Classification of government decision on site renaming as individual administrative act triggering one-year decadence period

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, Guvernul României, Municipiul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu aceştia să dispună:

- anularea în parte a H.G. nr. 592/2019 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiţii, situat în municipiul Bucureşti, Bd. x, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiţie" şi "proiecte de interes public ale municipiului Bucureşti", precum şi pentru aprobarea programului prioritar de reconversie funcţională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce priveşte "proiectele de interes public ale Municipiului Bucureşti" stabilite a se realiza pe latura dinspre strada x a terenului delimitat generic prin cele 4 artere rutiere, proiect care afectează terenul proprietatea sa, întrucât acest proiect al Municipiului Bucureşti nu este de utilitate publică;

- obligarea în solidar a pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Justiţiei să delimiteze terenul propus pentru realizarea Proiectului "Cartierul de Justiţie" astfel încât să îi fie lăsat liber terenul pe care îl deţine în proprietate;

- obligarea în solidar a pârâţilor Guvernul României şi Municipiul Bucureşti la plata de despăgubiri în cuantum de 6.176.826 euro sau echivalentul în RON reprezentând beneficiul nerealizat pentru imposibilitatea de construire pe terenul proprietatea sa în suprafaţă de 1.437 m.p. situat in strada x nr. 4 B, 4 C, 4 E, sector 3 Bucureşti;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 18.05.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, s-a dispus, în baza art. 107 alin. (3) din Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti, scoaterea dosarului nr. x/2021 de pe rolul Completului C4F, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi înaintarea acestuia preşedintelui Completului C8F, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, complet iniţial învestit, pentru măsuri. Dosarul a fost reînregistrat la data de 24.05.2021, sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa civilă nr. 1724 din 22.11.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială cu privire la cererile ce fac obiectul capetelor 2 şi 3 ale acţiunii, dispunându-se declinarea competenţei materiale de soluţionare a acestora în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.

Totodată, s-a dispus disjungerea cererii având ca obiect anularea H.G. nr. 592/12.08.2019 şi formarea unui dosar distinct, nr. x/2021, având ca obiect acţiune în anularea parţială a H.G. nr. 592/12.08.2019 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, cu termen stabilit pentru soluţionare la data de 14.02.2022.

La termenul din 14.02.2022, instanţa a reţinut spre soluţionare excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a formula acţiunea în anulare şi a amânat pronunţarea la data de 22.02.2022.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 318 din 22 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a formula acţiunea în anulare şi a respins cererea în anulare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Municipiul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 318 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a susţinut că instanţa de fond a aplicat în mod greşit şi a încălcat prevederile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în loc să aplice prevederile art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege, apreciind că actul administrativ în cauză este un act administrativ normativ şi nu un act administrativ individual, aspect de natură a atrage incidenta motivului de casare referitor la încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a arătat că excepţia invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei şi admisă de instanţa de fond, se întemeiază pe o premisă nereală, şi anume aceea că H.G. nr. 592/2019, contestată în cauză, este un act administrativ individual şi nu unul de natură normativă. În acest sens a opinat că, deşi achiesează la criteriul de calificare folosit de Curtea de Apel Bucureşti în sensul că actele normative se adresează unui număr nedeterminat de persoane, care nu sunt nominalizate în actul administrativ atacat, totuşi, actele administrative au în conţinutul lor persoanele care beneficiază de acestea.

Totodată, a arătat că actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanţa de contencios administrativ, pe calea acţiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând.

În speţă, a subliniat că din lecturarea Anexei la H.G. nr. 592/2019, care conţine programul de reconversie funcţională, se observă că se acordă calitatea de expropriator Ministerului Justiţiei pentru jumătate din terenul la care se referă Hotărârea de Guvern în discuţie, iar pentru restul de teren se prevede realizarea Proiectului municipiului Bucureşti, fără a se menţiona calitatea acestuia de expropriator sau a altui expropriator. În acest fel este evidentă vătămarea sa şi a unui număr nedeterminat de persoane care sunt proprietare ale terenurilor reglementate, cât şi a persoanelor care au depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionate încă.

