Uniform sectoral reference value for judicial occupational family and equalization of salary allowances across judicial and auxiliary personnel

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 martie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat:

(i) emiterea de pârâtul Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,154 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

(ii) emiterea de pârâtul Ministerul Justiţiei a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită, începând cu 01.12.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON, dar şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

(ii) luarea de ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamantă a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, pentru cei trei ani anteriori introducerii acţiunii şi în continuare, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 508 din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata sumei solicitate şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

(ii) a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Tribunalul Bucureşti prin întâmpinare;

(iii) a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti;

(iv) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin prin care să dispună încadrarea reclamantei şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON începând cu 01.12.2015;

(v) a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti la plata către reclamantă, începând cu data de 18.03.2016 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi, a diferenţelor de drepturi salariale între drepturile salariale calculate prin raportare la VRS 484,18 RON şi drepturile salariale plătite efectiv, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală aferentă, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 508 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiţiei, cât şi pârâtul Tribunalul Bucureşti.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Tribunalul Bucureşti a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, pretenţiilor formulate de reclamantă în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât critică soluţia de admitere a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei pe capătul de cerere referitor la plata diferenţelor salariale.

Conform H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, această autoritate are calitatea de ordonator principal de credite, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari şi urmărind modul de utilizare a acestora. Deşi cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a ordonatorilor principali de credite s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile interpretative nr. 60/2019 şi nr. 13/2016, emise în soluţionarea recursului în interesul legii, respectiv în soluţionarea unei chestiuni de drept, totuşi este necesar a se ţine cont de dispoziţiilor art. 8 alin. (2), Anexa V, Cap. VIII, Secţiunea 2 din Legea nr. 153/2017, din care rezultă că Ministerul Justiţiei stabileşte indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor.

Prin urmare, arată recurentul-pârât, în raport de atribuţia de emitent a actelor administrative de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare, nu se poate reţine că între Ministerul Justiţiei şi reclamantă nu există un raport juridic. Câtă vreme prin sentinţa recurată a fost stabilită o obligaţie de plată care implică atât emiterea actului administrativ, cât şi alocarea fondurilor bugetare, iar acestea intră în atribuţiile Ministerului Justiţiei, soluţia ce se impune este aceea a respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi în privinţa capătului de cerere referitor la plata diferenţelor salariale.

Consideră recurentul-pârât că este nelegală soluţia prin care a fost obligat la plata drepturilor băneşti, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Justiţiei. Îndeplinirea acestei obligaţii este subsecventă celei stabilite în sarcina Ministerului Justiţiei şi contravine dispoziţiilor O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, precum şi dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice.

Astfel, susţine recurentul-pârât, instanţa de fond a stabilit o obligaţie de plată a unor sume din bugetul de stat, de natură a mări deficitul bugetar, fără a exista un amendament în acest sens aprobat de Parlament, punând Tribunalul Bucureşti în situaţia de a nu respecta prevederile legale enunţate şi determinând dificultăţi financiare în gestionarea bugetului instituţiei. Pronunţând această soluţie, prima instanţă şi-a arogat atribuţii ce revin autorităţii legislative şi competenţe legate de execuţia bugetară şi, totodată, a ignorat obligaţiile asumate de România prin Pactul de stabilitate şi de creştere, respectiv de Tratatul privind stabilitatea şi guvernanţa în Uniunea Economică şi Monetară, adoptat în anul 2012.

3.2. Pârâtul Ministerul Justiţiei a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi înlăturarea obligaţiei stabilite în sarcina sa, de emitere a unui nou ordin de salarizare.

Recurentul-pârât critică soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare perioadei de 3 ani calculate de la data introducerii acţiunii, susţinând incidenţa în speţă a art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) Codul muncii.

Pe fondul cauzei, susţine că soluţia de acordare a valorii de referinţă salarială ("VRS") în cuantumul solicitat prin acţiune este nelegală pentru perioada anterioară datei de 01.12.2016. Nivelul maxim de salarizare, acordat retroactiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Ordinele nr. 75 şi nr. 76 din 15.03.2018, precum şi de Ministerul Justiţiei prin Ordinul nr. 2066/C/2018, se raportează la VRS în sumă de 421,36 RON până la data de 30.11.2015, respectiv de 463,50 RON până la data de 31.12.2017.

