Peremption after voluntary suspension: obligation to file for relisting versus ex officio resumption

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, la 15.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei - Direcţia Programe Europene, anularea Deciziei nr. 53/15.02.2017 emisă de Ministerul Justiţiei, prin care i s-a comunicat hotărârea acestei instituţii ca urmare a contestaţiei sale formulate împotriva Procesului-verbal nr. x/14.12.2016 de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, prin care s-a stabilit că este debitoare cu suma de 399,35 RON. Totodată, a arătat că prin decizia împotriva căreia a formulat acţiunea s-a stabilit în sarcina sa un debit în cuantum de 382,35 RON.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că înţelege să solicite desfiinţarea actului administrativ atacat ca fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, solicitând exonerarea sa de la plata sumei de 382,35 RON reprezentând dobândă legală calculată conform prevederilor art. 42 din O.G. nr. 66/2011.

Faţă de împrejurarea că prin actul administrativ contestat s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a dobânzii legale aferente sumelor contestate în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că soluţionarea cauzei de faţă depinde de soluţia ce urmează a fi pronunţată în dosarul nr. x/2016, astfel că prin încheierea din 03.10.2017 a dispus, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei formulate de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei - Direcţia Programe Europene, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 12 din 27 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepţia perimării, invocată din oficiu, şi s-a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei - Direcţia Programe Europene.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 12 din 27 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, a declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurenta-reclamantă a arătat că în mod eronat a constatat Curtea de Apel Bucureşti ca fiind perimată acţiunea sa, întrucât suspendarea cauzei nu s-a datorat unei culpe a instituţiei, ci urmarea faptului că instanţa nu a avut în vedere soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a pronunţat decizia nr. 4028/30.07.2020.

A subliniat că suspendarea cauzei a intervenit la termenul din data de 03.10.2017, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., citate în cuprinsul cererii de recurs, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, ca urmare a verificărilor efectuate de instanţa de judecată, aşa încât, fiind o măsură dispusă din oficiu de către instanţă, era necesar un demers corelativ, tot din oficiu, din partea acesteia, în sensul constatării încetării cauzei de suspendare.

În condiţiile în care în dosarul nr. x/2016 ce a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 42/102355/13.07.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Notei rectificative la Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/26.05.2016, prin care s-a stabilit de către Ministerul Justiţiei că Administraţia Naţională a Penitenciarelor este debitor cu suma de 177.218,46 RON, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat în mod definitiv, prin decizia nr. 4028/30.07.2020, actul emis de Ministerul Justiţiei, anterior menţionat, şi implicit debitul principal de 177.218,46 RON, recurenta-reclamantă considerând că nu se mai justifică plata sumei de 382,35 RON cu titlu de dobândă calculată la debitul în cuantum de 177.218,46 RON, dobândă stabilită prin actul administrativ contestat în cauza de faţă.

A mai arătat că în temeiul art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas definitivă, fiind norme cu caracter imperativ, iar acest aspect şi împrejurarea că instanţa a ales ca mecanism procesual suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, în temeiul cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. şi nu suspendarea de drept reglementată de art. 412 alin. (1) pct. 7 din acelaşi Cod, precum şi neformularea unei cereri de repunere a cauzei pe rol după pronunţarea hotărârii instanţei supreme, nu pot fi considerate de natură a contura o culpă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în lăsarea cauzei în nelucrare.

Totodată, în ceea ce priveşte reluarea judecăţii, a susţinut că art. 415 din C. proc. civ. nu include o obligaţie în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de a depune o cereri de reluare a procesului de faţă în situaţia suspendării facultative a judecăţii acestuia, deoarece nu este vorba despre o învoire a părţilor, a lipsei lor sau o situaţie de deces, ipoteze care să o oblige să depună o astfel de cerere.

În final a făcut trimitere la jursprudenţa instanţei supreme pronunţate în materie şi a concluzionat că nu se justifică constatarea perimării acţiunii ce face obiectul cauzei de faţă în contextul în care Curtea de Apel Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia de verificare din oficiu a finalizării procesului în dosarul nr. x/2016, citând în acest sens dispoziţiile art. 416 alin. (3) din C. proc. civ. conform cărora: "nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond atacate. În esenţă, a arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, în cauza de faţă reluarea judecăţii nefiind o obligaţie pe care instanţa de judecată trebuia să o îndeplinească din oficiu.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat argumentele invocate în susţinerea recursului exercitat şi a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de partea adversă.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, " prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine, aşa cum s-a statuat în doctrină şi în jurisprudenţa recentă, că acest caz de nelegalitate a unei hotărâri poate fi invocat în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare; judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată; nerespectarea principiului oralităţii; publicitatea şedinţei de judecată; nesemnarea minutei de către judecători; lipsa încheierii de dezbateri; aplicarea greşită a unor texte de lege; nesocotirea principiului contradictorialităţii ori a principiului disponibilităţii şi altele asemenea. Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că în procesul civil operează principiul disponibilităţii cu privire la derularea procedurii.

Pornind de la aceste considerente, constată că în cauza de faţă motivul de casare invocat nu este incident.

Prin cererea de recurs formulată recurenta-reclamantă critică soluţia primei instanţe, în esenţă, pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul constatării perimării acţiunii sale, considerând astfel că nu avea obligaţia să depună o cerere pentru reluarea judecăţii în situaţia suspendării facultative a procesului, această obligaţie aparţinând instanţei de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecăţii dispuse din oficiu, trebuia să procedeze şi la repunerea cauzei pe rol.

