Salary recalculation dispute: interruption of limitation period by administrative salary orders and omission of wage difference claims in first-instance judgment

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 aprilie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., au solicitat:

(i) obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la modificarea în parte a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 94/C/04.01.2019 şi a anexei 3 la acesta prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, începând cu data de 09.04.2015;

(ii) emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizaţiei de încadrare brute lunare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială ("VRS") de 440,154 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, începând cu data de 01.12.2015;

(iii) plata diferenţelor băneşti rezultate din aplicarea valorilor de referinţă sectoriale solicitate în prezenta, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 832 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 şi a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamanţi, ca fiind rămasă fără obiect.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 832 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi susţin că prima instanţă a soluţionat greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a lua în considerare cauzele de întrerupere şi suspendare a termenului de prescripţie, prevăzute de art. 2532 şi art. 2537 C. civ., având în vedere emiterea unor ordine de salarizare succesive, prin care s-a recunoscut dreptul reclamanţilor la calcularea indemnizaţiilor de încadrare în raport de altă valoare de referinţă sectorială, precum şi urmarea procedurii prealabile adresate Ministerului Justiţiei.

Consideră recurenţii că recunoaşterea, atât prin ordinul atacat în cauză, cât şi prin ordinele emise anterior de ministrul Justiţiei sub nr. x/07.08.2018 şi nr. y/24.05.2017, a dreptului la salarizare prin raportare la nivelul maxim al indemnizaţiei, chiar în condiţiile aplicării unui cuantum greşit al valorii de referinţă sectorială, constituie un caz de întrerupere a prescripţiei, conform art. 2537 pct. 1 C. civ.. Totodată, întrucât anterior sesizării instanţei de judecată reclamanţii au urmat procedura recursului graţios în faţa Ministerului Justiţiei, devin incidente dispoziţiile art. 2532 C. civ., referitoare la suspendarea cursului prescripţiei.

Mai solicită recurenţii-reclamanţi a fi avută în vedere şi împrejurarea că nu s-au comportat ca nişte creditori nediligenţi, ci au demarat şi susţinut demersuri judiciare de recunoaştere a drepturilor lor salariale încă din anul 2016, prevalându-se şi de deciziile interpretative ale Înaltei Curţi date în soluţionarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016. În acest sens, fac trimitere la sentinţa civilă nr. 3467/09.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Recurenţii-reclamanţi critică şi soluţia de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, arătând că dispoziţiile OMJ nr. 4988/C/29.11.2019 nu lasă fără obiect cererea în integralitatea ei, întrucât ministerul emitent a recunoscut valoarea de referinţă solicitată doar pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, nu şi pentru perioada 09.04.2015 - 01.12.2016, care face de asemenea obiectul acţiunii.

În fine, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale, limitându-se la a reţine că aceste sume vor fi achitate, conform OMJ nr. 4988/C/2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei. De asemenea, instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere vizând plata accesoriilor.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Tribunalul Iaşi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală sub toate aspectele dezlegate.

4.2. Intimata-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că în mod corect instanţa de fond a admis excepţie prescripţiei acţiunii pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 şi a respins, în rest, acţiunea ca rămasă fără obiect.

4.3. Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, intimatul susţine că OMJ nr. 4988/C/2019, prin care s-a dispus recalcularea indemnizaţiilor în raport de valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2016, a fost emis în raport de Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 276/21.10.2019 şi de jurisprudenţa instanţelor de judecată în materie. Ca atare, solicitarea reclamanţilor de recunoaştere şi acordare a acestei valori anterior datei de 01.12.2016 este neîntemeiată.

Totodată, este neîntemeiată şi solicitarea de plată a dobânzii penalizatoare, câtă vreme nu se constată o situaţie de neîndeplinire a obligaţiei băneşti la scadenţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Referitor la criticile vizând soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată a fi nefondate, în cauză nefiind incident vreun caz de suspendare ori întrerupere a termenului de prescripţie.

Cât priveşte suspendarea termenului de prescripţie, recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de dispoziţiile art. 2532 C. civ., fără a menţiona care din cele zece cazuri prevăzute de acest text de lege ar fi aplicabil în speţă. Întrucât reclamanţii s-au referit la existenţa procedurii prealabile depuse împotriva OMJ nr. 94/C/04.01.2019, singurul caz de suspendare care ar putea fi luat în discuţie este cel prevăzut de art. 2532 pct. 7 C. civ., potrivit căruia prescripţia se suspendă "în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen".

În speţă, recurenţii-reclamanţi au uzat de procedura plângerii prealabile, prin cererea depusă la data de 04.02.2019. Răspunsul la plângerea prealabilă, emis la 12.03.2019, a fost comunicat la data de 20.03.2019, acţiunea fiind promovată la data de 02.04.2019. Întrucât textul de lege prevede că suspendarea cursului prescripţiei operează doar pe durata cât partea nu a cunoscut rezultatul procedurii, s-ar fi putut discuta cu privire la incidenţa suspendării în intervalul 04.02.2019 (data depunerii plângerii prealabile) - 20.03.2019 (data primirii răspunsului la plângerea prealabilă), însă criticile recurenţilor-reclamanţi nu sunt în acest sens, respectiv nu privesc expres intervalul menţionat, ci sunt generale şi eliptice, fără distincţiile anterior operate şi fără indicarea unui temei de drept clar, referindu-se la întreaga perioadă pentru care instanţa de fond a constatat intervenită prescripţia. Or, Înalta Curte nu poate suplini argumentaţia părţii, analizând aspecte pe care partea nu le-a susţinut explicit, astfel că, raportat la modalitatea în care reclamanţii au înţeles să expună motiv de recurs, se constată caracterul său nefondat.

