Joint and several fiscal liability of shareholders for insolvency: requirement to prove bad faith and causal link

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii DIRECŢIA GENERALA REGIONALA A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI, ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE ARGEŞ, SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL CURTEA DE ARGEŞ, solicitând instanţei anularea Deciziei nr. 3376/18.01.2018 emisa în dosarul de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii solidare a numitului A., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L., privind creanţa fiscala în suma de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi; anularea Deciziei nr. 3375/18.01.2018, emisă în Dosar de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii solidare a numitei B., în calitate de asociata a S.C. C. S.R.L, privind creanţa fiscala în suma de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi, precum şi a Deciziei nr. 55/14.03.2018, emisa pe numele B., privind soluţionarea plângerii administrative formulate împotriva deciziei nr. 3375/18.01.2018 şi prin care s-a respins contestaţia.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 203 din 27 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată potrivit Legii contenciosului administrativ şi fiscal de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE PLOIEŞTI, ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE ARGEŞ şi SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL CURTEA DE ARGEŞ, şi, în consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. 3376/18.01.2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L. a Deciziei nr. 3375/18.01.2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantei B., în calitate de asociat al S.C. C. S.R.L., a Deciziei nr. 55/14.03.2018 de soluţionare a contestaţiei şi a Deciziei nr. 56/14.03.2018 de soluţionare a contestaţiei şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON către reclamanţi.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a exercitat calea de atac a recursului pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii judecătoreşti atacate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâta a arătat că o primă critică vizează concluzia instanţei cu privire la faptul că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanţilor pe motivul că aceştia nu au deţinut funcţia de administratori ai societăţii.

În atare situaţie, a opinat că hotărârea este criticabilă, având în vedere că instanţa de fond nu a analizat toate argumentele invocate de recurentă, acestea nereflectându-se în motivarea hotărârii pronunţate, drept urmare nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei rezultă din faptul că reclamanţii aveau calitatea de asociaţi. De asemenea, a mai arătat că nu a susţinut niciodată că reclamanţii au deţinut calitatea de administratori ai societăţii.

A doua critică a sentinţei vizează greşita reţinere de către instanţa de fond că organul fiscal nu a dovedit reaua-credinţă a reclamanţilor. Or, a învederat că reaua-credinţă a reclamanţilor rezultă şi din faptul că organele de executare silită, deşi s-au deplasat la sediul social declarat al societăţii în vederea luării legăturii cu reprezentanţii legali, aceştia nu au fost de găsit, cu atât mai mult cu cât au fost invitaţi la sediul fiscal pentru consultarea documentaţiei aflate la dosarul fiscal şi pentru a aduce obiecţiunile, precizările sau orice înscrisuri pe care le consideră utile în apărarea acestuia, dar aceştia nu s-au prezentat. Or, a susţinut că în speţă, din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât şi în cuprinsul motivelor de recurs, organul fiscal a indicat în concret şi a dovedit implicarea reclamanţilor în ajungerea societăţii în stare de insolvabilitate, şi nu s-a rezumat doar a descrie situaţia de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii societăţii şi faptă, potrivit art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările ulterioare, ce au reglementat în mod expres faptul că obligaţiile fiscale ale unei societăţi constau în a declara la timp şi corect impozitele, taxele şi contribuţiile, de a plăti la termenele legale impozitele şi contribuţiile datorate şi de a se interesa de buna funcţionare a societăţii, precum şi dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

De asemenea, a mai arătat că potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, contestatorul răspunde faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare şi materiale pe care legea, actul constitutiv la impun. Susţine că acesta, în calitate de fost administrator, avea obligaţia să supravegheze activitatea societăţii debitoare şi să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, a solicitat respingerea acestei cereri ca nefondată, arătând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., respectiv partea care solicită cheltuieli de judecată să fi câştigat irevocabil procesul, situaţie care nu este incidentă în prezenta speţă.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, în cadrul căreia au invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fond au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca nefondat.

În apărare, în esenţă, referitor la prima critică a sentinţei recurate care vizează concluzia instanţei de fond cu privire la faptul că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanţilor pe motivul că aceştia nu au deţinut funcţia de administratori ai societăţii, au susţinut că este nefondată, afirmaţia pârâtei, cum că a emis notificările de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare a intimaţilor, că le-a expediat acestora şi nu s-au prezentat pentru a-şi expune punctul de vedere, fiind contrazisă tocmai de conţinutul Deciziilor de atragere a răspunderii solidare, (pag. 2 decizie), unde se confirmă că au solicitat copie de pe dosarul de executare, iar în data de 24.11.2017 au depus punct de vedere.