Pentru a răspunde criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că la data de 03.10.2017 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., iar la data de 30.07.2020 dosarul menţionat a fost soluţionat în mod definitiv prin decizia nr. 4028.

În cauza de faţă a fost întocmit procesul-verbal din data de 06.12.2021, în temeiul dispoziţiilor art. 106 din Regulamentul de organizare interioară al instanţelor judecătoreşti, în sensul de a se verifica dacă mai subzistă cauza ce a determinat suspendarea judecăţii, iar prin rezoluţia instanţei din data de 07.12.2021 s-a stabilit termen la 27.01.2022, ora 1000, cu citarea părţilor.

La termenul menţionat instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează instituţia perimării, găsind astfel întemeiată excepţia invocată din oficiu.

Se constată că, în esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează aspectul reluării judecăţii în situaţia juspendării facultative a cauzei dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv dacă partea avea obligaţia să formuleze cerere de repunere a cauzei pe rol, sau, dimpotrivă, dacă această obligaţie incumba instanţei care trebuia să dispună din oficiu repunerea cauzei pe rol.

Recurenta-reclamantă apreciază, în ceea ce priveşte reluarea judecăţii, că prevederile art. 415 din C. proc. civ. nu includ ca obligaţie în sarcina sa depunerea unei cereri de reluare a procesului în situaţia suspendării facultative a judecăţii acestuia, deoarece nu este vorba despre o învoire a părţilor, a lipsei lor sau o situaţie de deces a acestora, ipoteze care să o oblige să depună o astfel de cerere, această obligaţie aparţinând instanţei de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecăţii dispuse din oficiu, trebuia să procedeze şi la repunerea cauzei pe rol.

În schimb, intimatul-pârât consideră că reluarea judecăţii nu trebuia dispusă de instanţă din oficiu, acest demers fiind în sarcina părţii interesate.

Potrivit art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.: "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă", iar conform art. 416 alin. (1) din acelaşi Cod: "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (...)".

De asemenea, art. 420 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea."

Din interpretarea coroborată a normelor legale enunţate rezultă că termenul de perimare de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza care a determinat suspendarea, în speţă de la 30.07.2020, iar obligaţia de a repune cauza pe rol, din oficiu, incumbă instanţei doar după împlinirea acestuia, în vederea constatării perimării, şi nu în vederea reluării judecăţii cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă.

Aceasta deoarece pentru redeschiderea procesului şi continuarea judecăţii este necesară formularea unei cereri de către persoana interesată, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, o atare interpretare rezultând şi din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a înţeles să prevadă o posibilitate sau o obligaţie în sarcina instanţei, a făcut-o în mod expres, aşa cum reiese din normele legale cuprinse la art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., când instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, precum şi din cele cuprinse la art. 415 pct. 3 din acelaşi act normativ, care stabilesc obligaţia instanţei de a repune cauza pe rol, din oficiu, doar în situaţiile expres prevăzute în acest text, respectiv în ipotezele de la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi alin. (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Relativ la ipoteza suspendării facultative dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 2/2022 prin care a stabilit că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative, dispuse de instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului."

Ipoteza evidenţiată nu este însă incidentă, în prezenta cauză fiind vorba despre o suspendare facultativă generată de existenţa dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Spre deosebire de cauzele de suspendare voluntară şi suspendare de drept prevăzute de art. 411 şi art. 412 din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative operează un termen precis de suspendare, acesta sfârşindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea, conform art. 413 alin. (2) din acelaşi act normativ, citat în precedent.

Înalta Curte reţine că perimarea, astfel cum este reglementată la art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată, în lipsa unei distincţii prevăzute în mod expres de legiuitor acestora revenindu-le obligaţia de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol şi de a împiedica intervenţia perimării. De asemenea, referitor la cursul perimării se mai impune a se observa că dispoziţiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Aşadar, analizând cerinţele prevăzute de lege pentru intervenirea sancţiunii perimării, ce decurg din conţinutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părţii reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa de judecată o stabileşte de la caz la caz.

În speţă, hotărârea care a generat suspendarea facultativă a prezentei cauze (decizia nr. 4028/30.07.2020), fiind pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în faza procesuală a recursului, a rămas definitivă la data pronunţării sale, şi anume 30.07.2020, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acela fiind momentul de la care se calculează termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din acelaşi act normativ. Totodată, conform art. 181 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.: "Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 3. Când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an", iar conform alin. (2) al aceluiaşi text: "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează."

În concluzie, termenul de perimare în dosarul de faţă s-a împlinit la 1 februarie 2021, având în vedere că 30 şi 31 ianuarie 2021 au fost în zilele de sâmbătă şi duminică, nefiind zile lucrătoare, iar în intervalul cuprins între 30.07.2020 şi 01.02.2021 părţile au lăsat cauza în nelucrare, fără să îndeplinească niciun act de procedură.

Or, atât timp cât în cauza de faţă nu este vorba despre un act de procedură ce trebuia efectuat de instanţă din oficiu şi nici nu s-a făcut dovada că s-ar fi formulat o cerere care nu a ajuns la instanţă din motive neimputabile părţii sau o altă situaţie expres prevăzută de lege, instanţa de control judiciar nu poate reţine susţinerea recurentei-reclamante conform căreia instanţa de fond avea obligaţia să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, după soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părţilor a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecăţii, şi, implicit, că soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor legale invocate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei nr. 12 din 27 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.