Arată recurentul-pârât că O.G. nr. 13/2008 a prevăzut creşteri diferite ale VRS pentru judecători şi procurori, respectiv pentru personalul auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor, iar creşterea VRS cu 8,5% se aplica doar acestei din urmă categorii profesionale. Intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti care să recunoască majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 13/2008 doar pentru categoria profesională a personalului auxiliar şi în cazul categoriei profesionale din care face parte intimata. Totodată, argumentul apartenenţei la aceeaşi familie ocupaţională nu poate fi primit, întrucât coeficienţii şi VRS prevăzute de Legea nr. 284/2010 nu s-au aplicat niciodată, iar potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 153/2017, începând cu anul 2023, salariile de bază şi indemnizaţiile de încadrare se raportează la salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.

În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 01.10.2016, recurentul-pârât susţine că prezenta cauză este lipsită de obiect, având în vedere emiterea, în temeiul Legii nr. 153/2017 şi O.U.G. nr. 114/2018, a Ordinului ministrului Justiţiei nr. 4988/C/29.11.2019, prin care a fost recunoscută calcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS de 484,18 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti, solicitând respingerea, ca nefondată, a căii de atac.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti

Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat în mod just excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, în ceea ce priveşte pretenţia reclamantei de achitare a diferenţelor salariale şi a accesoriilor acestora.

În recurs, deşi recunoaşte incidenţa în speţă a considerentelor Deciziei nr. 60/2019, pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Deciziei nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală în litigiile dintre angajatori şi salariaţi vizând plata drepturilor salariale, recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti a susţinut că au prioritate dispoziţiile legii noi a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017, care, prin dispoziţiile art. 8 alin. (2), Anexa V, Cap. VIII, Secţiunea 2 din Legea nr. 153/2017, care dispun că Ministerul Justiţiei stabileşte indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor.

Argumentul recurentului-pârât nu schimbă în vreun fel concluzia instanţei de fond, întrucât atribuţia legală a stabilirii drepturilor salariale şi a emiterii actelor administrative specifice nu echivalează cu atribuţia plăţii efective a sumelor către salariaţii beneficiari. Textul de lege antereferit nu cuprinde nicio menţiune referitoare la titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale, punând în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei doar obligaţia de stabilire a drepturilor salariale (a elementelor componente şi a cuantumului acestora), astfel cum prevedeau şi legile anterioare.

Aceste prevederi se coroborează cu dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care dispun că bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic. Totodată, conform dispoziţiilor Codului muncii, plata salariului reprezintă o obligaţie a angajatorului.

Prin urmare, faţă de obligaţiile legale ce revin pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte constată că formularea unei cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite unui judecător care activează în cadrul instanţei respective nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, prin prisma calităţii sale de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional care are ca obiect plata salariului se desfăşoară între intimata-reclamantă şi Tribunalul Bucureşti, instanţă în cadrul căreia activează reclamanta; astfel fiind, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanţelor judecătoreşti, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Tribunalul Bucureşti, ordonator terţiar de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale, astfel că, în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţii ministeriale pârâte pe capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale şi a accesoriilor.

Nefondate sunt şi criticile de fond ale recurentului-pârât referitoare la încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 3/2019 şi ale Legii nr. 500/2002, obligaţia de plată dispusă de instanţa de fond în sarcina tribunalului pârât neinterferând în vreun fel cu atribuţiile altor organe statale (Parlamentul).

Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În acest sens, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală". În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Pe de altă parte, instanţa de fond a dispus plata de către Tribunalul Bucureşti a diferenţelor salariale şi a accesoriilor fără a statua cu privire la modalitatea efectivă de plată, care reprezintă o problemă de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. Efectele produse de O.G. nr. 3/2019 sau orice alt act normativ care stabileşte modalitatea de plată a drepturilor salariale restante nu reprezintă o chestiune cu care este învestită instanţa de contencios administrativ în litigiul de faţă, în care se analizează doar existenţa obligaţiei de plată şi a debitorului acesteia, urmând ca aspectele legate de achitarea sumelor să facă obiectul fazei execuţionale.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Tribunalul Bucureşti este nefondat sub ambele aspecte de nelegalitate invocate.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Criticile vizând soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune sunt nefondate, având în vedere că cererea reclamantei de plată a diferenţelor salariale se limitează în mod expres la sumele aferente ultimilor trei ani anteriori datei formulării cererii, acesta fiind şi motivul respingerii excepţiei în fond.

