Discrimination of female civil servant by mandatory retirement at lower age than male counterpart: application of Constitutional Court ruling on Labor Code to special status law

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 februarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova ("DGRFP Craiova"), în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 935/11.12.2019, emisă de pârât în dosarul nr. x/2019.

1.2. Prin încheierea din 26 mai 2020, prima instanţă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a lui A., în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 13 şi art. 161 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 121 din 14 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta DGRFP Craiova, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare şi interpretare în cauză a prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, raportat la dispoziţiile Legii nr. 188/1999, al cărei conţinut a fost preluat şi în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Astfel, consideră reclamanta că în speţă nu este incidentă decizia Curţii Constituţionale nr. 387/2018, ale cărei considerente au fost valorificate de instanţa de fond, întrucât prin această decizie s-a constatat neconstituţionalitatea art. 56 alin. (1) lit. c) teza I din Codul muncii. În situaţia pârâtei A., care are calitatea de funcţionar public, sunt incidente prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) şi art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, care au caracter special faţă de dispoziţiile Codul muncii. Iar în aplicarea legii speciale, angajatorului nu îi revenea obligaţia asigurării continuării activităţii reclamantei.

Arată recurenta-reclamantă că prevederile Legii nr. 188/1999 au fost preluate şi în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ceea ce evidenţiază dorinţa legiuitorului de a diferenţia statutul funcţionarului public de cel al angajatului cu contract de muncă. Totodată, completarea Legii nr. 188/1999 cu prevederile Codului muncii se face, conform art. 177 din Statutul funcţionarului public, doar când nu există prevederi exprese în statut, situaţie neregăsită în speţă. În acest sens, instanţele naţionale s-au pronunţat în repetate rânduri asupra aplicării prioritare a Legii nr. 188/1999 faţă de Codul Muncii.

Susţine recurenta-reclamantă că prevederile art. 98 alin. (1) lit. d) coroborate cu art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 reglementează posibilitatea, iar nu obligaţia conducătorului instituţiei publice de a aproba menţinerea funcţionarului public în funcţia deţinută pentru o perioadă de maxim 3 ani peste vârsta standard de pensionare. În acest sens este şi punctul de vedere emis de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, depus în dosarul cauzei, aspect asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, deşi reclamanta a prezentat întreaga corespondenţă purtată cu această agenţie.

În opinia recurentei-reclamante, atâta vreme cât instituţiile abilitate nu au considerat că este necesară modificarea prevederilor din Legea nr. 188/1999 în sensul prelungirii activităţii după pensionare în cazul funcţionarului public, iar aceste prevederi au fost preluate şi în noul act normativ - Codul administrativ, nu se poate vorbi de un tratament discriminatoriu aplicat de către DGRFP Craiova.

Mai susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a omis a analiza aplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 188/1999, referitoare la atribuţiile conducătorului instituţiei în gestiunea funcţiilor publice şi a resurselor umane. În raport de acest text de lege, având în vedere şi prevederile O.U.G. nr. 90/2017 şi O.U.G. nr. 114/2018, care sunt conforme cu legislaţia Uniunii Europene, se constată că nu a existat un criteriu discreţionar de luare a măsurii pensionării faţă de funcţionarul public în cauză, cum eronat susţine instanţa de fond. Atât decizia de pensionare, cât şi adresa de respingere a cererii de menţinere în funcţia publică sunt emise conform legislaţiei naţionale şi confirmate de ANFP, autoritate cu atribuţii de evidenţă şi management a funcţiei publice, care elaborează politicile, strategiile şi proiectele de acte normative în domeniu.

Subliniază recurenta că în practica sa administrativă nu a respins cereri de menţinere în funcţie ale funcţionarilor publici de sex feminin şi a aprobat cereri ale funcţionarilor publici de sex masculin, cum eronat se arată în sentinţa recurată, toate cererile de menţinere în activitate fiind respinse.

Totodată, sesizează că jurisprudenţa instanţelor naţionale nu este unitară, existând acţiuni ale funcţionarilor publici, având ca obiect solicitarea de a fi menţinuţi în funcţie, care au fost definitiv respinse, iar în litigiile în care astfel de acţiuni au fost admise nu s-a reţinut un tratament discriminatoriu vizând femeile, ci doar incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu au depus întâmpinări faţă de recursul declarat de reclamanta DGRFP Craiova.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante subsumate argumentului inaplicabilităţii în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018, Înalta Curte constată că atât intimatul-pârât CNCD, cât şi prima instanţă au reţinut în mod corect că soluţia şi considerentele forului constituţional sunt incidente şi în situaţia funcţionarului public, chiar dacă statutul acestuia este reglementat în principal de Legea nr. 188/1999, iar în subsidiar de Codul muncii.

