Judicial Assistant Salary Equalization: Statutory Seniority Caps Prohibit Calculation Based on Effective Service Exceeding Mandate Term

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.11. 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, împotriva modului de stabilire a salarizării prin Ordinul nr. 3344/C din 24.08.2020 emis de Ministerul Justiţiei, considerând că ordinul menţionat este nelegal şi, în consecinţă, solicitând:

1. revocarea parţială a art. 1 alin. (1), în sensul ca acesta să prezinte următorul conţinut:"în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 respectiv 01.12.2015 - 31.12.2017, drepturile salariale ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor de judecată din circumscripţia Curţilor de Apel, prevăzuţi în Anexele nr. 1-15 la prezentul ordin, se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, respectiv de 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare de 19, cu raportarea la majorarea pentru vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar, conform celor prevăzute în dreptul fiecăruia, în anexe."

2. revocarea parţială a art. 1 alin. (3), în sensul eliminării din text a sintagmei:

"..., în aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, cu modificările şi completările ulterioare, ..." - motivat de faptul că prevederile art. 34 alin. (2) - forma iniţială a actului - prin care s-au plafonat sporurile în plată la nivelul lunii decembrie 2018 - este neconstituţional - solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu această solicitare.

3. revocarea parţială a art. 2 partea finală prin înlocuirea sintagmei:

"..., în acord cu prevederile legale care reglementează finanţele publice." cu sintagma: " cu plata într-o singură tranşă" motivat de faptul că prevederile art. 39 alin. (1) al O.U.G. nr. 114/2018 apar ca neconstituţionale în măsura în care eşalonarea trebuie aplicată simultan mai multor titluri executorii din ani diferiţi, dintre care în unele titluri "valoarea titlului executoriu" nu este determinabilă (drepturile din titlu fiind admise şi pentru viitor), iar prevederile sus arătate vin în concurs cu aplicarea art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 9 din 2017 şi/sau cu alte norme privitoare la eşalonarea plăţilor de drepturi salariale restante - solicitând astfel, sesizarea Curţii Constituţionale cu această solicitare.

4. obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare în aplicarea art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială maximă aflată în plată sau câştigată în baza unui titlu executoriu, cu considerarea coeficientului de multiplicare de 19 şi cu raportarea la majorarea pentru vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar pentru perioada 09.04.2015-30.11.2019; precum şi obligarea Ministerului Justiţiei să facă toate demersurile necesare şi a dispune, prin ordonatorul terţiar de credite, la repararea prejudiciului creat prin plata în favoarea sa a diferenţelor astfel reieşite în perioada 09.04.2015-30.11.2019; diferenţe ce solicită să fie actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la obligarea plăţii prin acelaşi ordonator terţiar de credite, a dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului să facă toate demersurile necesare şi a dispune ca plata acestor drepturi să se realizeze într-o singură tranşă.

5.cheltuieli de judecată, în măsura efectuării acestora.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 702 din 7 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

A sesizat Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, în forma acestora la data publicării în Monitorul Oficial, şi art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, în forma actuală.

A admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat întâmpinarea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate de reprezentant.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

A anulat în parte Ordinul nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile reclamantei, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 702 din 7 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului pârâtul a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, a soluţiei pronunţate de prima instanţă şi a considerentelor esenţiale reţinute de aceasta, că au fost încălcate prevederile Legii nr. 284/2010, ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că instanţa de fond nu a analizat legalitatea ordinului contestat prin prisma temeiurilor invocate în preambulul său şi a actelor care au stat la baza emiterii acestuia, reţinând incidenţa în speţă a celor dezlegate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 şi împrejurarea că există hotărâri judecătoreşti definitive prin care asistenţilor judiciari le-a fost recunoscut dreptul la indemnizaţia calculată în raport de vechimea efectivă în funcţie.

În referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii de reprezentant în privinţa persoanei care a semnat întâmpinarea formulată în cauză, în susţinerea acestei critici făcând trimitere la Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi concluzionând în sensul că art. 84 alin. (1) se aplică în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională, şi nu se interpretează în sensul că persoana juridică este obligată să fie reprezentată convenţional, drepturile procesuale ale acesteia putând fi exercitate prin reprezentant legal.

Totodată, citând art. 46 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, precum şi art. 53 lit. f) şi art. 97 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, a arătat că, potrivit fişei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcţiei contencios are printre atribuţiile specifice postului şi pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiţiei în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului.