Or, recurentul-pârât nu a formulat nicio critică referitoare la motivul concret pentru care instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, limitându-se la reiterarea argumentelor expuse în primă instanţă. Pe de altă parte, nici nu justifică interesul criticării acestei soluţii, câtă vreme, prin sentinţa atacată, obligaţia de plată a sumelor de bani s-a dispus doar începând cu data de 18.03.2016 (3 ani anterior introducerii cererii) şi până la recunoaşterea dreptului de către pârâţi.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte reţine că pârâtul a criticat soluţia de obligare la emiterea unui nou ordin de salarizare, susţinând, în esenţă, că până la data de 01.12.2016 nu se poate avea în vedere o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la VRS majorată la 440,16 RON, întrucât dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2008, care prevăd o majorare a VRS cu 8,5% nu se aplică şi categoriei profesionale din care face parte reclamanta, iar după data de 01.12.2016 acţiunea este lipsită de obiect, ca urmare a emiterii unui ordin de ministru care stabileşte valoarea indemnizaţiei prin raportare la VRS de 484,18 RON, astfel cum a dispus instanţa de fond.

Analizând aspectele referitoare la cuantumul VRS din perspectiva majorării în cuantum de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, această majorare a fost stabilită prin actul normativ pentru personalul auxiliar de specialitate, nu şi pentru categoria judecătorilor, din care face parte reclamanta, care beneficia de o majorare de doar 4%. Însă, în stabilirea sferei de aplicare a acestei majorări, nu se poate face abstracţie de modificările legislative ulterioare, de hotărârile judecătoreşti pronunţate în speţe similare şi de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, din care rezultă că valoarea de referinţă sectorială este o constantă, care se înmulţeşte cu coeficienţii de încadrare aplicabili fiecărei categorii (judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate) şi trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională justiţie.

Se are în vedere că salarizarea personalului din sistemul bugetar a fost stabilită prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017), care a suferit o serie de modificări şi completări până la abrogare.

Prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări şi completări:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

Ulterior, prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: "În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare."

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, fiind introdus art. 31 prin care se prevede: "Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii." Având în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

"La articolul 3^1, după alin. (1) se introduc patru noi alineate, alin. (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti."

Înalta Curte observă că prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În soluţionarea prezentei cauze prezintă relevanţă considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speţă, reclamanta a indicat şi a depus la dosar, în susţinerea acţiunii, hotărâri judecătoreşti definitive (sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018, pronunţată de Tribunalului Mureş, secţia Civilă în dosarul nr. x/2018; sentinţa civilă nr. 11177/22.0.2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018; sentinţa civilă nr. 122/2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2017), prin care s-a recunoscut, la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", aplicarea pentru magistraţii procurori şi judecători a unei valori de referinţă sectoriale majorate cu 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008.

Aşadar, în cauză s-a dovedit că la nivelul familiei ocupaţionale au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 440,16 RON, începând cu data de 09.04.2015, prin includerea majorării de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, respectiv de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015, prin majorarea cu 10% a VRS conform Legii nr. 293/2015, iar de aceste majorări beneficiază şi magistraţii judecători şi procurori.

Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi la edictarea art. 1 alin. (51) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie". În acelaşi sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 749/2016, potrivit căruia "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În concluzie, nu prezintă relevanţă împrejurarea că prevederile art. 2 din O.G. nr. 13/2008 nu privesc categoria magistraţilor, ci a personalului auxiliar de specialitate, devreme ce valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că este legală soluţia instanţei de fond, prin care s-a reţinut că reclamanta are dreptul la stabilirea drepturilor salariale în raport de majorarea de 8,5% prevăzută de O.G. nr. 13/2008, care se reflectă în cuantumul valorii de referinţă sectoriale, determinând încadrarea reclamantei şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON începând cu 01.12.2015 (în urma majorării cu 10%, prevăzută de Legea nr. 293/2015).

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la lipsa de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, pe motivul emiterii OMJ nr. 4988/C/29.11.2019, câtă vreme acest ordin nu a fost depus la dosarul cauzei, astfel că nu se pot verifica nici data de la care operează modificarea în nivelul de salarizare şi nici conţinutul acestuia. De altfel, se observă că, deşi potrivit susţinerilor recurentului-pârât acest ordin a fost emis la data de 29.11.2019, el nu a fost prezentat instanţei de fond în cursul judecării cauzei, până la pronunţarea care a avut loc la data de 30.06.2020.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 508 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.