Cu privire la a doua critică a recurentei-pârâte care vizează reţinerea instanţei de fond cu privire la reaua-credinţă a intimaţilor şi anume că acest fapt nu a fost dovedit de către organul fiscal, acesta motivând critica prin faptul că s-a deplasat la sediul social al societăţii, iar reprezentanţii legali nu au fost găsiţi, cu atât mai mult cu cât au fost invitaţi la sediul organului fiscal pentru consultarea documentaţiei şi pentru a formula obiecţiuni au arătat că, acest aspect nu dovedeşte reaua-credinţă a celor doi asociaţi intimaţi, mai mult, din probele existente la dosar cei doi intimaţi asociaţi au domiciliul în Braşov, iar sediul societăţii este în Curtea de Argeş.

Totodată, au mai arătat că din analiza deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 3375 şi nr. 3376/18.01.2018 rezultă că organul fiscal s-a limitat la a susţine, în deciziile contestate, incidenţa art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) fără raportare la situaţia de fapt şi o prezumţie simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale/respectiv de a declara din propria iniţiativă insolvenţa societăţii în primul rând ar fi constituit obligaţii pentru intimaţii asociaţi şi, în al doilea rând, a presupus un management defectuos, exercitat cu rea-credinţă de către aceştia.

Or, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului şi asociaţilor, au învederat că se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei fizice în discuţie, iar motivele de recurs formulate de recurentă descriu situaţia de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonteze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii societăţii şi fapta intimaţilor contestatori.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimaţii-reclamanţi A. şi B., deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul prevăzut de lege.

Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 03.06.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 05.10.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate în cadrul cererii de recurs, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor expuse în continuare:

În prealabil, reaminteşte Înalta Curte că, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului ce face obiectul judecăţii, astfel cum a fost invocată de intimaţii-reclamanţi în cadrul întâmpinării depusă la dosar, a fost soluţionată în şedinţa publică de la termenul de faţă, înainte de închiderea dezbaterilor, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de către instanţă la pronunţarea acestei soluţii fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Argumente de drept şi de fapt relevante

Prin procesul-verbal nr. x/27.09.2017 emis de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. C. S.R.L., având în vedere că aceasta era înscrisă cu obligaţii fiscale restante în sumă totală de 1.108.521 RON şi nu înregistra, la acea dată, bunuri şi venituri urmăribile.

Prin Deciziile nr. 3375/18.01.2018 şi nr. 3376/18.01.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamanţilor B. şi A. pentru suma de 1.108.521 RON, din care debite în sumă de 698190 RON şi accesorii în sumă de 410331 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 27/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere calitatea acestora de asociaţi la S.C. C. S.R.L..

În motivarea deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018 şi nr. 3376/18.01.2018 s-a arătat că debitoarea S.C. C. S.R.L. a înregistrat la data de 22.09.2017 obligaţii fiscale restante în sumă de 1.108.521 RON, din care debite în sumă de 698190 RON şi accesorii în sumă de 410331 RON.

Contestaţiile administrativ-fiscale formulate de reclamanţii B. şi A. împotriva acestor decizii de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018 şi nr. 3376/18.01.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, au fost respinse, ca neîntemeiate, prin Deciziile nr. 55 şi nr. 56/14.03.2018 emise de ANAF - DGRFP Ploieşti.

În cuprinsul acestora, s-a reţinut faptul că, potrivit actelor administrative contestate, obligaţiile fiscale de 1.108.521 RON, datorate de societatea S.C. C. S.R.L. bugetului general consolidat, reprezintă 424.978 RON TVA, 273.212 RON impozit pe profit, conform deciziilor de impunere din oficiu, întocmite de reprezentanţii SFM Curtea de Argeş Activitatea de Control Fiscal şi 410.331 RON accesorii aferente, calculate pentru neachitarea la termen a debitelor principale. Cele mai vechi obligaţii au avut ca termen scadent data de 20.03.2016.

