul de credite.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că cele două sporuri contestate în cauză, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii au fost în mod corect determinate de pârât, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017, ţinând cont că reclamantul primeşte şi sporul pentru condiţii vătămătoare în cuantum de 15%.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate alegaţiile recurentuir-reclamant prin prisma invocării unei pretinse discriminări în stabilirea drepturilor salariale sub forma sporurilor raportat la cele acordate în beneficiul angajaţilor Curţii de Apel Bacău şi ai Curţii de Apel Bucureşti, întrucât cele două categorii de angajaţi nu se află în aceeaşi situaţie, întrucât sunt supuşi deciziei unor ordonatori de credite diferiţi, iar un element esenţial în aplicarea acestui act normativ din perspectiva sporurilor salariale îl constituie ordonatorul de credite în a cărui subordine funcţionează personalul salarizat.

Astfel, nu poate fi reţinut argumentul referitor la încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut la art. 6 din Legea nr. 153/2017, întrucât nu se invocă tratament diferenţiat prin raportare la salariul stabilit pentru grefieri care desfăşoară aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, acelaşi grad profesional cu reclamantul, ci se solicită raportarea la situaţia grefierilor de la alte instanţe de judecată ale căror drepturi salariale sunt stabilite de alt ordonator principal de credite, astfel că nu se poate reţine tratamentul diferenţiat.

Dintr-o altă perspectivă, se apreciază că, prin discriminare se înţelege, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, " orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice". Or, nu aceasta este ipoteza în speţă, a neacordării unui drept prevăzut de lege, instanţa de fond observând în mod judicios că drepturile salariale au fost corect determinate şi neidentificând niciun motiv de nelegalitate care să justifice pronunţarea unei soluţii de anulare a actului şi obligare la recalculare.

Aşadar, în aplicarea legii cadru de salarizare, a art. 17 alin. (3)-(5) din Anexa V, secţiunea a 4 a din Capitolul VII, cuantumul drepturilor salariale ale reclamantului a fost stabilit în mod unitar şi nediscriminatoriu pentru personalul aflat în condiţii identice de funcţii, grade/trepte şi gradaţii, vechime în muncă şi în specialitate.

De altfel, art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că "Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: (…) c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală;". Altfel spus, doar salariile de bază sunt vizate de principiul egalităţii, nu şi celelalte componente ale dreptului salarial, tocmai dat fiind rolul jucat de ordonatorul de credite în sensul celor arătate anterior.

Înalta Curte mai constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 9 august 2019, reţinând că "limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."

De altfel, Înalta Curte apreciază că, în realitate, recurentul - reclamant urmăreşte să înlăture de la aplicare norme în vigoare.

Fiind formulate critici inclusiv cu privire la efectul textelor legale incidente, eventualul control de "legalitate" implică în principiu un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită. Totodată, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia, fără a se recunoaşte judecătorului dreptul de a legifera.

În acest sens, se impune a reaminti şi Decizia nr. 1325/2008 a Curţii Constituţionale, care, în legătură cu O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, a reţinut că dispoziţiile acelui act normativ "sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". A reţinut Curtea Constituţională în considerentele deciziei amintite că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective."

Prin acţiunea de faţă tocmai o astfel de finalitate este urmărită de reclamant, respectiv înlăturarea de la aplicare a unor texte de lege în vigoare şi nedeclarate ca fiind neconstituţionale, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială. Or, faţă de cele mai sus expuse, lipseşte temeiul legal care să atribuie instanţei competenţa de a proceda de o asemenea manieră.

De altfel, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că, prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurent:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 773 din 12 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.