În schimb, în situaţia în care este vorba despre un act de dispoziţie, actul respectiv se semnează de conducătorul instituţiei sau de persoana desemnată să îndeplinească această atribuţie, astfel că, în virtutea atribuţiilor stabilite prin Regulament, a apreciat că directorul Direcţiei Contencios este îndreptăţit să semneze întâmpinările, notele de şedinţă, concluziile Ministerului Justiţiei în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiţiei, semnătura angajând în mod valabil răspunderea instituţiei.

În plus, a solicitat a se observa că Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin O.M.J. nr. 120/C/19.01.2011, este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, nefiind un simplu act intern, ale cărui prevederi legale nu pot fi cenzurate de instanţă decât prin anularea acestora.

În concluzie, a apreciat că în mod greşit a admis instanţa de fond excepţia lipsei calităţii de reprezentant în privinţa persoanei care a semnat întâmpinarea Ministerului Justiţiei, invocată de reclamantă, şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei de fond în sensul respingerii excepţiei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte fondul cauzei a arătat că actul administrativ contestat a fost emis în baza prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din funduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum şi ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, iar raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 instanţa de fond ar fi trebuit să constate că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale.

Aceasta întrucât prin textul de lege evocat a exclus asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcţie, tocmai în ideea că aceştia au un mandat limitat, fiind numiţi pe o perioadă determinată de 5 ani, iar legislaţia în vigoare nu permite acordarea unei indemnizaţii calculate în raport cu o tranşă de vechime în funcţie mai mare decât mandatul limitat la 5 ani.

Întrucât înainte de anul 2010 majorarea indemnizaţiei asistenţilor judiciari în raport cu vechimea în funcţie nu era reglementată, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific exclusiv pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 la 5 ani. Însă, Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariaţi, implicit nici asistenţilor judiciari în ceea ce priveşte stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea normelor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum şi Legea-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Doar începând cu 01.01.2011 s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad şi gradaţie, pe clase de salarizare, în temeiul prevederilor Legii nr. 284/2010.

În contextul redării dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, a prevederilor punctului III.A din Ordinul comun al M.M.F.P.S. şi M.F.P. nr. 42/77 din 13.01.2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a încălcat acest articol aplicabil în prezent, care prevede că indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită asistenţilor judiciari se calculează exclusiv în funcţie de două tranşe de vechime în funcţie, de la 0 la 3 ani, precum şi de la 3 la 5 ani.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul a criticat argumentul primei instanţe potrivit căruia există hotărâri judecătoreşti prin care le-a fost recunoscut asistenţilor judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcţie, iar prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că nivelul maximal al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, stabilirea indemnizaţiei la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenţilor judiciari, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 şi Decizia nr. 794/2016, reţinute ca temei de drept, nu legitimează recunoaşterea vechimii efective pentru asistenţii judiciari peste dispoziţiile exprese ale Legii-cadru nr. 153/2017. În lipsa unui temei în legislaţia incidentă cu privire la stabilirea indemnizaţiei asistenţilor judiciari în funcţie de vechimea efectivă în funcţie, a considerat recurentul că prima instanţă şi-a arogat atribuţii de legiferare. În fapt, aceasta a procedat la o modificare şi completare a dispoziţiilor citate ale Legii-cadru nr. 153/2017, în sensul că l-a obligat ca la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei să fie avute în vedere alte tranşe de vechime în funcţie decât cele stabilite prin lege.

În final, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României cu privire la dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, din care rezultă că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, recurentul-pârât a susţinut că Decizia nr. 794/2016 a instanţei de contencios constituţional nu poate fi interpretată ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a regulilor de calculare a vechimii în funcţie stabilite prin lege pentru o anumită categorie profesională. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legislative.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatei-reclamante A. i-a fost comunicată cererea de recurs şi a fost legal citată pentru termenul din 29 septembrie 2022, însă aceasta nu a depus întâmpinare şi nu a fost prezentă la termenul stabilit în vederea soluţionării recursului.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi îl va admite în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Demersul judiciar al reclamantei, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Suceava, vizează anularea parţială a Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020 prin care pârâtul Ministerul Justiţiei a stabilit drepturile salariale ale asistenţilor judiciari pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019. Astfel, pentru intervalul 01.12.2016-31.12.2017 s-a stabilit aplicarea unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar pentru perioada 01.01.2018-30.11.2019 s-a realizat aplicarea prevederilor Legii nr. 153/2017 şi a O.U.G. nr. 114/2018.

