Appeal dismissed and lower judgment upheld, retaining partial annulment of administrative acts imposing EU fund financial corrections.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.04.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice (M.D.R.A.P.), anularea, în tot, a actului administrativ individual denumit "Informare privind situaţia cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. 4", emis de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice-Direcţia Generală Programe Europene şi înregistrat cu nr. x/29.05.2014, iar la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte cu nr. 13271/30.05.2014, în referire la Contractul de finanţare nr. x/22.08.2011, cod SMIS 7888.

Totodată, a solicitat anularea actelor interne: Nota de neconformitate nr. x/22.04.2014, Nota de neconformitate nr. x/28.04.2014 şi Nota de neconformitate nr. x/30.01.2014 emise de Direcţia Generală Programe Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, precum şi a Deciziei nr. 229/14.07.2014 emisă de Serviciul Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, respectiv anularea actelor de asigurare făcute de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice cu privire la reţinerea sumelor beneficiarului Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte prin aplicarea reducerilor procentuale conform Notelor de neconformitate menţionate.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 174 din 16 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea având ca obiect anulare act administrativ formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice; a dispus anularea în parte a deciziei nr. 229/14.07.2014 emisă de Serviciul de Soluţionare Contestaţii Nereguli Fonduri Europene din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, cu consecinţa obligării pârâtului la soluţionarea capătului 1 şi 2 al contestaţiei în fond; a respins ca rămasă fără obiect cererea de anulare a Informării nr. 33255/29.05.2014 şi a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor de asigurare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3. Hotărârea de casare a instanţei de recurs.

Prin decizia nr. 2882 din 13 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei împotriva sentinţei nr. 174 din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015; a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a constatat că hotărârea primei instanţe este nelegală în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la soluţionarea capătului 1 şi 2 al contestaţiei în fond, întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin sentinţa nr. 39 din 17 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Ploieşti şi menţinută prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2327/2018.

Ca urmare, a reţinut că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, motiv pentru care a casat sentinţa de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.07.2021, sub nr. x/2015*.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare.

Prin sentinţa nr. 183 din 2 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei; s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 229/14.07.2014, precum şi anularea în parte a Informării nr. 33265 din 29.05.2014 privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în sensul înlăturării reducerii procentuale de 5% din facturile S.C. A. S.A. şi S.C. B. S.A. emise conform contractului nr. x/30.07.2013 şi au fost menţinute în rest actele contestate.

5. Calea de atac exercitată în rejudecare.

Împotriva sentinţei de fond pronunţate în rejudecare a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţei; iar, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea litigiului pe fond cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

5.1. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a susţinut că sentinţa recurată este nemotivată, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, incidenţa acestui motiv de casare rezultând din motivarea succintă a sentinţei atacate în ceea ce priveşte admiterea acţiunii formulate de reclamantă, fără a se arăta motivele şi probele pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată.

În opinia recurentului-pârât, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

De asemenea, în contextul expunerii unor considerente ce conturează scopul edictării dispoziţiei legale privind motivarea hotărârii, astfel cum s-a statuat în doctrina şi în practica judiciară, a afirmat recurentul-pârât că din considerentele hotărârii recurate nu reiese care a fost raţionamentul instanţei de fond cu privire la această soluţie, în condiţiile în care dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, nu şi a a Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014.

În plus, a susţinut că prin sentinţa civilă nr. 39/17.02.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, instanţa de judecată a admis parţial acţiunea formulată de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte şi că faţă de aceste aspecte rezultă o motivare sumară şi confuză a hotărârii atacate, aspect care, în practica judiciară, este de natură a echivala cu nemotivarea hotărârii, reprezentând şi un viciu de formă ce atrage nulitatea hotărârii.