De asemenea, a arătat recurenta, în H.G. nr. 592/2019 se menţionează că aceasta produce efecte faţă de 34 de persoane fizice şi juridice nenominalizate, cât şi faţă de 66 de notificări depuse de alte diverse persoane în temeiul aceleiaşi legi, de revendicare a suprafeţelor de teren din zona afectată de proiecte.

În consecinţă, acest act normativ se aplică unor persoane fizice şi juridice nedeterminate în actul administrativ atacat sau în alt document, urmând ca la punerea sa în executare să se stabilească căror persoane li se aplică acest act normativ şi care persoane se încadrează sau nu în ipoteza indicată de acesta. În susţinerea opiniei potrivit căreia H.G. nr. 592/2019 este un act normativ invocă şi faptul că acesta îşi produce efectele în timp şi că reclamanta nu cunoaşte în totalitate în ce mod va fi afectată de acest act administrativ.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut nelegalitatea sentinţei de fond şi din perspectiva aplicării greşite şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 lit. m) din Codul administrativ, considerând că în cauza de faţă Guvernul României nu a uzat doar de dreptul său de a administra proprietatea publică şi/sau privată a Statului, ci a dispus şi în privinţa terenurilor private, aşa cum este terenul său.

Astfel, a arătat că instanţa de fond a aplicat în mod nelegal prevederile legale menţionate, întrucât din cuprinsul H.G. nr. 592/2019 şi al Anexei la această hotărâre rezultă că se dispune nu numai de terenul care este al Statului Român (şi de care nu se putea dispune conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece era notificat într-un număr de 66 dosare de revendicare), ci şi de terenul aparţinând unui număr de 33 de proprietari privaţi, delimitarea zonei de teren reglementate fiind făcută de cele patru artere rutiere şi nu exclusiv în privinţa terenului aflat în proprietatea publică sau privată a Statului Român.

Ca urmare, întrucât prin H.G. nr. 592/2019 nu se face referire la proprietarii afectaţi şi la celelalte persoane indicate în mod expres, asupra cărora îşi produce efectele acest act administrativ, rezultă că are caracter normativ şi că instanţa de fond a aplicat în mod nelegal prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 referitoare la decăderea din dreptul de a introduce acţiune peste termenul de un an de la publicare/comunicare, în loc să aplice dispoziţiile art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege, conform cărora actele administrative normative pot fi atacate oricând.

În final a susţinut că actul administrativ contestat îi încalcă dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie, fiindu-i golit în substanţa sa, astfel încât singura modalitate prin care se poate restabili legalitatea în situaţia de faţă este iniţierea unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că în mod corect s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind termenul legal de decădere de un an pe care persoanele ce afirmă o vătămare îl au la dispoziţie pentru formularea acţiunii în anulare, Hotărârea de Guvern nr. 592/2019 fiind un act administrativ cu caracter normativ. Ca urmare, a considerat că prima instanţă a pronunţat o soluţie cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile.

Recurenta-reclamantă a depus, în susţinerea recursului formulat, un set de înscrisuri, inclusiv înscrisul depus în şedinţa din data de 29 septembrie 2022, constând într-un certificat de urbanism din 22 septembrie 2021, invocat în dovedirea opiniei potrivit căreia H.G. nr. 592/2019 are caracter de act normativ.

La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a încuviinţat recurentei-reclamante depunerea înscrisului invocat şi a reţinut spre soluţionare recursul întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă şi de argumentele invocate în apărare de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei prin întâmpinarea formulată în cauză, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul exercitat de recurenta-reclamantă este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed:

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează motivul de casare referitor la pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea acestor norme se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute în mod greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, astfel încât va fi menţinută şi de instanţa de control judiciar.

Pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte contextul factual, că obiectul cauzei vizează cererea formulată de reclamanta A. de anulare în parte a H.G. nr. 592/2019 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiţii, situat în municipiul Bucureşti, Bd. x, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiţie" şi "proiecte de interes public ale municipiului Bucureşti", precum şi pentru aprobarea programului prioritar de reconversie funcţională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce priveşte "proiectele de interes public ale Municipiului Bucureşti" stabilite a se realiza pe latura dinspre strada x a terenului delimitat generic prin cele 4 artere rutiere, considerând reclamanta că acest proiect al Municipiului Bucureşti afectează terenul aflat în proprietatea sa şi că nu este de utilitate publică.

Instanţa de fond, analizând cu prioritate excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a mai solicita anularea, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, a reţinut că aceasta este întemeiată, reclamanta formulând acţiunea în anulare cu depăşirea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a respins acţiunea reclamantei pe acest temei.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă prin intermediul demersului judiciar de faţă se referă, în esenţă, la natura Hotărârii de Guvern nr. 529/2019, considerată de parte act administrativ normativ şi nu individual cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, precum şi la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, apreciind recurenta că, dimpotrivă, sunt incidente prevederile alin. (4) al aceluiaşi articol.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante şi în acord cu opinia instanţei de fond, al cărei raţionament îl împărtăşeşte, Înalta Curte reţine că Hotărârea de Guvern nr. 592/2019, contestată în cauză, este un act administrativ individual, prin raportare la obiectul său de reglementare şi la sfera destinatarilor săi.

Într-adevăr, distincţia între actele administrative individuale şi cele normative se realizează în funcţie de categoria destinatarilor actului şi prin raportare la întinderea efectelor juridice pe care acestea le produc. Astfel, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, faţă de o persoană sau faţă de mai multe persoane, nominalizate expres în conţinutul acestor acte.

Pe de altă parte, deoarece trăsătura esenţială a actului administrativ este aceea că produce efecte juridice, adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative, în analiza naturii juridice a unui act administrativ esenţiale sunt efectele juridice pe care le produce, natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

Înalta Curte nu poate reţine argumentele reclamantei referitoare la caracterul normativ al Hotărârii de Guvern nr. 592/2019 ca urmare a faptului că în Anexa aferentă hotărârii în discuţie se acordă calitatea de expropriator Ministerului Justiţiei pentru jumătate din terenul la care se referă actul contestat iar pentru restul terenului se prevede realizarea Proiectului municipiului Bucureşti fără a se stabili calitatea acestuia de expropriator, concluzionând astfel că actul ar produce efecte atât în privinţa sa, cât şi a altor 34 de peroane fizice şi juridice nenominalizate, precum şi a unui număr de 66 de notificări de revendicare depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceasta întrucât Hotărârea de Guvern analizată în cauză priveşte aprobarea schimbării denumirii amplasamentului unui obiectiv de investiţii situat în municipiul Bucureşti, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiţie" şi "proiecte de interes public ale municipiului Bucureşti", precum şi aprobarea programului prioritar de reconversie funcţională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce priveşte "proiectele de interes public ale Municipiului Bucureşti" din conţinutul actului în discuţie rezultând, aşadar, că vizează anumiţi destinatari individualizaţi în mod expres, respectiv: Municipiul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, faţă de care îşi produce efectele.

Totodată, cât priveşte obiectul său de reglementare, este de observat că la art. 3 din actul în litigiu s-a prevăzut că Guvernul mandatează Ministerul Justiţiei să iniţieze demersurile legale necesare efectuării fazelor de proiectare şi execuţie în scopul realizării obiectivului de investiţii "Cartierul pentru Justiţie", parte a Programului prioritar de reconversie funcţională a amplasamentului "Cartierul pentru Justiţie" prevăzut la art. 2, iar la art. 4 s-a stipulat faptul că obiectivul de investiţii "proiecte de interes public ale municipiului Bucureşti", parte a programului prevăzut la art. 2, se realizează de către Primăria municipiului Bucureşti, în condiţiile legii.