În opinia reclamantei, drepturile sale salariale pentru 09.04.2015-30.11.2015 şi 01.12.2015-31.12.2017 trebuiau stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, respectiv 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare 19 şi prin raportare la vechimea sa efectivă în funcţia de asistent judiciar de 20 de ani. Totodată, a considerat că se impune eliminarea din conţinutul art. 1 alin. (3) din ordinul menţionat a sintagmei "în aplicarea O.U.G. nr. 114/2018 cu modificările şi completările ulterioare" precum şi stabilirea obligaţiei de plată într-o singură tranşă.

Soluţia de respingere a contestaţiei administrative i-a fost comunicată reclamantei cu adresa nr. x/2020, fiind atacată cu acţiune în anulare înregistrată pe rolul instanţei de contencios administrativ. De asemenea, reclamanta a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) şi art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată; a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat întâmpinarea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate de reprezentant; a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat în parte ordinul atacat în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei; a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile acesteia, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar; a respins în rest acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii primei instanţe a exercitat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

5.1. În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că se poate cere casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când instanţa şi-a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, recurentul-pârât a susţinut că, în lipsa unui temei în legislaţia incidentă cu privire la stabilirea indemnizaţiei asistenţilor judiciari în funcţie de vechimea efectivă în funcţie, prima instanţă şi-a arogat atribuţii de legiferare, depăşindu-şi astfel atribuţiile puterii judecătoreşti.

A mai susţinut că prima instanţă a procedat la o modificare şi completare a dispoziţiilor legale citate din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul că l-a obligat ca la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a reclamantei să aibă în vedere alte tranşe de vechime în funcţie decât cele stabilite prin lege şi, totodată, că stabilirea indemnizaţiei la nivel maxim pentru categoria profesională din care face parte reclamanta, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reţinute ca temei de drept, nu legitimează recunoaşterea vechimii efective pentru asistenţii judiciari peste dispoziţiile exprese ale Legii-cadru nr. 153/2017.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, ipoteză ce nu se identifică însă în speţă.

Or, recurentul-pârât a invocat, subsumat acestui motiv de casare, argumente referitoare la încălcarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, din perspectiva stabilirii indemnizaţiei la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenţilor judiciari, în conformitate cu Legea nr. 71/2015 şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, critici care se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

5.2. Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea normelor de drept material putându-se face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile prin raportare la starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

5.2.1. Recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond, în primul rând sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea pe care a formulat-o în cauză, invocând în susţinere Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi opinând în sensul că art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. ce a făcut obiectul interpretării, se aplică în situaţia în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convenţională şi nu se interpretează în sensul că aceasta este obligată să fie reprezentată convenţional, drepturile sale procesuale putând fi exercitate prin reprezentant legal.

A mai făcut recurentul-pârât trimitere la dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, la cele cuprinse în art. 53 lit. f) şi art. 97 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei şi a arătat că, potrivit fişei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcţiei contencios are printre atribuţiile specifice postului şi pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiţiei în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului.

În plus, a solicitat a se observa că Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin OMJ nr. 120/C/19.01.2011, este publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, ale cărui prevederi legale nu pot fi cenzurate de instanţă decât prin anularea acestora, nefiind un simplu act intern.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului Ministerul Justiţiei formulate sub aspectul reliefat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Într-adevăr, art. 53 lit. f) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei prevede că "Directorii şi ceilalţi conducători ai compartimentelor din structura organizatorică a ministerului îndeplinesc următoarele atribuţii: (...) verifică şi avizează sau, după caz, aprobă lucrările întocmite în cadrul compartimentului pe care îl coordonează", iar art. 97 din acelaşi Regulament prevede că: "Direcţia Contencios este compartimentul de specialitate care asigură reprezentarea ministerului, apără drepturile şi interesele legitime ale acestuia în raporturile cu autorităţile publice, respectiv cu alte persoane fizice sau juridice, avizează din perspectiva legalităţii actele cu caracter juridic încheiate de minister şi acordă asistenţă juridică compartimentelor ministerului."