Prin decizia amintită, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi a constatat că aceste prevederi sunt constituţionale în măsura în care sintagma "condiţii de vârstă standard" nu exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă, în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Prevederile declarate neconstituţionale dispuneau:

"(1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept: c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate de gradul III, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacităţii de muncă în cazul invalidităţii de gradul I sau II."

Dispoziţiile legale de care s-a prevalat recurenta-reclamantă, respectiv art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 dispun:

"(1) Raportul de serviciu existent încetează de drept: (...) d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare dacă persoana care are competenţă de numire în funcţia publică nu dispune aplicarea prevederilor alin. (3);" (aplicarea alin. (3) referindu-se la posibilitatea menţinerii în activitate şi după împlinirea vârstei standard de pensionare, cu aprobarea conducătorului instituţiei).

Înalta Curte reţine că, deşi Curtea Constituţională nu s-a pronunţat cu privire la neconstituţionalitatea art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, acest text de lege are o formulare similară cu textul declarat neconstituţional, respectiv art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, stipulând aceeaşi ipoteză juridică şi anume un caz de încetare a raporturilor de muncă la împlinirea vârstei standard de pensionare, singura diferenţă fiind domeniul special de reglementare al Legii nr. 188/1999, care stabileşte statutul unei categorii de salariaţi - funcţionarii publici. Prin urmare, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate nu a privit Legea nr. 188/1999, ci Codul muncii, similaritatea reglementării face ca dezlegarea dată de Curtea Constituţională asupra problemei cu care a fost sesizată (caracterul obligatoriu sau opţional al încetării contractului de muncă al angajatului de sex feminin la împlinirea vârstei standard de pensionare, în condiţiile existenţei unei diferenţe în ceea ce priveşte această vârstă la femei faţă de bărbaţi) să fie pe deplin aplicabilă şi în cazul funcţionarului public.

Argumentul caracterului special al Legii nr. 188/1999 faţă de Codul muncii nu poate fi valorificat în sensul solicitat de recurenta-reclamantă, câtă vreme ambele acte normative reglementează în acelaşi sens şi nu există niciun argument pentru care s-ar face o atare deosebire între angajatul de sex feminin beneficiar al soluţiei date de Curtea Constituţională şi cel de acelaşi sex, dar având calitatea de funcţionar public, care, în opinia recurentei-reclamante, ar trebui să aibă parte de un tratament diferit doar prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 188/1999.

În acest sens trebuie avute în vedere considerentele Curţii Constituţionale de la pct. 36 din Decizia nr. 387/2018, potrivit cărora:

"Curtea apreciază că încetarea raportului de muncă al femeii la o vârstă mai redusă decât a bărbatului poate şi trebuie să rămână o opţiune a acesteia, în contextul social actual. Transformarea acestui beneficiu legal într-o consecinţă asupra încetării contractului individual de muncă ce decurge ope legis dobândeşte valenţe neconstituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor. Astfel, dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale numai în măsura în care, la împlinirea vârstei legale de pensionare, dau dreptul femeii să opteze fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea contractului individual de muncă în curs, fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei legale de pensionare prevăzute pentru bărbaţi, la acea dată". Or, aceste considerente sunt aplicabile prin analogie şi funcţionarilor publici de sex feminin, cărora trebuie să li se recunoască, de asemenea, dreptul de a opta cu privire la continuarea activităţii până la vârsta standard de pensionare aplicabilă bărbaţilor, respectiv 65 de ani.

În consecinţă, Înalta Curte constată că soluţia de neconstituţionalitate a art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii şi motivele expuse în decizia Curţii Constituţionale nr. 387/2018 produc efecte şi în situaţia intimatei-pârâte A., chiar dacă raportul acesteia de serviciu este guvernat în mod primar de dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în speţă nefiind în discuţie principiul priorităţii legii speciale faţă de cea generală, ci principiul ubi eadem este ratio, eadem solutio esse debet. Câtă vreme recurenta-reclamantă DGRFP Craiova a făcut aplicarea art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 în aceeaşi manieră neconstituţională de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, negând dreptul funcţionarului public de sex feminin de a-şi continua activitatea până la vârsta de 65 de ani (vârsta standard de pensionare aplicabilă bărbaţilor), în mod corect intimatul-pârât CNCD a constatat existenţa unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, aplicat petentei A., în acord cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale.