În final, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, a apreciat recurentul ca fiind cel puţin succintă motivarea instanţei de fond referitoare la admiterea acţiunii reclamantei şi că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

5.2. Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în contextul expunerii succinte a situaţiei de fapt şi de drept a cauzei, precum şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, respectiv a argumentelor reţinute în sprijinul soluţiei pronunţate, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a pronunţat soluţia de anulare în parte a actelor contestate pe motivul că obiectul prezentei cereri vizează acte administrative emise în baza Informării nr. 86426/05.05.2014, anulată prin sentinţa nr. 39/17.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014 şi rămasă definitivă prin decizia nr. 2337/04.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără însă a observa că acţiunea reclamantei a fost admisă doar în parte şi că decizia nr. 221/11.07.2014 a fost anulată în parte prin sentinţa amintită, pentru capetele de cerere nr. x şi nr. 3 din contestaţie, precum şi a Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, respectiv punctul 21.3 privind abaterea referitoare la nerespectarea propunerii tehnice a ofertantului câştigăror.

Ca urmare, a apreciat că actele administrative prin care au fost stabilite reducerile procentuale au fost anulate numai parţial, cu referire expresă şi strictă la punctele 2.3 şi 3 din contestaţie şi la punctul 21.3 din Nota de neconformitate nr. x/28.04.2014, şi nu în totalitate cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

În plus, a solicitat să se constate că dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, nu şi a Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014 ce face obiectul prezentei cauze, astfel încât este greşită concluzia primei instanţe în sensul că actele contestate au fost desfiinţate în totalitate prin sentinţa nr. 39/17.02.2015.

În ceea ce priveşte anularea Informării nr. 33255/29.05.2014 a reiterat susţinerea potrivit căreia aceasta reprezintă un act de executare ce poate fi atacat doar cu privire la măsurile de executare, respectiv cu privire la sume, la calculul reducerii procentuale, şi a solicitat instanţei de recurs să constate că prin decizia nr. 229/14.07.2014 ce face obiectul prezentei cauze, emisă în vederea soluţionării contestaţiei administrative formulate de intimata-reclamantă împotriva Informării nr. 33255/29.05.2014 privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în mod corect s-a consemnat că Ministerul şi-a exprimat deja punctul de vedere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse prin Informarea nr. 86.426/05.05.2014. Ca urmare, a considerat că nu se putea reveni, revoca sau anula un act administrativ ce a fost soluţionat în mod definitiv în procedura administrativă de contestare.

Concluzionând, a arătat că abaterea a fost identificată şi sancţionată o singură dată, reducerea aplicată cererilor de rambursare ulterioare reprezentând doar executarea sau recuperarea sumelor aferente măsurii şi, ţinând cont că informările privind plata cheltuielilor aprobate în cererile de rambursare reprezintă acte de executare, a apreciat că împotriva acestora se poate formula contestaţie numai cu privire la măsurile de executare ce vizează sume sau calculul reducerii procentuale. Or, având în vedere că suma finanţată nu a fost acordată integral, ci în tranşe, în mod corect a apreciat Ministerul că la momentul analizării fiecărei cereri de plată nu se mai procedează din nou la verificarea achiziţiei finalizate prin atribuirea contractelor din litigiu, ci se aplică în mod automat reducerile procentuale stabilite prin actul administrativ principal definitiv.

În aceste condiţii, a subliniat recurentul-pârât, în mod greşit a constatat instanţa de fond nemotivarea actelor administrative atacate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte a depus la dosar, în termenul de formulare a întâmpinării, note scrise cu privire la cererea de recurs exercitată în cauză. Prin intermediul acestor note a susţinut, în esenţă, că susţinerile formulate de recurent nu sunt întemeiate şi că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală prin raportare la situaţia de fapt stabilită, motivată cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale aplicabile.

În concluzie, a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată şi menţinerea sentinţei de fond atacate.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentului-pârât subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de intimata-reclamantă prin notele scrise depuse în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în speţă, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat şi îl va respinge ca atare în virtutea argumentelor ce succed:

7.1. Cu titlu prealabil, întrucât prin notele scrise depuse la dosar intimata-reclamantă a susţinut că sentinţa instanţei de fond nu i-a fost comunicată şi că nu are cunoştinţă de conţinutul acesteia, solicitând instanţei de recurs să dispună comunicarea către intimat a hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte reţine că art. 426 şi art. 427 din C. proc. civ. prevăd că, după redactarea şi semnarea hotărârii, aceasta se comunică din oficiu părţilor, în copie, ceea ce înseamnă că această obligaţie incumbă instanţei care a pronunţat-o şi nu instanţei de control judiciar învestite cu verificarea legalităţii hotărârii de fond pronunţate în cauză, motiv pentru care nu se va da curs solicitării formulate în acest sens de intimata-reclamantă prin notele scrise depuse la dosarul de recurs.

