Insurance Claim Deadline Dismissed: High Court Upholds 90-Day Peremptive Limit

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.03.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 22716/13.02.2020 emisă de pârât; obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a sumelor solicitate prin cererea de despăgubire nr. x/25.05.2018, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1058 din 21 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 1058 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului partea a susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, prima instanţă dând o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente în speţa dedusă judecăţii.

Astfel, a considerat că prin respingerea contestaţiei sale instanţa de fond a motivat soluţia în mod nelegal, reţinând în mod eronat că este decăzut din dreptul de a solicita despăgubirile solicitate raportat la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015.

Aceasta întrucât instanţa de fond a ignorat că cererea sa a fost formulată în termen prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de Garantare a Asiguraţilor fiind în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi text de lege, dreptul de acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, însă nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În aceste condiţii, întrucât a achitat prima de asigurare stabilită, este îndreptăţit să solicite de la asigurătorul RCA plata despăgubirii raportat la culpa asiguratului RCA în producerea accidentului rutier ce a avut loc la data de 21.11.2014.

În concluzie, faţă de situaţia de fapt existentă în cauză, respingerea contestaţiei sale este vădit nelegală prin raportare la împrejurarea că a formulat cererea de despăgubire către pârât, iar acesta avea obligaţia de a lua măsurile necesare în vederea deschiderii dosarului de daună, de a constata din punct de vedere tehnic avariile, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii accidentului. Or, pârâtul s-a limitat să motiveze sumar respingerea cererii sale de plată ca fiind tardiv formulată, fără a mai analiza data naşterii dreptului la acţiune.

Cât priveşte solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale, a arătat că potrivit art. 1535 din noul C. civ., "în situaţia în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Ca atare, a considerat că există un refuz nejustificat al debitoarei ce poate fi cenzurat prin prisma art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi constrângerea juridică a pârâtei de a dispune achitarea despăgubirilor materiale integrale, a dobânzii legale şi a cheltuielilor de judecată justificate, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale invocate, pretenţiile pe care le-a formulat sunt în limitele prevăzute de Legea nr. 136/1995, Legea nr. 213/2015, precum şi de dispoziţiile noului C. civ., în vigoare la data producerii accidentului.

Faţă de considerentele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii acţiunii, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că recursul este neîntemeiat şi că hotărârea instanţei de fond este legală, impunându-se a fi menţinută întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie. Astfel, a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamantul a depus cererea de plată a despăgubirilor cu depăşirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015. În concluzie, este eronată interpretarea recurentului în sensul că termenul pentru depunerea cererii de plată este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a argumentelor invocate în apărare de intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce se vor arăta în continuare:

Demersul judiciar pendinte vizează solicitarea formulată de reclamantul A., de anulare a Deciziei nr. 22716/13.02.2020 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire a sumelor solicitate prin cererea de despăgubire nr. x/25.05.2018, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de litigiu.

În fapt, prin cererea de plată nr. x din data de 22.05.2018, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la 25.05.2018, reclamantul A. a solicitat o despăgubire pentru vătămarea suferită într-un eveniment rutier petrecut la 21.11.2014, din culpa comună a acestuia, în calitate de biciclist care circula pe drumul public, precum şi a conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x.

Soluţionând cererea prin Decizia nr. 22716/13.02.2020, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins-o cu motivarea că petentul a formulat solicitarea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată pentru asigurătorul în faliment S.C. B. S.A.

Instanţa de fond, învestită cu verificarea legalităţii actului administrativ emis de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a constat că în mod corect a fost respinsă cererea reclamantului, întrucât a fost formulată după expirarea termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului din data de 16.06.2017.

Soluţia instanţei de fond este legală şi urmează să fie menţinută de instanţa de control judiciar, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile situaţiei deduse judecăţii.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancţiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanţă. Prin urmare, aceasta sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancţiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

În speţă, recurentul-reclamant nu a făcut apărări cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de plată şi nu a solicitat repunerea sa în termen în considerarea vreunui motiv temeinic justificat. În schimb, a invocat faptul că termenul de formulare a cererii ar fi unul de prescripţie, de 5 ani de la data naşterii dreptului, şi nu cel de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, că prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi alin. (6) din aceeaşi lege, a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen legal.

Contrar alegaţiei recurentului-reclamant, Înalta Curte reţine că în speţă nu este aplicabil termenul de prescripţie indicat de parte în vederea formulării cererii sale de plată, ci acela de decădere prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, reţine instanţa de control judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015:

"Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"În vederea încasării indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că:

"Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Totodată, la art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor legiuitorul a prevăzut că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor sau despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări".

Aşadar, pentru a se naşte în sarcina pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare, are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula o atare solicitare. Altfel spus, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cererea de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie.

Este astfel indiscutabil că, în speţă, conduita oricărui creditor de asigurare este în mod clar determinată de cadrul normativ evidenţiat, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi, astfel că, pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate nu se pot raporta decât la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Or, potrivit art. 2545 din C. civ.: "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale" "(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor". Totodată, art. 2548 din acelaşi act normativ prevede că:

"Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel."

În concluzie, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Pe de altă parte, deşi este real că dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurentul-reclamant, reglementează obligaţia Fondului de a achita creditorilor de asigurări sumele cuvenite acestora, din disponibilităţile sale, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi că dreptul la acţiune al creditorului se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, acestea nu se interpretează în sensul indicat de parte, întrucât la alin. (1) se menţionează foarte clar că plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se face cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări, a procedurii administrative de plată reglementate de lege, adică aceea prevăzută la art. 14 alin. (1), în urma căreia Fondul se pronunţă prin emiterea unui act administrativ.

În speţă, dreptul de creanţă al părţii s-a născut la data accidentului rutier ce a avut loc la 21.11.2014, înaintea deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A. din 16.02.2017, rămasă definitivă la data de 17.03.2017, astfel că reclamantul avea obligaţia depunerii cererii de plată în termen de cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului, respectiv până cel târziu la data de 16.06.2017, independent de procedurile judiciare în care acesta era implicat în acea perioadă şi pe care le-a învederat instanţei prin cererea de recurs formulată.

Cum recurentul-reclamant a formulat cererea de plată la data de 22.05.2018, fiind înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la 25.05.2018, cu mult după data limită din 16.06.2017, astfel cum rezultă din actele dosarului, în mod corect a respins-o pârâtul ca tardivă prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat în cauză, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză şi, ca atare, o va menţine ca legală, respingând ca nefondat demersul judiciar al părţii.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de litigiu, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că acesta nu a indicat cuantumul cheltuielilor, nu a precizat în ce constau acestea şi nu a depus acte doveditoare, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ.. Pe de altă parte, constată că raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul-reclamant, întrucât este partea care se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că nu este întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele invocate prin cererea de recurs de recurentul-reclamant nefiind apte să determine reformarea sentinţei de fond din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material aplicabile în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul reclamantului şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1058 din 21 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.