Nici susţinerile recurentei-reclamante referitoare la nemodificarea de către legiuitor a dispoziţiilor art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, respectiv la preluarea acestui text de lege în actualul Cod administrativ, nu sunt de natură a conduce la o altă soluţie. Problema disputată în speţă priveşte modul de interpretare şi aplicare a textului de lege, iar nu conţinutul lui. De altfel, chiar şi în cazul art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii, constatarea neconstituţionalităţii de către Curtea Constituţională nu a vizat în mod necesar forma textului, ci modalitatea de interpretare a acestuia în ipoteza în care sintagma "condiţii de vârstă standard" ar exclude posibilitatea femeii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 de ani.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei-reclamante dedus din prevederile art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, Înalta Curte constată că, deşi textul de lege prevede posibilitatea, pentru conducătorul instituţiei publice, de a menţine în activitate, la cerere, funcţionarul public care a împlinit vârsta standard de pensionare, această prerogativă nu este una absolută, discreţionară; dimpotrivă, exercitarea sa trebuie să ţină cont de cadrul normativ intern, inclusiv de principiile tratamentului egal şi al nediscriminării.

În cauză s-a dovedit că refuzul menţinerii în funcţie al intimatei-pârâte A. până la vârsta de 65 de ani a fost nelegal, prin sentinţa civilă nr. 88/01.03.2019, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, dispunându-se anularea adresei nr. CRR-REG 31510/01.11.2018 şi a deciziei nr. 3540/20.12.2018, emise de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, precum şi reintegrarea intimatei-pârâte în funcţia publică. Înalta Curte constată că această împrejurare, coroborată că cea a menţinerii în funcţie a funcţionarilor de sex masculin până la vârsta standard de 65 de ani, conturează existenţa unui tratament discriminatoriu pe criterii de sex şi vârstă, incompatibil cu prevederile O.G. nr. 137/2000 şi Directivei 2002/73/C, de natură a încălca dreptul la muncă al intimatei-pârâte A.. Astfel fiind, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de dreptul conducătorului autorităţii/instituţiei publice de a aprecia asupra cererii de menţinere în funcţie, câtă vreme acest drept a fost exercitat cu depăşirea limitelor legale, respectiv cu exces de putere.

Cât priveşte punctul de vedere emis de ANFP, Înalta Curte constată că apărarea recurentei-reclamante nu este relevantă pentru obiectul cererii deduse judecăţii, care vizează legalitatea hotărârii CNCD de constatare a unui tratament discriminatoriu aplicat de DGRFP Craiova şi de sancţionare contravenţională a acestei autorităţi. ANFP nu deţine atribuţii în domeniul constatării şi sancţionării formelor de discriminare, astfel că opinia sa asupra situaţiei sesizate Consiliului nu prezintă relevanţă.

Referitor la argumentul inexistenţei unei practici de aprobare, de către autoritatea pârâtă, a unor cereri de continuare a activităţii formulate de funcţionari publici de sex masculin, Înalta Curte constată că problema disputată nu a fost generată doar de refuzul DGRFP Craiova de a permite continuarea activităţii de către intimata-pârâtă după împlinirea vârstei standard de pensionare, conform art. 98 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ci de faptul că, în cazul intimatei-pârâte, funcţionar public de sex feminin, s-a apreciat că aceasta nu mai are posibilitatea, după vârsta de 63 de ani, de a continua activitatea până la vârsta de 65 de ani, ca în cazul funcţionarilor publici de sex masculin. Aşadar, chiar dacă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, nu au fost aprobate cereri de continuare a activităţii ale funcţionarilor bărbaţi, această practică s-a referit la persoanele care au împlinit vârsta standard de 65 de ani, pe când în cazul intimatei-pârâte a fost avută în vedere o vârstă mai scăzută.

Este lipsit de relevanţă şi argumentul existenţei unei practici neunitare în ceea ce priveşte litigiile promovate de funcţionari publici, cărora nu li s-au admis cereri de continuare a activităţii. Această împrejurare interesează doar din perspectiva practicii administrative pe care trebuie să o adopte recurenta-reclamantă cu privire la astfel de cereri, dar în speţa de faţă există o hotărâre judecătorească definitivă care a constatat nelegalitatea actelor administrative prin care cererea intimatei-pârâte de continuare a activităţii a fost respinsă, iar ceea ce trebuia stabilit era dacă această conduită a autorităţii administrative conturează şi existenţa unei fapte de discriminare, sancţionată conform O.G. nr. 137/2000, astfel cum a reţinut intimatul-pârât CNCD.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 98 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999. Întrucât în cauză s-a dovedit aplicarea de către recurenta-reclamantă a unui tratament discriminatoriu, diferenţiat în funcţie de vârstă şi sex, Hotărârea CNCD nr. 935/11.12.2019 de sancţionare este legală, fiind corect menţinută de instanţa de fond, consecutiv respingerii cererii de chemare în judecată.

În consecinţă, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei civile nr. 121 din 14 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.