Înalta Curte constată că în speţă nu operează în cauză nici întreruperea termenului de prescripţie, invocată în raport de dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ., potrivit căruia prescripţia se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia".

Recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de emiterea de către Ministerul Justiţiei a unor ordine succesive de salarizare, în perioada 2017-2019, prin care s-a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare în raport de valori de referinţă sectorială majorate. Această împrejurare nu poate fi interpretată drept o recunoaştere de către autoritatea ministerială a pretenţiilor reclamanţilor din prezenta cauză. Obiectul cererii de faţă vizează obligarea pârâtului la stabilirea unei indemnizaţii de încadrare calculată în raport de o valoare de referinţă sectorială de 440,154 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,169 RON începând cu data de 01.12.2015, însă niciunul dintre ordinele de salarizare invocate de recurenţii-reclamanţi nu dispune în acest sens. Faptul că intimatul-pârât a procedat de-a lungul timpului la recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor prin majorarea valorii de referinţă sectorială nu conferă semnificaţia recunoaşterii dreptului acestora la calcularea salariului în raport de cuantumul VRS solicitat prin acţiune.

Totodată, nici argumentele privind diligenţa de care au dat dovadă reclamanţii în privinţa recunoaşterii drepturilor lor salariale nu constituie caz de suspendare/întrerupere a prescripţiei. Pe de-o parte, se constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă sentinţa civilă nr. 3467/09.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi nici nu a fost indicat numărul de dosar în care a fost pronunţată această hotărâre, astfel că nu pot fi verificate părţile şi obiectul cauzei respective. Pe de altă parte, întrucât se face trimitere la o sentinţă pronunţată în anul 2016, este rezonabil a prezuma că litigiul purtat anterior vizează alt ordin de salarizare şi o altă valoare de referinţă sectorială decât cele care fac obiectul cauzei de faţă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate argumentele recurenţilor referitoare la incidenţa unui caz de suspendare, respectiv de întrerupere a termenului de prescripţie, recursul fiind nefondat în această privinţă, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte constată, pe de altă parte, că sunt fondate criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la respingerea în tot a acţiunii, ca rămasă fără obiect urmare a emiterii Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4988/C/29.11.2019 şi la nepronunţarea asupra capetelor de cerere referitoare la plata diferenţelor salariale şi a accesoriilor acestora. Aceste critici se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Este de observat că în recurs reclamanţii nu au criticat soluţia de constatare a lipsei de obiect a cererii decât pentru perioada anterioară datei de 01.12.2016, astfel că Înalta Curte va menţine soluţia dispusă pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017 (de la data de 01.01.2018 intrând în vigoare Legea nr. 153/2017, care nu mai prevede algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare).

În acest sens, Înalta Curte reţine că în mod greşit instanţa de fond a constatat că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect în integralitatea sa, deşi prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 4988/C/29.11.2019 au fost recalculate drepturile salariale cuvenite reclamanţilor în raport de VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2016; or, prin acţiune s-a solicitat recalcularea drepturilor salariale (conform valorilor VRS indicate în petit) începând cu data de 09.04.2015, astfel că, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2016, obiectul acţiunii subzista şi în contextul emiterii ordinului amintit.

Totodată, trebuie avută în vedere şi soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016, menţinută în recurs, în raport de care instanţa de control judiciar constată că prima instanţă nu a soluţionat pretenţiile reclamanţilor referitoare la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, reţinând greşit că cererea este lipsită de obiect.

Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este fondat şi din perspectiva nepronunţării instanţei de fond asupra cererii de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referinţă sectorială solicitate de reclamanţi şi plata accesoriilor aferente.

În privinţa accesoriilor, prima instanţă nu a prezentat niciun considerent în sensul admiterii sau respingerii acestei pretenţii, iar în privinţa plăţii diferenţelor salariale s-a limitat la a reţine că aceste sume vor fi achitate, conform OMJ nr. 4988/C/2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei. Or, prin redarea conţinutului ordinului de salarizare nu este îndeplinită obligaţia de examinare efectivă a cererii cu care instanţa a fost învestită, atât timp cât nu a fost expus un raţionament logico-juridic propriu judecătorului cauzei, care să facă legătura dintre această menţiune a ordinului şi soluţia de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect, nefiind îndeplinite exigenţele art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia EDO.

Înalta Curte mai reţine că judecătorul are obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din acelaşi act normativ, instanţa trebuie să examineze fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul. Or, în cauza de faţă, sentinţa recurată nu respectă exigenţele procedurale stabilite sub sancţiunea nulităţii, cauza nefiind examinată sub toate aspectele, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale.

Înalta Curte apreciază că neregulile de ordin procedural expuse anterior nu pot fi înlăturate decât prin casarea parţială a hotărârii de fond şi, pentru a asigura părţilor dreptul la soluţionarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea examinării capetelor de cerere omise de la soluţionare.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, în vederea soluţionării petitelor referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, la obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referinţă sectorială solicitate de reclamanţi şi plata accesoriilor aferente. Vor fi menţinute soluţiile din sentinţa recurată referitoare la respingerea, ca prescrisă, a acţiunii în pretenţii pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 şi la respingerea, ca rămasă fără obiect, a acţiunii având ca obiect obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. şi OO. împotriva sentinţei civile nr. 832 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă:

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte petitele referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 02.04.2016 - 30.11.2016, la obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorilor de referinţă sectorială solicitate de reclamanţi şi plata accesoriilor aferente.

Menţine soluţiile din sentinţa recurată referitoare la respingerea, ca prescrisă, a acţiunii în pretenţii pentru perioada anterioară datei de 02.04.2016 şi la respingerea, ca rămasă fără obiect, a acţiunii având ca obiect obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada 01.12.2016 - 31.12.2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.