Jurisdiction to apply statutory suspension of practitioner status under Article 36(h) of Emergency Ordinance No. 86/2006: disciplinary courts vs. governing council competence.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 02.06.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, Instanţa Locală de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România-Filiala Suceava, A. şi Casa de Insolvenţă Bucovina IPURL, prin A., pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună anularea Deciziei nr. 55/28.02.2020 pronunţată de Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România în dosarul nr. x/2019 şi a Hotărârii nr. 4/18.06.2019 pronunţată de Instanţa Locală de Disciplină a Filialei Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România-Filiala Suceava în dosarul nr. x/2018.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 377 din data de 15 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România în contradictoriu cu pârâţii Instanţa Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, Instanţa Locală de Disciplină a Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România - Filiala Suceava, A. şi Casa de Insolvenţă Bucovina IPURL.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 377 din 15 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs reclamantul Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici încadrate de instanţa de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului recurentul-reclamant a susţinut, în contextul unei scurte prezentări a situaţiei de fapt, a motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată formulată, a soluţiei instanţei de fond şi a considerentelor reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, reiterând argumentele invocate în acţiunea introductivă referitoare la intenţia sa de a interpreta în mod constructiv prevederile O.U.G. nr. 86/2006 şi ale Statutului profesiei, şi de a găsi competenţa de soluţionare a cauzei la instanţele de disciplină ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România şi opinia exprimată sub acest aspect de către acestea din urmă, recurentul-reclamant a învederat că pe parcursul soluţionării cauzei în faţa Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 23 din 25.01.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat nevinovăţia practicianului în insolvenţă A. şi a B., fiind astfel infirmate acte de procedură întocmite de organele de cercetare penală. Semnificaţia pronunţării acestei hotărâri constă în aceea că aplicarea prevederilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 ar fi reprezentat o măsură nefundamentată, disproporţionată şi excesivă prin raportare la soluţia dispusă de instanţa penală care a avut posibilitatea administrării probelor.

A susţinut recurentul-reclamant că, deşi a constatat că instanţele de disciplină ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România nu au competenţa materială de a se pronunţa pe cercetarea incidenţei dispoziţiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la atributul Consiliului Naţional de Conducere, aspect care conduce la o nemotivare a hotărârii pronunţate.

Referitor la lipsa motivelor sau insuficienta motivare a hotărârii pronunţate, ipoteză circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a expus considerentele reţinute de instanţa de fond în motivarea soluţiei de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, în sensul că a reţinut, printre altele, că prevederile acestui text de lege nu sunt suficient de clare pentru determinarea organului căruia îi revine atributul aplicării dispoziţiilor legale, apreciind recurentul că, raportat la aceste argumente, soluţia adoptată pe fondul litigiului şi considerentele reţinute în fundamentarea acesteia reflectă situaţia unei denegări de dreptate în ceea ce priveşte autoritatea competentă, întrucât nu este tranşată autoritatea competentă în aplicarea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pronunţate.

Cu alte cuvinte, a opinat că nu se poate sesiza Curtea Constituţională pentru neconstituţionalitatea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 în ceea ce priveşte nestabilirea de către legiuitor a autorităţii competente, iar apoi să se considere că soluţia este pe deplin legală în condiţiile în care, deşi nu tranşează problema în discuţie, ar putea să fie considerat Consiliul Naţional de Conducere autoritate competentă, deşi din punct de vedere legal acesta nu are o asemenea competenţă.

În fine, a arătat că prin sentinţa pronunţată instanţa de fond s-a focalizat exclusiv asupra problemei competenţei şi numai parţial, în sensul în care consideră că nu este de competenţa Instanţei Locale de Disciplină aplicarea dispoziţiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, fără însă să tranşeze aspectul stabilirii sau nu a competenţei în favoarea Consiliului Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi A. şi Casa de Insolvenţă Bucovina IPURL au formulat întâmpinare în cuprinsul căreia au susţinut, în primul rând că recursul reclamantului nu cuprinde critici susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspect circumscris invocării excepţiei nulităţii recursului; iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond atacate ca fiind temeinică şi legală, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare invocate.

La termenul din 29 septembrie 2022 recurentul-reclamant, prin avocat, a solicitat amânarea cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată justificat de necesitatea soluţionării de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, invocată atât în dosarul de fond din prezenta cauză, cât şi în alte două dosare similare, toate aflate la instanţa de contencios constituţional în faza de întocmire raport.

Faţă de împrejurarea că a fost invocată de către intimaţii-pârâţi excepţia nulităţii recursului prin raportare la neîncadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, apreciind că soluţionarea cererii de amânare depinde de modul de soluţionare a excepţiei invocate, a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost invocată, şi a respins-o cu motivarea că, pentru a interveni această sancţiune, nemotivarea trebuie să privească recursul în ansamblul său şi nu fiecare motiv de casare în parte.

Aşadar, reţinând că motivele de nelegalitate, astfel cum au fost dezvoltate prin memoriul de recurs, pot fi încadrate doar în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi că nu există o legătură între excepţia de neconstituţionalitate la care a făcut referire recurentul-reclamant şi fondul recursului, a respins cererea de amânare a judecării cauzei, formulată în acest sens de partea recurentă, şi a reţinut recursul spre analiză din perspectiva reliefată.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul-reclamant, încadrate de instanţa de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimaţii-pârâţi A. şi Casa de Insolvenţă Bucovina IPURL, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. De asemenea, un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut nemotivarea hotărârii atacate din perspectiva lipsei motivelor pe care se întemeiază soluţia pronunţată de instanţa de fond, a insuficientei motivări şi a fundamentării soluţiei pe motive contradictorii, ipoteze reliefate de împrejurarea că, deşi a constatat că instanţele de disciplină ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România nu au competenţa materială de a se pronunţa pe cercetarea incidenţei dispoziţiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la atributul Consiliului Naţional de Conducere, aspect care conduce la o nemotivare a hotărârii pronunţate.