Aşadar, printre atribuţiile Direcţiei Contencios se regăsesc următoarele:

- reprezintă ministerul şi apără drepturile şi interesele acestuia în faţa instanţelor judecătoreşti, a instanţelor arbitrale şi a altor organe jurisdicţionale, precum şi în raporturile cu alte organe, cu persoane fizice sau juridice;

- redactează, în termenele procedurale şi depune la dosarul cauzei, sub semnătura directorului, întâmpinările, răspunsurile la întâmpinări, notele de şedinţă, concluziile scrise, în dosarele în care ministerul este parte;

- întocmeşte orice alte acte procedurale legate de reprezentarea ministerului în faţa organelor jurisdicţionale şi le expediază la dosarul cauzei;

- elaborează şi prezintă spre aprobare conducerii ministerului propuneri de soluţionare pe cale amiabilă a litigiilor aflate pe rol, cereri de chemare în judecată, cereri de intervenţie, motive care stau la baza căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile ministerului, propuneri privind inoportunitatea atacării hotărârilor judecătoreşti nefavorabile ministerului, renunţări la judecată, tranzacţii, precum şi orice alte acte de dispoziţie în litigiile în care ministerul este parte;

- elaborează şi prezintă spre aprobare conducerii ministerului toate actele de procedură, apărări, căi de atac, în situaţia în care parte în litigiu este ministrul justiţiei (www.x.ro).

Constată Înalta Curte că întâmpinarea depusă la dosarul cauzei este semnată de B., în calitate de director al Direcţiei Contencios din cadrul Ministerului Justiţiei, şi conţine ştampila instituţiei, formal fiind îndeplinite condiţiile legale pentru ca d-nul B. să formuleze apărări în numele Ministerului Justiţiei.

De asemenea, reţine că la termenul din 5 martie 2021, prima instanţă a dispus citarea pârâtului Ministerul Justiţiei cu menţiunea de a depune dovada calităţii de reprezentant a pesoanei care a semnat întâmpinarea, obligaţie îndeplinită de parte, care a depus Ordinul nr. 4508/C/29.10.2019 şi a precizat că prevederile acestuia se coroborează cu dispoziţiile art. 53 lit. f) şi cele ale art. 98 lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Ministerului Justiţiei, rezultând că domnul B. (personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor), în calitate de director, are dreptul de semnătură pentru toate lucrările direcţiei de specialitate-Direcţia Contencios, care reprezintă Ministerul Justiţiei în faţa instanţelor judecătoreşti.

În acest context, este indiscutabil că persoana care a semnat întâmpinarea formulată în cauză de pârât este îndreptăţită, în calitate de director al Direcţiei Contencios, să elaboreze şi să semneze întâmpinările, notele de şedinţă, concluziile Ministerului Justiţiei în toate litigiile în care acesta este parte, fiind vorba despre o reprezentare legală a Ministerului Justiţiei, iar semnătura acestuia angajează, în mod implicit şi în mod valabil, răspunderea instituţiei.

Din considerentele reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei criticate, reiese că judecătorul fondului a făcut o confuzie între reprezentarea legală a Ministerului Justiţiei care, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 şi art. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, revine Ministrului Justiţiei, şi reprezentarea legală a instituţiei, asigurată în temeiul atribuţiilor stabilite prin Regulament, de persoanele care fac parte din cadrul Direcţiei Contencios, la care fac referire dispoziţiile art. 97 din Regulament, ale căror lucrări se semnează de conducătorul compartimentului. De altfel, din lecturarea atribuţiilor Direcţiei Contencios enumerate supra rezultă că doar în ipoteza în care este vorba despre un act de dispoziţie, actul în discuţie se impune a fi semnat de conducătorul instituţiei sau de persoana special desemnată să îndeplinească această atribuţie.

În speţă, este de observat că actul de procedură întocmit în cauză de Ministerul Justiţiei constă în întâmpinarea formulată faţă de cererea de chemare în judecată, fiind asumat şi semnat de directorul Direcţiei Contencios, în virtutea atribuţiilor stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei.

În plus, astfel cum a susţinut în mod corect şi recurentul, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei nu este un simplu act intern, fiind aprobat prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 120/C/19.01.2011 (prevăzut în Anexa ce face parte integrantă din acesta) şi a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 116 din 16 februarie 2011, având natura unui act administrativ unilateral dat în aplicarea legii, care se bucură pe deplin de prezumţia de legalitate.

Pe cale de consecinţă, sunt întemeiate susţinerile recurentului-pârât privind nesocotirea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale în materie de reprezentare, la care face trimitere, fiind de natură a conduce la reformarea sentinţei de fond sub aspectul soluţionării excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei, în sensul respingerii acesteia ca nefondată.

