Insurance guarantee fund ceiling: per-claim application of the 450,000 RON limit to subrogated CASCO regress rights against insolvent RC insurers

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 16518/27.08.2018, de respingere a cererilor de plată formulate în dosarele de daună evidenţiate în Borderoul nr. 2 cu privire la suma de 2.263.596,77 RON, cu consecinţa obligării autorităţii pârâte, în principal la efectuarea plăţii sumei pretinse şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să se aprobe plata acestei sume, aferentă dosarelor de daună din borderoul nr. 2, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 473 din 11.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, în sensul că a anulat Decizia nr. 16518/27.08.2018 emisă de pârât, obligând pârâtul la soluţionarea pe fond a cererilor de plată indicate in borderoul 2 anexă la decizia nr. 16518/27.08.2018, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecându-se cauza, să se respingă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea criticilor sale, a susţinut în esenţă recurentul - pârât că, referitor la calitatea A. de creditor de asigurare, în sensul Legii nr. 213/2015, prima instanţă a realizat o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, premisa de la care a plecat judecătorul fondului fiind una eronată şi negăsindu-şi suportul în dispoziţiile legale incidente.

A făcut trimitere la definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditori de asigurări şi creanţă de asigurare.

Potrivit recurentului, creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, in condiţiile în care contestatoarea îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, ca titular al creanţei, şi nu ca reprezentant al asigurătorului, ca urmare a subrogării acestui în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Invocând dispoziţiile art. 2210 C. civ., susţine recurentul că intimata-reclamantă este înscrisă în tabelul preliminar al obligaţiilor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, la poziţia 67, totalizând o valoarea acceptată de 3.659.677,46 RON.

Astfel, dreptul de regres nu este un drept nou, în sensul de conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept, obţinut ca efect al subrogării, fiind un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

În cauză, contestatoarea îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Contestatoarea s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite drept creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererea de plată suma ce se cuvenea acesteia din disponibilităţile Fondului, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În continuare, recurentul a susţinut că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, având în vedere că legea prevede în mod neechivoc faptul că plafonarea se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe contract de asigurare, cum reţine instanţa.

A reluat definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurare şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, la art. 24 lit. a) şi b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

A mai apreciat recurentul că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Or, nu se poate susţine că Fondul preia obligaţiile asigurătorului în faliment, obligaţii rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii, în care asigurătorul este parte, fiind astfel evident că nu are calitatea de continuator sau succesor al unui asigurător aflat în faliment.

Astfel, a apreciat că interpretarea dată de către prima instanţă este de natură să încalce flagrant scopul înfiinţării Fondului şi modalitatea de funcţionare a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În acest sens, a cerut să fie avut în vedere faptul că introducerea de către legiuitor, prin Legea nr. 213/2015, a plafonului maxim care poate fi obţinut de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei, iar, pe de altă parte, necesitatea limitării acoperirii daunelor la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, ci doar reprezintă un ultim resort (o ultimă sursă) de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări ai unei societăţi de asigurare în faliment.

Totodată, recurentul a solicitat să se constate, contrar celor reţinute de prima instanţă, că determinarea calităţii de creditor de asigurare a intimatei-reclamante nu se face în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, iar ca natură juridică, acţiunea de regres este o acţiune de recuperare a unor sume achitate către asiguraţi, iar nu o acţiune în despăgubire.

Potrivit recurentului, prima instanţă a înlăturat în mod nelegal susţinerile Fondului referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societăţii C., susţinând că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, cu modificările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 252, art. 258 lit. c), art. 252 alin. (2), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, făcând o amplă trimitere la procedura urmată de Fond.

Consideră că, în condiţiile în care, în cadrul procedurii de faliment, A. figurează ca unic creditor, cu o crenţă compusă din totalitatea creanţelor dobândite prin subrogare, în mod evident, faţă de interdependenţa celor două proceduri, A. nu poate avea decât calitatea de unic creditor de asigurări şi în cadrul procedurii administrative derulate în faţa FGA.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, deşi cererea acestuia i-a fost comunicată în termenul legal, în cadrul procedurii de regularizare.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 20 iunie 2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 05 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 16518/27.08.2018 de respingere a cererilor de plată formulate în dosarele de daune evidenţiate în Borderoul nr. 2 cu privire la suma de 2.263.496,77 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal la efectuarea plăţii sumei pretinse şi în subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 2.263.596,77 RON aferentă dosarelor de daună din Borderoul nr. 2.

Prin Decizia nr. 16518/27.08.2018, au fost respinse cererile de plată formulate în dosarele de daună menţionate în Borderoul 2 formulate de A. S.A., cu privire la suma de 2.263.596,77 RON, avându-se în vedere că, până la data deciziei acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi plătit din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, conform borderoului 1 anexat.

S-a reţinut astfel că, la soluţionarea celor 325 de cereri ale societăţii reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că s-a aprobat şi achitat deja suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, către reclamantă (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B.), limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în sensul anulării deciziei atacate şi a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererilor de plată indicate în borderoul 2 anexă la Decizia nr. 16518/27.08.2018.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit B..

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar care constată că sunt nefondate criticile recurentului, ce vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON, sens în care nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019, dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile privitoare la interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită (Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 473 din 11 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.