S-a reţinut, totodată, faptul că, urmare a neachitării obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat, reprezentanţii SFM Curtea de Argeş au întreprins măsuri de executare silită, întocmind şi comunicând somaţii de plată; întocmind şi comunicând două adrese de înfiinţare a proprii asupra conturilor bancare consemnate în decizia de măsuri asigurătorii, fără a se recupera creanţa fiscală, înfiinţând poprire asupra sumelor datorate de terţi debitoarei, urmare demersului respectiv, administratorul S.C. D. S.R.L., în calitatea acestuia de terţ poprit, a prezentat organelor de executare din cadrul SFM Curtea de Argeş un contract de vânzare-cumpărare, din care a rezultat faptul că cei doi agenţi economici au tranzacţionat mai multe imobile, din a căror valoare a fost achitată debitoarei declarată insolvabilă suma de 80.000 RON la data de 09.05.2014, urmând ca diferenţa să fie achitată până la data de 19.02.2026; sechestrând, evaluând şi valorificând bunurile mobile deţinute de S.C. C. S.R.L., respectiv două autovehicule, fiind încasată sumă de 11.970 RON, conform proceselor-verbale de adjudecare nr. x/14.04.2017 şi nr. y/19.04.2017; verificând situaţia patrimonială a debitoarei prin solicitarea de informaţii de la instituţiile abilitate, ocazie cu care au constatat că aceasta nu figurează cu alte bunuri mobile/imobile în proprietate.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în faţa instanţei, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte la apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că prima instanţă a considerat că nu se putea dispune angajarea răspunderii solidare a reclamanţilor pe motiv că aceştia nu au deţinut calitatea de administratori ai societăţii. De asemenea, o altă critică a sentinţei recurate a vizat greşita reţinere a instanţei de fond în sensul că organul fiscal nu a dovedit reaua-credinţă a reclamanţilor.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora s-a decis de organul fiscal angajarea răspunderii solidare a reclamanţilor pentru obligaţiile fiscale datorate de S.C. C. S.R.L. "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspuns solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Art. 25 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 precizează că "Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol priveşte obligaţiile fiscale principale şi accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare".

Din interpretarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă faptul că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii;

- existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.

Contrar celor reţinute de recurentă în deciziile contestate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimaţilor pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei insolvabile S.C. C. S.R.L., în raport de următoarele argumente:

Răspunderea administratorilor/asociaţilor nu operează automat atunci când pasivul societăţii nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situaţia în care organul fiscal face dovada că administratorii/asociaţii au provocat starea de insolvabilitate prin săvârşirea în mod culpabil a faptelor expres şi limitativ prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârşite. Or, din actele dosarului nu rezultă faptul că intimaţii au acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea societăţii S.C. C. S.R.L..

De altfel, în deciziile contestate emitentul nu impută, în concret, intimaţilor nicio faptă ilicită, ci se rezumă să prezinte situaţia fiscală a societăţii debitoare şi să afirme faptul că partea a acţionat cu rea-credinţă prin nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii. Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelui rezultat prin acţiunile sau inacţiunile ei, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă.

După cum a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte constată că potrivit actelor depuse la dosar şi, în special, potrivit informaţiilor furnizate de ONRC - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş - dosar, cei doi reclamanţi au calitatea de asociaţi ai debitoarei S.C. C. S.R.L., iar nu de administratori ai acesteia, iar potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, administratorului, iar nu asociaţilor, îi incumbă obligaţia fiscală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferentei perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Or, în condiţiile în care reclamanţii nu au avut calitatea de administrator ai debitoarei S.C. C. S.R.L., nu ar fi putut reprezenta în mod legal societatea în raporturi juridice cu scopul de a nu declara sau a nu plăti obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare.

Conform art. 71 alin. (1) din actul normativ anterior arătat, administratorii care au dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Instanţa de control judiciar constată că reclamanţii nu au primit de la administratorul societăţii debitoare dreptul de a reprezenta societatea, pentru a se putea reţine că aceştia, cu rea-credinţă, nu au declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale ale societăţii.

Din considerentele reţinute, raportat la motivele invocate în deciziile de angajare a răspunderii solidare şi situaţia de fapt, rezultă că în mod legal instanţa de fond a constatat că recurenta-pârâtă, prin deciziile de angajare a răspunderii solidare, nu a făcut dovada modalităţii în care reclamanţii, în calitate de asociaţi, au determinat cu rea-credinţă neplata obligaţiile fiscale, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

În mod corect instanţa de fond a constatat că, din probele existente la dosar, organul fiscal, căruia îi incumbă sarcina probei, nu a dovedit că neachitarea obligaţiilor fiscale restante a fost o inacţiune deliberată din partea reclamanţilor, în scopul aducerii societăţii în stare de insolvabilitate, şi, în final, al sustragerii acesteia de la plata obligaţiilor fiscale, nefiind dovedită, prin urmare, intenţia acestora de prejudiciere, în final, a bugetului de stat.