Prin urmare, atât timp cât Ministerul Justiţiei şi Municipiul Bucureşti sunt mandataţi să îndeplinească măsurile necesare realizării programelor investiţionale indicate, nu se poate susţine cu suficient temei că aceştia au dobândit calitatea de expropriatori în baza actului contestat care, aşa cum reiese din conţinutul său, nu instituie măsuri de indisponibilizare a terenului vizat de obiectivul de investiţii sau interdicţii în exercitarea dreptului de proprietate al părţii reclamante sau al oricărei alte persoane dintre cele menţionate de recurentă, acţiunile acestor intimaţi-pârâţi fiind circumscrise exclusiv acestor mandatări ce urmează a se realiza cu respectarea dispoziţiilor legale.

În altă ordine de idei, instanţa de control judiciar constată că, aşa cum a reţinut în mod judicios şi judecătorul fondului şi cum s-a statuat în mod constant de către instanţa supremă, încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii de acte administrative individuale şi normative, nu se poate realiza prin interpretarea trunchiată, raportată la anumite dispoziţii "decupate" din actul respectiv, deoarece în acest mod este afectat caracterul unitar al actului. Dimpotrivă, încadrarea actului în discuţie într-una dintre cele două categorii de acte sus-menţionate se face în urma unei analize a conţinutului actului în integralitatea sa, prin prisma trăsăturilor fiecăruia dintre cele două categorii, şi nu exclusiv prin raportare la anumite dispoziţii ale actului sau la o anexă a acestuia cum în mod greşit susţine recurenta-reclamantă în referire la prevederile din Anexa la Hotărârea de Guvern nr. 592/2019, contestată în cauza pendinte.

Nici susţinerea potrivit căreia caracterul de act normativ rezultă din împrejurarea că nu este identificată persoana sa în conţinutul actului şi că se adresează unui număr nedeterminat de proprietari de terenuri din zona în litigiu, ale căror date, de asemenea, nu au fost consemnate în cuprinsul actului sau în anexa acestuia, nu poate fi primită, întrucât chiar şi în această ipoteză, referindu-se la o anumită categorie sau la un anumit grup de persoane, actul respectiv considerat vătămător de către reclamantă, adresat altor subiecte de drept, nu poate fi calificat a avea un caracter normativ, ci individual, împrejurarea reliefată nefiind aptă a conduce la modificarea naturii juridice a actului cu caracter individual într-un act cu caracter normativ.

În concluzie, în mod corect a constatat instanţa de fond că hotărârea atacată este act administrativ cu caracter individual, câtă vreme nu conţine reglementări cu caracter general, impersonale, care să producă efecte erga omnes, prin acesta dispunându-se în concret doar asupra identificării în spaţiu a amplasamentului şi asupra titularilor de drepturi şi obligaţii în legătură cu realizarea obiectivului de investiţii: Municipiul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.

În considerarea aceloraşi argumente nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 lit. m) din Codul administrativ, sub acest aspect afirmând partea că intimatul-pârât Guvernul României nu a uzat doar de dreptul său de a administra proprietatea publică şi/sau privată a Statului, ci a dispus şi în privinţa terenurilor private, inclusiv în privinţa terenului său.

Or, textul de lege evocat vizează una dintre prerogativele Guvernului României în exercitarea atribuţiilor sale, şi nicidecum nu atribuie Ministerului Justiţiei calitatea de administrator al amplasamentului în discuţie, prin adoptarea în temeiul acestui text a H.G. nr. 592/2019, aşa încât nu se poate reţine că prin adoptarea acestei hotărâri s-ar fi produs recurentei-reclamante, în calitate de terţ faţă de acest act, o vătămare constând în afectarea dreptului său de proprietate.

