Judicial salary coefficient enforcement: res judicata bars re-litigation of grading and prescriptive defenses

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2020, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006);

- luarea de ambii pârâţi a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamantă a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 130 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei;

(ii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei pentru reclamantă un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT);

(iv) a respins în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 130 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiilor invocate, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei şi respingerea acţiunii.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâtul critică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, considerând că această soluţie contravine deciziei Înaltei Curţi de soluţionare a unui recurs în interesul legii nr. 13/2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care s-a statuat că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială. În sensul aplicabilităţii acestei decizii în litigii similare, recurentul-pârât solicită a fi avute în vedere deciziile ÎCCJ-SCAF nr. 3301/2018, nr. 1900/2019, precum şi decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 4983/2018, pronunţată în soluţionarea apelului declarat în dosarul nr. x/2017.

În speţă, susţine recurentul-pârât, Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanta, aceasta având raporturi de muncă cu instanţa angajatoare, astfel că ministerul nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri băneşti.

Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât critică soluţia de respingere a prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că reclamanta solicită repararea prejudiciului creat prin discriminare, iar potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, termenul de introducere a unei astfel de acţiuni este de 3 ani de la data săvârşirii faptei sau de la data la care reclamanta putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. Totodată, prevederile art. 2500, coroborate cu art. 2517 şi art. 2524 C. civ., stabilesc că dreptul material la acţiune se prescrie în 3 ani de la data la care titularul dreptului la acţiune cunoştea sau putea să cunoască naşterea lui.

Faţă de aceste aspecte, arată recurentul-pârât, cererea reclamantei este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 17.01.2017, întrucât a fost introdusă la data de 17.01.2020.

Pe fondul cauzei, printr-un al treilea rând de critici, recurentul-pârât susţine că în speţă s-a reţinut greşit autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 746 din 02.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, între cele două cauze neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauza. Astfel, prezentul dosar are ca obiect cererea reclamantei de obligare la emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, pe când dosarul anterior a avut ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la acest coeficient.

Totodată, susţine recurentul-pârât că, prin admiterea cererii de faţă, instanţa a instituit un regim de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor, dând dreptul altor categorii profesionale, indiferent de gradul profesional, să primească drepturile salariale corespunzătoare procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Arată recurentul că atributul analizării unui caracter posibil discriminatoriu al sistemului de salarizare stabilit de legiuitor revine Curţii Constituţionale, care s-a şi pronunţat anterior cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 861/2009 şi nr. 789/2009, prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate ale art. 11 din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi decizia nr. 51/2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Recurentul-pârât învederează că prima instanţă nu a administrat probe din care să rezulte că, la data intrării în vigoare a Legii nr. x, exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00. Susţine, contrar primei instanţe, că acest coeficient de multiplicare nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare brută niciodată, prin hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă fiind solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele de drepturi salariale încasate şi cele calculate conform coeficientului de multiplicare corespunzător procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT.

În privinţa stării de discriminare invocate de reclamantă, recurentul-pârât face trimitere şi la Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-310/10, Directiva 2000/78/EC, Directiva 2000/43/EC, precum şi la deciziile Curţii Constituţionale referitoare la interpretarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, arătând că reglementarea printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000.

Susţine recurentul-pârât, contrar instanţei de fond, că în speţă nu este vorba de creşteri salariale, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept neputând fi aplicată prin analogie. De asemenea, nu este aplicabilă nici Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, care se referă la drepturi stabilite prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu la hotărâri judecătoreşti care privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, chiar dacă prin hotărâri judecătoreşti au fost acordate despăgubiri în raport de coeficientul de multiplicare corespunzător indemnizaţiilor procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT, acestea nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia, iar dispoziţiile acelor hotărâri au încetat la data intrării în vigoare a noilor legi ale salarizării, O.U.G. nr. 27/2006 fiind abrogată prin Legea nr. 330/2009, lege în temeiul căreia Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Mai susţine recurentul-pârât că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a acordat în mod nelegal drepturile salariale solicitate şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ şi art. 162 alin. (3) Codul muncii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. şi intimatul-pârât Tribunalul Bucureşti nu au depus întâmpinări faţă de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că prima instanţă a statuat corect asupra legitimităţii procesuale a autorităţii ministeriale, reţinând că raportul juridic litigios este generat de refuzul emiterii ordinului de salarizare conform solicitării reclamantei. Mai exact, prin sentinţa recurată s-a reţinut că Ministerul Justiţiei are atribuţii în emiterea ordinelor de salarizare şi stabilirea drepturilor salariale, iar în baza acestor ordine se procedează la achitarea drepturilor salariale.

În recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei s-a prevalat de calitatea sa de ordonator principal de credite, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajator şi angajat vizând plata drepturilor salariale, astfel cum rezultă din deciziile interpretative şi jurisprudenţiale ale Înaltei Curţi; aşadar, recurentul-pârât a formulat critici care antamează doar al doilea petit al cererii, iar nu şi cel principal, privind obligaţia de emitere a ordinului de salarizare.

Însă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respins cel de-al doilea capăt al cererii, referitor la obligarea pârâţilor la luarea măsurilor necesare pentru repararea prejudiciului şi plata diferenţelor salariale. Cum în cauză a formulat recurs doar pârâtul Ministerul Justiţiei, soluţia de respingere a cererii de plată a diferenţelor salariale a dobândit caracter definitiv, astfel că nu poate fi decelat interesul acestuia de a repune în discuţie calitatea sa procesuală pasivă pe acest petit accesoriu, câtă vreme pretenţia reclamantei a fost respinsă definitiv pe fond.