Mai mult decât atât, judicios a reţinut instanţa de fond că răspunderea patrimonială a reclamantului A., (devenit asociat al societăţii debitoare, în cursul anului 2014) a fost angajată pentru o perioadă în care acesta nici nu avea respectiva calitate, în condiţiile în care, potrivit aceloraşi informaţii furnizate de ONRC - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Argeş - dosar, cei doi reclamanţi au fost cooptaţi, în calitate de asociaţi în cadrul societăţii debitoare, în anii 2009 (B.), respectiv 2014 (A.), iar debitul neachitat al persoanei juridice provine din perioada 2010-2013 - dosar, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. x, încheiat la data de 23.02.2016.

Mai reţine instanţa de control judiciar că, pentru angajarea răspunderii solidare, condiţia prevăzută imperativ de dispoziţiile legale este neachitarea cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale.

Sintagma "rea-credinţă" nu este definită de dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Art. 12 se referă la bună-credinţă, în sensul că "(1) Relaţiile dintre contribuabil/plătitor şi organul fiscal trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă. (2) Contribuabilul/Plătitorul trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile şi să îşi exercite drepturile potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi să declare corect datele şi informaţiile privitoare la obligaţiile fiscale datorate. (…) Buna-credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul".

Reaua-credinţă cu privire la neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, care a condus la insolvabilitatea debitorului, nu se prezumă, ci trebuie probată şi stabilită în raport de situaţia de fapt, de respectarea dispoziţiilor în materie fiscală, atitudinea persoanelor responsabile faţă de achitarea obligaţiilor fiscale.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că organul fiscal, prin probele existente la dosar, nu a dovedit nici îndeplinirea condiţiei constând în legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, respectiv a unei alte condiţii necesar a fi îndeplinite pentru antrenarea acestei forme speciale a răspunderii civile delictuale. În acest sens, în mod greşit face referire recurenta la reaua-credinţă a reclamanţilor rezultate din atitudinea acestora manifestată pe parcursul îndeplinirii procedurii prealabile emiterii deciziilor angajării răspunderii solidare.

În acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar reţine că, raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de organul fiscal prin deciziile de angajare a răspunderii, dar cum a rezultat şi din probatoriul administrat în cauză, nu s-a dovedit că neachitarea obligaţiilor fiscale restante a fost o inacţiune deliberată din partea reclamanţilor, în scopul aducerii societăţii în stare de insolvabilitate, şi, în final, al sustragerii acesteia de la plata obligaţiilor fiscale, nefiind dovedită, prin urmare, intenţia acestora de prejudiciere, în final, a bugetului de stat.

Simpla constatare a stării de insolvabilitate, existenţa obligaţiilor fiscale restante nu reprezintă condiţii suficiente pentru atragerea răspunderii, în condiţiile în care dispoziţiile legale prevăd în mod necesar şi obligatoriu administrarea unor dovezi pertinente şi concludente din care să rezulte reaua-credinţă. Simpla prezumţie că insolvabilitatea societăţii s-a produs ca urmare a conduitei asociaţilor A. şi B., fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni sau inacţiuni specifice, nu reprezintă dovada relei -credinţe, câtă vreme nu s-a probat, prin vreun mijloc de probă, că cei doi intimaţi - reclamanţi, în calitate de asociaţi, au acţionat cu rea-credinţă şi cu scopul de a produce insolvabilitatea societăţii debitoare S.C. C. S.R.L., simpla neplată a creanţelor la termenele scadente neatrăgând răspunderea de plano a acestora.

Astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanţă, recurenta -pârâtă nu a dovedit îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor angajării răspunderii patrimoniale a reclamanţilor, în solidar cu societatea debitoare şi în mod corect a constatat că sunt întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi, anulând actele administrativ-fiscale contestate, criticile recurentei pe acest aspect neputând fi reţinute.

Nefondată este şi critica vizând obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta susţine, fără temei legal, că procesul trebuia să fie câştigat în mod definitiv ("irevocabil") de către reclamanţi pentru ca acestora să le fie acordate cheltuielile ocazionate de soluţionarea procesului.

Dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nu instituie însă o astfel de condiţie, ci părţii îi pot fi acordate cheltuieli de judecată pentru fiecare etapă procesuală pe care o câştigă, iar fundamentul răspunderii astfel instituite este culpa procesuală.

Cum în prezenta cauză, acţiunea reclamanţilor a fost admisă, reţinându-se nelegalitatea actelor administrativ fiscale întocmite de pârâte, în mod corect prima instanţă a reţinut şi culpa procesuală a acestora, obligându-le la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de reclamanţi.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 203 din 27 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 octombrie 2021.