7.2. Aşa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5.1. din prezenta decizie, recurentul-pârât a criticat sentinţa de fond, în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subsumând acestuia critici de nelegalitate referitoare la motivarea succintă a sentinţei atacate în ceea ce priveşte admiterea acţiunii reclamantei, fără a se arăta motivele şi probele pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată.

De asemenea, a susţinut că din considerentele hotărârii recurate nu reiese care a fost raţionamentul instanţei de fond cu privire la această soluţie, invocând o motivare sumară şi confuză prin raportare la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014 ce a avut ca obiect doar anularea Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014, ceea ce, în opinia recurentului-pârât, echivalează cu nemotivarea hotărârii, viciu ce atrage nulitatea acesteia.

Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Aşa cum a arătat şi recurentul-pârât în cererea de recurs formulată, în literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

De asemenea, un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, deşi recurentul-pârât a susţinut nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva celor trei ipoteze evidenţiate, respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, în dezvoltarea criticilor formulate nu a indicat în concret care sunt motivele contradictorii sau străine de natura cauzei reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, limitându-se să susţină nemotivarea hotărârii sub aspectul necuprinderii motivelor pe care se întemeiază soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantei şi de anulare în parte a actelor contestate în cauza pendinte, considerând în acest sens că motivarea este succintă, sumară şi confuză şi că nu rezultă care a fost raţionamentul instanţei de fond cu privire la soluţia adoptată.

Ca urmare, instanţa de control judiciar va proceda la examinarea sentinţei de fond doar sub aspectul nemotivării din perspectiva reliefată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte consideră că se impune a se evidenţia faptul că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, cum, de altfel, a susţinut şi recurentul-pârât în cererea de recurs formulată.

Or, pornind de la aceste coordonate, nu se poate susţine că o motivare succintă, sumară a instanţei, nu ar răspunde exigenţelor şi rigorilor legii şi că astfel dreptul părţilor la un proces echitabil ar fi în mod evident încălcat, cum în mod greşit susţine recurentul.

Dimpotrivă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor sau apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică şi soluţionate prin intermediul unor argumente comune, care să vizeze chestiunile esenţiale, determinante în rezolvarea speţei.

În prezenta cauză, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate, instanţa de control judiciar constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, ţinând cont de decizia de casare nr. 2882/13.05.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia factuală şi a expus în mod corespunzător, clar şi concret argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii şi la susţinerile şi apărările părţilor.

Aşa fiind, judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că a analizat circumstanţele cauzei şi probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii în parte a acţiunii reclamantei şi a anulării în parte a actelor administrative ce au făcut obiectul prezentei cauze.

Or, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei adoptate şi o explică în mod convingător, rezultând în mod neîndoielnic că judecătorul fondului a analizat situaţia de fapt şi apărările părţilor. În realitate, susţinerile recurentului-pârât referitoare la motivarea pretins sumară şi confuză expusă de prima instanţă în fundamentarea soluţiei adoptate, nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa acestor argumente, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat. Împrejurarea că recurentul-pârât nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă la necuprinderea motivelor pe care se întemeiază, precum şi la pronunţarea hotărârii în baza unor motive contradictorii sau a unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteze care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

7.3. Analizând sentinţa de fond şi din perspectiva criticilor recurentului-pârât subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele în care a fost învestită, Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente conform argumentelor ce se vor arăta în continuare.

Ca o primă observaţie, Înalta Curte reţine că în cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât nu a indicat în concret care sunt normele de drept material pretins încălcate de prima instanţă şi în ce mod au fost acestea încălcate de instanţă în adoptarea soluţiei pronunţate.