Reţinând caracterul de act administrativ individual al Hotărârii de Guvern nr. 592/2019, Înalta Curte constată că procedura sa de contestare este supusă rigorilor Legii nr. 554/2004, inclusiv din perspectiva obligativităţii parcurgerii procedurii prealabile, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 11 alin. (2) din lege, ce prevăd termenul de decădere de un an pe care persoanele care clamează o vătămare îl au la dispoziţie pentru formularea acţiunii în anulare, şi nu cele cuprinse la alin. (4) al aceluiaşi text de lege, cum în mod eronat a susţinut recurenta-reclamantă prin raportare la caracterul pretins normativ al actului administrativ contestat în cauză.

În literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancţiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanţă. Prin urmare, aceasta sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., de asemenea incidente în speţă în completarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancţiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Se observă, aşadar, că norma precitată, care reglementează repunerea în termenul procedural pentru "motive temeinice", nu oferă o definiţie a acestor motive temeinice, ceea ce înseamnă că, pe de o parte sunt lăsate la aprecierea instanţei, iar, pe de altă parte, că au o componenţă subiectivă şi conjuncturală pronunţată, dar neexclusivă, întrucât la aprecierea lor trebuie să se ţină cont şi de persoana celui ce invocă repunerea în termen, dar şi de circumstanţele de fapt în care acesta s-a aflat.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a contestat aspectul depăşirii termenului de depunere a acţiunii în anulare, pentru a invoca în acest sens existenţa vreunui motiv temeinic în justificarea întârzierii formulării acţiunii ce face obiectul cauzei de faţă.

În schimb, partea a expus raţionamentul potrivit căruia actul administrativ contestat nu este unul individual pentru a i se aplica prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi, implicit, termenul de decădere de un an reglementat de aceste norme legale, ci unul normativ ce poate fi atacat oricând, conform dispoziţiilor cuprinse la alin. (4) al aceluiaşi articol 11, pretins a fi incidente în cauză.

Înalta Curte nu poate valida raţionamentul recurentei-reclamante, întrucât acesta reflectă o interpretare greşită a cadrului normativ incident în materie, în scopul susţinerii şi obţinerii soluţiei favorabile pretinse.

Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1)", de 6 luni, "dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (. . . . . . . . . .)." Totodată, art. 11 alin. (5) din aceeaşi lege prevede că: "Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere. (...)".

Or, atât timp cât Hotărârea de Guvern nr. 592/2019 nu conţine reglementări cu caracter general, impersonale, care să producă efecte erga omnes, iar efectele sale se produc exclusiv faţă de instituţiile şi persoanele a căror sferă de reglementare este în mod clar delimitată în conţinutul său, rezultă neîndoielnic caracterul său de act administrativ individual al cărui termen de contestare este în mod evident prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În atare situaţie, în mod just a apreciat instanţa de fond că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi nu prevederile art. 11 alin. (4) din aceeaşi lege, criticile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă fiind nefondate.

Cum, în speţă, este vorba despre un act administrativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 682 din 19 august 2019, aspect necontestat, termenul de un an curge de la data publicării, scopul acestei publicări fiind intrarea actului în vigoare şi, implicit, aducerea la cunoştinţa publică a conţinutului acestuia. În speţă, termenul legal de contestare a expirat la data de 19.08.2020, iar în raport de data înregistrării cererii reclamantei pe rolul instanţei de contencios administrativ din 28.04.2021, acţiunea în anulare a fost în mod evident formulată tardiv, cu depăşirea termenului expres prevăzut.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că este corectă soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii în anulare, reţinându-se că, raportat la data publicării din 19.08.2019, în Monitorul Oficial al României, a Hotărârii de Guvern nr. 592/2019, şi data înregistrării acţiunii în anulare pe rolul instanţei de contencios administrativ din 28.04.2021, acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului de decădere stabilit de normele speciale aplicabile în materie, şi anume art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurenta-reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 318 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.