5.2.2. Cât priveşte fondul cauzei, Înalta Curte reţine că acţiunea formulată de reclamantă împotriva Ordinului nr. 3344/C/24.08.2020 emis de Ministerul Justiţiei s-a întemeiat pe susţinerile potrivit cărora, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015 respectiv 01.12.2015-31.12.2017 drepturile trebuie stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 respectiv 484,18 RON, a coeficientului de multiplicare 19 şi prin raportare la vechimea sa efectivă în funcţia de asistent judiciar de 20 de ani.

Mai exact, în susţinerea cererii de stabilire a drepturilor salariale în raport de vechimea efectivă în funcţie, reclamanta a invocat mecanismul egalizării, astfel cum a fost stabilit prin art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 794/2016.

Din cuprinsul ordinului contestat reiese că prin acesta au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantei pentru intervalul de timp 01.12.2016-30.11.2019, în cadrul căruia pârâtul a avut în vedere o vechime în funcţie de 0-3 ani pentru perioada 01.12.2016-30.06.2017, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, şi o vechime în funcţie de 3-5 ani pentru intervalul 01.07.2017-30.11.2019, ulterioară intrării în vigoare a legii menţionate.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării în parte a ordinului atacat şi a obligat pârâtul să emită un nou ordin prin care să stabilească drepturile reclamantei, începând cu data de 01.12.2016, prin raportare la vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că, în aplicarea mecanismului egalizării drepturilor salariale cuvenite asistenţilor judiciari, concretizat în pronunţarea mai multor hotărâri prin care altor persoane care ocupă aceleaşi funcţii le-a fost recunoscută în integralitate vechimea în funcţie, şi reclamanta este îndreptăţită la stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.12.2016 prin luarea în considerare în integralitate a vechimii de 20 de ani în funcţia de asistent judiciar.

Prin urmare, a apreciat că, deşi acest mecanism este aplicabil perioadei anterioare datei de 01.07.2017, în raport de mecanismul de aplicare a Legii nr. 153/2017, efectele egalizării la nivelul maxim stabilit sub imperiul legii vechi se extind şi în etapele de aplicare a Legii nr. 153/2017 care au ca punct de pornire nivelul salarial existent la data de 30.06.2017.

Instanţa de control judiciar nu poate valida raţionamentul primei instanţe, deoarece acesta reflectă greşita interpretare şi aplicare a cadrului normativ incident în materie, fiind întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât din perspectiva încălcării art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, care prevede că indemnizaţia lunară de încadrare cuvenită asistenţilor judiciari se calculează exclusiv în funcţie de două tranşe de vechime în funcţie, de la 0 la 3 ani, precum şi de la 3 la 5 ani, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prezintă relevanţă sub acest aspect considerentele Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2022, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept:

"interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum şi alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (13) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal bugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016 sensul de a se stabili dacă, raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare Justiţie la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari presupune sau nu majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcţie".

Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, admiţând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei - Anexa VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani."

Sunt esenţiale din perspectiva subiectului analizat următoarele considerente reţinute de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al instanţei supreme:

"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 şi în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 2008-2009, care vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părţi din categoria asistenţilor judiciari, a dreptului la majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea în funcţie (aşa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.

161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferenţe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului şi evoluţiei legislaţiei salariale incidente.

162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalităţi salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătoreşti, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale şi care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenţilor judiciari şi obligaţia corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.

163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătoreşti invocate drept termen de comparaţie şi-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situaţia juridică premisă este asimilabilă inexistenţei vreunei diferenţe salariale izvorâte fie din legislaţia salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătoreşti prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.

164. Aşadar, nu se poate reţine existenta unei inechităţi salariale şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi raţional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanţă a principiului egalităţii de tratament.

165. Construcţia argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudenţială apare, în consecinţă, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferenţe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-şi află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenţilor judiciari, nici în hotărâri judecătoreşti producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiţii, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării şi înlăturării inegalităţilor din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluţii legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăşi sursă generatoare de inechităţi salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenţilor judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenţia instanţei supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudenţială activat.

166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

167. Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

169. Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

170. De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.

Aşadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor asistenţilor judiciari nu presupune majorarea indemnizaţiei de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţie, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.

În aceste condiţii, având în vedere că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanţei de control judiciar, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage reformarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiate, şi, pe cale de consecinţă, la menţinerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

De asemenea, reţine că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanţei de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecăţii primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 al acestei decizii, constatând că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, fiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (2) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 702 din 7 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea reclamantei A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.