Judicial Inspection resolutions on judge conduct; limits of administrative verification scope and burden of proof in cassation appeals

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 26.09.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea următoarelor acte emise de Direcţia de Inspecţie pentru Judecători a Inspecţiei Judiciare: Rezoluţia nr. 1982/A/21.06.2019 şi Rezoluţia (fară număr) din 05.09.2019 dată în Lucrarea nr. CI9-2810, considerând că sunt date cu negarea adevărului, cu superficialitate şi cu ignorarea şi răstălmăcirea plângerilor sale. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să soluţioneze integral, efectiv şi punctual, potrivit cerinţelor şi nevoilor exprimate, plângerea sa înregistrată sub nr. x-2380.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 1434 din 21 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1434 din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului a arătat că solicită casarea sentinţei de fond, sub un prim aspect, pentru încălcarea art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. de către prima instanţă, care nu a depus niciun efort în vederea aflării adevărului, precum şi pentru încălcarea art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu a fost imparţială.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a criticat sentinţa de fond pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, arătând că acest text de lege nu conţine nicio referire la aspectele menţionate în hotărârea primei instanţe.

Astfel, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că în conformitate cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul poate cere probe chiar dacă părţile se împotrivesc. Însă, în prezenta cauză, deşi a calificat afirmaţiile Inspecţiei Judiciare a fi neadevăruri, prima instanţă nu a cerut acesteia nicio dovadă a corectitudinii acestor afirmaţii care au fost consemnate în rezoluţia de clasare şi apoi reluate în rezoluţia dată de Inspectorul-Şef al Inspecţiei Judiciare.

Concret, aspectele la care a înţeles să facă referire vizează afirmaţia conform căreia a cerut să se limiteze timpul de pledoarie a avocatului B. şi aceea că a pledat pe fond şi pe cererea reconvenţională. Nu înţelege de ce s-a pretins că ar fi cerut limitarea timpului de pledoarie a avocatului Asociaţiei de proprietari, în condiţiile în care nu a arătat decât diferenţa de tratament, şi nici de ce nu s-a ţinut cont de afirmaţiile judecătorului C. de la sfârşitul şedinţei de judecată, în legătură cu susţinerile avocatului Asociaţiei de proprietari, care a închis şedinţa, fără a-i permite să se apere.

Din perspectiva lipsei de imparţialitate a instanţei a arătat că reiese în mod clar că judecătoarea amintită a fost părtinitoare nu numai pentru faptul că nu i-a permis să se apere, ci şi prin faptul că i-a ignorat toate cererile formulate, inclusiv aceea de lărgire a cadrului procesual şi de recalificare a completării la cererea reconvenţională în completare la întâmpinare, care nu a fost acceptată, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În plus, a susţinut că instanţa nu a permis judecarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, pe care a înţeles să o invoce cu privire la partea adversă.

De asemenea, a citat în cererea de recurs dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 şi a arătat că din cuprinsul acestora nu rezultă că se face vreo referire la "competenţa aprecierii asupra verificărilor prealabile care se impun a fi efectuate într-o lucrare înregistrată pe rolul Inspecţiei Judiciare aparţine exclusiv inspectorului investit cu soluţionarea lucrării respective", aşa cum a reţinut instanţa la pagina 9 din sentinţă. Sub acest aspect a opinat că este posibil ca judecătorul fondului să se fi referit la o formă mai veche a acestui articol, care a fost modificat prin Legea nr. 234 din 04.10.2018.

În final a afirmat că este evident că sentinţa de fond atacată în cauză nu este motivată în drept într-un aspect esenţial, şi anume în ceea ce priveşte "completitudinea verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară", apreciind astfel că încalcă legea şi se impune casarea acesteia şi anularea celor două rezoluţii ale Inspecţiei Judiciare, precum şi obligarea Inspecţiei Judiciare să răspundă punctual tuturor aspectelor pe care le-a invocat, cu cheltuieli de judecată sub forma restituirii către stat a ajutorului public judiciar primit.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurent, solicitând respingerea recursului, în principal ca nemotivat, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că niciuna dintre criticile invocate de recurent nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând amplu soluţia adoptată, cu luarea în considerare a tuturor criticilor formulate în acţiunea introductivă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în materie şi cu respectarea regulilor de procedură.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei să respingă apărările intimatei-pârâte şi să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat. De asemenea, a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi a dispoziţiilor art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, precum şi o cerere de completare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv un răspuns la punctul de vedere exprimat de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară.

Totodată, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs invocate, astfel cum au fost dezvoltate de recurent, pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a respins cererea recurentului de suspendare a judecării cauzei, reţinând că există remedii procedurale prevăzute de lege în situaţia în care va fi admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată, măsura suspendării cauzei până la soluţionarea cererii de către Curtea Constituţională a României nemaifiind obligatorie.

A reţinut spre soluţionare recursul pe fondul acestuia, iar prin încheierea de la aceeaşi dată, 29 septembrie 2022, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2019, a admis cererea recurentului-reclamant şi a dispus sesizarea Curtii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed:

5.1. Cu titlu prealabil, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant a înţeles să critice sentinţa de fond pentru faptul că nu este motivată în drept într-un aspect considerat esenţial, şi anume în ceea ce priveşte "completitudinea verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară", Înalta Curte reţine că, deşi partea a invocat nemotivarea hotărârii, motiv de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează trei ipoteze: pronunţarea unei hotărâri ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în aceste dispoziţii legale.

Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.

Or, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea exactă a motivelor considerate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanţa ar fi trebuit să-şi fundamenteze soluţia pronunţată, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aşadar, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speţă la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta deoarece în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, simpla afirmaţie că sentinţa atacată nu este motivată în drept neputând echivala cu motivarea recursului şi, implicit, să determine casarea acesteia.

Distinct însă de acest aspect, procedând la verificarea sentinţei de fond din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în cauza de faţă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurent în acord cu exigenţele reglementării actuale a recursului, simpla afirmaţie că sentinţa de fond nu este motivată în drept sub un anumit aspect şi reiterarea susţinerilor din sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare nefiind în măsură să atragă incidenţa acestui motiv de nelegalitate şi să conducă, implicit, la casarea hotărârii atacate.

5.2. Criticile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. sub aspectul nedepunerii unui efort de către instanţă pentru aflarea adevărului şi sub aspectul lipsei de imparţialitate, vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Astfel, este important a se reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situaţia în care instanţa a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât nu a solicitat Inspecţiei Judiciare să administreze probe pentru a-şi susţine afirmaţiile, considerate de recurentul-reclamant a fi neconforme cu realitatea, nesocotind astfel rolul activ al judecătorului şi dovedind o lipsă de imparţialitate în soluţionarea cauzei.

Contrar alegaţiilor recurentului-reclamant, pe care nu le poate valida, Înalta Curte constată că prima instanţă a manifestat rol activ şi a dovedit imparţialitate faţă de părţile în proces, întrucât a administrat probatoriul necesar soluţionării cauzei deduse judecăţii şi a acordat ambelor părţi posibilitatea să formuleze apărări şi să administreze probele pe care le-au apreciat necesare în dovedirea susţinerilor formulate, iar împrejurarea că a apreciat că nu se impune a se solicita pârâtei să-şi probeze susţinerile nu este de natură a contura concluzia nesocotirii rolului activ al judecătorului sau lipsa de imparţialitate.

Cum rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului, nu se poate vorbi de o nesocotire a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., care impun judecătorului obligaţia de a stăruiri pentru aflarea adevărului şi prevenirea oricăror greşeli în cunoaşterea faptelor, prin refuzul instanţei de a solicita pârâtei să depună probe în dovedirea susţinerilor formulate, deoarece, dacă avea de administrat probe în dovedirea apărărilor formulate sau în combaterea afirmaţiilor reclamantului, pârâta Inspecţia Judiciară avea suficiente posibilităţi procedurale şi momente să o facă, nefiind în mod evident o chestiune asupra căreia se impunea ca instanţa să dispună în mod obligatoriu.

Totodată, instanţa de control judiciar învederează că rolul activ al judecătorului, reglementat de prevederile art. 22 din C. proc. civ., nu presupune ca acesta să se substituie, în orice condiţii, în prerogativele părţilor, care sunt primele ţinute să realizeze proba pretenţiilor deduse judecăţii. Sub acest sunt relevante dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ. care prevăd că acela care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant în referire la neregulile de procedură aduse sentinţei de fond, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.3. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acestuia se subsumează critica conform căreia prima instanţă a aplicat greşit art. 45 din Legea nr. 317/2004, în condiţiile în care acest text de lege nu conţine nicio referire la aspectele menţionate în hotărârea pronunţată.

Potrivit motivului de nelegalitate invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost greşit reţinute în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar alegaţiei recurentului-reclamant, pe care, de asemenea, nu o poate valida, Înalta Curte constată că textul de lege pretins aplicat în mod greşit, a fost în mod corect reţinut de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei pronunţate, deoarece, având de verificat modalitatea în care Inspecţia Judiciară a soluţionat aspectele sesizate de petent, prin rezoluţia de clasare şi rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, respectiv dacă s-a răspuns argumentat criticilor formulate de acesta, s-a raportat la aceste prevederi legale cuprinse la art. 45 din Legea nr. 317/2004 ce reglementează procedura verificărilor administrative, stabilind în acest sens limitele competenţei Inspecţiei Judiciare.

Relativ la aceste susţineri este de observat că în mod just a reţinut prima instanţă că intimata-pârâtă nu are prerogative de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti sau a raţionamentului judecătorului, care nu sunt susceptibile de analiză în procedura verificărilor administrative, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 317/2004, astfel că modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori de drept procesual incidente în cauză, de către judecătorul reclamat, nu pot fi verificate decât de instanţa ierarhic superioară în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate în cauza respectivă. În consecinţă, nu pot fi considerate a reprezenta o abatere a judecătorului de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiţiei.

De altfel, pot fi considerate fapte de natură a intra în sfera răspunderii disciplinare doar încălcări ale normelor de drept material care pun în discuţie chiar valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut aplicarea corectă a normelor speciale aplicabile în materie, analizând cauza în limitele competenţei sale şi a criticilor formulate de parte şi motivând coerent şi explicit soluţia pronunţată, prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentului-reclamant şi va constata că hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nemotivarea hotărârii sau interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Referitor la solicitarea recurentului din cererea de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată sub forma restituirii către stat a ajutorului public judiciar primit, Înalta Curte reţine că raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de partea recurentă, întrucât se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1434 din 21 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.