Înalta Curte constată, astfel, că faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei prima instanţă a dispus obligarea autorităţii la emiterea ordinului de salarizare, obligaţie care corespunde atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Rezultă că Ministerul Justiţiei are atribuţii şi în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor şi asistenţilor judiciari, precum şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora, astfel că există identitate între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, fiind corectă soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa nr. 746 din 02.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptăţirea reclamantei la plata contravalorii diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare calculată potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) - (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare a reclamantei.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a acestei sentinţe (28.10.2019), moment la care reclamanta a cunoscut sau putea să cunoască naşterea dreptului său la încadrarea salarială corespunzătoare celor dispuse prin hotărârea judecătorească, conform dispoziţiilor C. civ., iar cererea de chemare în judecată a fost formulată în interiorul acestui termen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, fiind corectă soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit incidenţa autorităţii de lucru judecat în cauză. În continuarea acestei critici, solicitând înlăturarea efectelor produse de sentinţa civilă nr. 746 din 02.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, a susţinut recurentul-pârât că, prin admiterea acţiunii, prima instanţă a instituit un sistem de salarizare diferit de cel stabilit de legiuitor; astfel, acordarea către reclamantă, prin hotărâre judecătorească, a indemnizaţiei de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor altor categorii profesionale contravine dispoziţiilor legilor de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, consecinţa fiind aceea că toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) ar putea primi drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Înalta Curte constată că, pronunţând o soluţie de admitere a acţiunii, prima instanţă nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 746 din 02.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, prin care Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei începând cu 01.10.2015 şi în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi să-i plătească contravaloarea diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare stabilită astfel şi indemnizaţia actuală de încadrare, calculată începând cu 01.10.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legată penalizatoare începând din data de 01.10.2015 şi până la data plăţii efective a debitului principal constând în diferenţele dintre indemnizaţia de încadrare stabilită potrivit celor dispuse şi indemnizaţia actuală de încadrare. Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 2660 din 28 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Recurentul-pârât a contestat incidenţa prevederilor art. 430 şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., susţinând că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între prezentul litigiu şi cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dâmboviţa, pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Contrar acestei opinii, Înalta Curte constată că pentru a se reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranşează litigiul, şi motivele care susţin soluţia, precum şi motivele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de părţi şi supuse dezbaterii acestora şi care conturează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Faţă de soluţia definitivă a Tribunalului Dâmboviţa, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligaţia dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităţilor necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecinţă, apărările recurentului-pârât Ministerul Justiţiei cu privire la inexistenţa unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinţei civile nr. 746/2019 a Tribunalului Dâmboviţa, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cât priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unui alt sistem de salarizare decât cel prevăzut de legiuitor şi la încălcarea legilor salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost în mod legal înlăturate de instanţa de fond, ca urmare a reţinerii autorităţii de lucru judecat. Prima instanţă a constatat a fi nejustificat refuzul de emitere a ordinului de salarizare pentru reclamant, cuprins în adresa nr. x/2019 emisă de Ministerul Justiţiei, motivele invocate în cuprinsul acesteia şi reiterate prin actele procesuale formulate în prezenta cauză fiind înlăturate ca efect al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 746 din 02.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele care conţin ele însele soluţii pe aspectele litigioase invocate de pârât. Or, prin recursul de faţă, recurentul-pârât reiterează aceste argumente de fond, care, însă, nu pot face obiectul analizei în prezentul litigiu, câtă vreme li se opune autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterioare.

Pentru aceleaşi considerente, nu vor mai fi analizate nici argumentele recurentului-pârât referitoare la aspectele de discriminare, care sunt, de asemenea, înlăturate prin hotărârea judecătorească cu caracter definitiv a Tribunalului Dâmboviţa.

În ceea ce priveşte criticile prin care s-a susţinut că în dosarul cauzei nu s-au administrat probe din care să rezulte că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00, deoarece despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu poate fi analizată această apărare, care tinde la dovedirea inexistenţei dreptului reclamantei de a beneficia de încadrarea salariară pretinsă. Recurentul-pârât putea susţine un astfel de argument, precum şi orice alte apărări ar fi considerat a fi necesare, în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dâmboviţa, în cadrul căruia instanţa a examinat pretenţiile reclamantei din perspectiva existenţei sau nu a dreptului la stabilirea indemnizaţiei în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,00. O astfel de analiză nu poate fi făcută în prezenta cauză, ca urmare a incidenţei autorităţii de lucru judecat, instanţa fiind învestită de reclamantă doar cu acţiunea în obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare în conformitate cu soluţia din sentinţa nr. 746/2019.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, şi critica referitoare la încadrarea salarială anterior menţionată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ şi art. 162 alin. (3) Codul muncii. După cum se observă, prin sentinţa recurată instanţa de fond a dispus emiterea ordinului de salarizare privind încadrarea începând cu data de 01.10.2015 şi în continuare, fără a stabili un reper temporal final şi fără a se raporta la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. În măsura în care ar fi incident un caz de plafonare/modificare a indemnizaţiei brute lunare (sau a elementelor acesteia) în temeiul unei legi noi de salarizare, plafonarea respectivă se va aplica conform actului normativ care o prevede, incidenţa unei astfel de plafonări nefăcând obiectul analizei instanţei de fond. Prin urmare, nu poate fi decelat un caz de nelegalitate a sentinţei fondului, raportat la obligaţia de emitere a unui ordin de salarizare în coordonatele stabilite conform dispozitivului hotărârii şi considerentelor care susţin soluţia.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 130 din 23 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.