Pe de altă parte, referitor la lipsa motivelor sau insuficienta motivare a hotărârii pronunţate, ipoteză circumscrisă, de asemenea, dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu putea sesiza Curtea Constituţională pentru neconstituţionalitatea art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 în ceea ce priveşte nestabilirea de către legiuitor a autorităţii competente, iar apoi să aprecieze că soluţia este pe deplin legală în condiţiile în care, deşi nu tranşează problema în discuţie, ar putea să fie considerat Consiliul Naţional de Conducere autoritate competentă, chiar dacă din punct de vedere legal acesta nu are o asemenea competenţă. În esenţă, recurentul a înţeles să invoce existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul sentinţei atacate şi în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Din textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reiese necesitatea arătării, în considerentele hotărârii pronunţate, a motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Raportând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, prin raportare punctuală la fiecare dintre susţinerile formulate de recurentul-reclamant.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond sub aspectele evidenţiate, nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Instanţa de control judiciar constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că prima instanţă a efectuat o amplă analiză a criticilor formulate şi a argumentat în fapt şi în drept de ce nu poate primi susţinerile acestuia şi care sunt motivele pentru care a considerat că decizia atacată este legală şi nu se impune anularea sa.

Astfel, în referire la competenţa materială a instanţelor de disciplină, în contextul evidenţierii cadrului legislativ incident în speţă, prima instanţă a reţinut că aceasta există doar cu privire la analizarea condiţiilor răspunderii disciplinare a practicienilor în insolvenţă şi la aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006, printre sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate de acestea regăsindu-se şi suspendarea calităţii de practician în insolvenţă pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi 1 an.

A mai reţinut că, deşi legiuitorul a înţeles să reglementeze şi suspendarea calităţii de practician în insolvenţă în ipoteza în care împotriva acestuia s-a pus în mişcare acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, această măsură a suspendării calităţii de practician nu are natura unei sancţiuni disciplinare în condiţiile în care aplicarea sa nu este legată de constatarea săvârşirii uneia dintre abaterile disciplinare prevăzute în mod expres de O.U.G. nr. 86/2006 şi de Statutul Uniunii, astfel încât, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nu se poate concluziona că aplicarea acestei măsuri de suspendare se realizează prin parcurgerea procedurii prevăzute de actele normative amintite şi că instanţele de disciplină ar avea în acest sens competenţa materială de a aplica măsura suspendării în situaţia dedusă judecăţii.

În acelaşi mod judicios a analizat instanţa de fond şi susţinerile reclamantului potrivit cărora doar instanţele de disciplină pot verifica într-un cadru instituţionalizat incidenţa dispoziţiilor art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006 cu respectarea principiului dreptului la apărare, reţinând aceasta, raportat la probatoriul administrat şi la normele legale aplicabile în speţă, că susţinerile părţii reprezintă critici referitoare la conţinutul textelor legale incidente şi la lipsa reglementării exprese a procedurii aplicabile în situaţia prevăzută de art. 36 lit. h) din O.U.G. nr. 86/2006, care nu poate fi complinită pe cale judecătorească, în sensul extinderii aplicabilităţii procedurii desfăşurate în faţa instanţelor disciplinare şi pentru situaţia în care se regăsesc pârâţii.

Cum instanţa de fond a analizat punctual fiecare critică invocată de reclamant în susţinerea cererii de anulare a actelor instanţelor de disciplină, pe care le-a respins motivat în fapt şi în drept, reţinând că deciziile contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale, Înalta Curte nu poate valida opinia recurentului-reclamant în sensul că prima instanţă nu a motivat suficient soluţia pronunţată pe aspectele invocate şi că aceasta s-ar fundamenta pe considerente contradictorii prin raportare la încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate şi că, astfel, ar fi pronunţat o hotărâre nemotivată, susţinerile părţii formulate sub aceste aspecte nesusţinând motivul de casare invocat.

Dimpotrivă, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, astfel încât ipoteza că sentinţa de fond ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

În egală măsură, instanţa de control judiciar reţine că, pentru a răspunde cerinţei impuse de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sub aspectul motivării contradictorii, această contradicţie la care se referă textul de lege invocat trebuie să vizeze considerentele reţinute de instanţă şi soluţia pronunţată în dispozitiv, sau să se reflecte în cadrul considerentelor ce fundamentează soluţia pronunţată în dispozitiv, astfel încât hotărârea să apară, într-adevăr, ca nemotivată.

Or, din lecturarea sentinţei ce face obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamant nu reiese că ar exista vreo contradicţie sub niciunul dintre aspectele anterior subliniate, astfel că nu poate fi primită critica părţii formulate din această perspectivă.

Cât priveşte susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii de fond, Înalta Curte consideră că se impune a se aminti că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora şi tuturor nuanţelor invocate în referire la textele pe care şi-au întemeiat cererile, fiind o chestiune de conţinut şi nu de volum.

Însă, chiar şi din perspectiva reliefată, lecturând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o judicioasă analiză a cauzei, un examen riguros al susţinerilor reclamantului prin raportare la contextul factual şi la cel normativ reţinute în speţă, expunându-şi raţionamentul ce a fundamentat soluţia şi argumentând punctual de ce nu pot fi reţinute apărările părţii şi care sunt motivele pentru care a considerat că sunt legale actele contestate în cauză.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază sau la motive contradictorii, ipoteze care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Pe cale de consecinţă, întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, deoarece a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondat demersul judiciar iniţiat de reclamant, cu consecinţa păstrării ca legale a sentinţei atacate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Naţional de Conducere al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România împotriva sentinţei nr. 377 din 15 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.