În esenţă, ceea ce a criticat recurentul-pârât este argumentul instanţei de fond reţinut în fundamentarea soluţiei de anulare în parte a actelor contestate, şi anume faptul că obiectul prezentei cereri vizează acte administrative emise în baza Informării nr. 86426/05.05.2014, ce a fost anulată prin sentinţa nr. 39/17.02.2015 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2014 şi rămasă definitivă prin decizia nr. 2337/04.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi constatarea nemotivării actelor administrative atacate, pretins a fi fost în mod greşit reţinută.

În verificarea legalităţii sentinţei de fond contestate prin intermediul demersului judiciar pendinte, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., care prevăd următoarele: "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."; " (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Astfel, conform deciziei de casare nr. 2882 din 13 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma verificării Informării nr. 33255/29.05.2014, actul contestat prin contestaţia ce face obiectul prezentei cauze, instanţa de recurs a constatat că pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei a aplicat reducerile procentuale reţinute în cadrul cererii de finanţare nr. x şi pentru sumele aprobate în parte în cererea de finanţare nr. x, fără să efectueze o nouă analiză a documentaţiei de atribuire, o verificare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 122 lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, sau o verificare a modului în care au fost analizate de către autoritatea contractantă cerinţele de calificare încadrate ca nereguli de autoritatea de management în cadrul notelor de neconformitate şi al informării anterioare.

A mai reţinut instanţa de recurs că, întrucât criticile cuprinse în capetele 1 şi 2 din contestaţie privind regularitatea procedurii de atribuire a contractelor privesc un alt demers procesual, abaterile constatate prin Notele de neconformitate nr. x din 22.04.2014 şi nr. 23168 din 28.04.2014 nu pot fi analizate în acest cadru fără a aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat raportat la soluţia şi considerentele sentinţei nr. 39/17.02.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi menţinută prin decizia nr. 2327/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, a constatat că hotărârea primei instanţe este nelegală în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la soluţionarea pe fond a criticilor cuprinse în capetele 1 şi 2 ale contestaţiei, referitoare la regularitatea procedurii de atribuire a contractelor, întrucât aceste aspecte au fost dezlegate prin sentinţa nr. 39 din 17 februarie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Ploieşti şi menţinută prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2327/2018.

Potrivit dispoziţiilor instanţei de casare, în limitele reliefate, contestaţia reclamantei se impunea a fi analizată de prima instanţă în rejudecare prin raportare la conţinutul concret al actului administrativ atacat (ex. calculul reducerii procentuale) cu luarea în considerare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei amintite.

Or, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate rezultă cu puterea evidenţei că judecătorul fondului a respectat întocmai îndrumările deciziei de casare şi a procedat la soluţionarea cauzei în limitele trasate prin aceasta.

Astfel, aplicând principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac şi reţinând că nu sunt incidente prevederile art. 432 din C. proc. civ., a constatat că nu poate pronunţa o soluţie de admitere a acţiunii reclamantei cu înlăturarea reducerii procentuale de 25% aplicată la cererea de rambursare nr. x pentru contractul de lucrări nr. x/14.02.2011, dat fiind faptul că doar pârâtul a exercitat recurs în cauză şi acesta a fost obligat numai la soluţionarea pe fond a contestaţiei în ceea ce priveşte capetele 1 şi 2.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei deduse judecăţii, fiind în mod corect admisă în parte acţiunea reclamantei în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Or, aşa cum a constatat şi instanţa de recurs în primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 39 din 17 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 şi menţinută prin decizia nr. 2327/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Ploieşti a anulat în parte Decizia nr. 221 din 11 iulie 2014 pentru capetele de cerere din contestaţie 2.3 şi 3, precum şi Nota de neconformitate nr. x din 28 aprilie 2014 pentru punctul 21.3 privind respectarea propunerii tehnice şi existenţa prejudiciului; a respins ca fiind fără obiect cererea de anulare în tot a Informării privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x şi a Notei nr. x/2014; a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a actelor de asigurare făcute de pârât cu privire la aplicarea reducerii procentuale de 5% şi a respins acţiunea conexă formulată de aceeaşi reclamantă, ca neîntemeiată.

Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că nota de neconformitate în discuţie nu a fost refăcută pentru punctul 21.3 referitor la respectarea propunerii tehnice şi existenţa prejudiciului, în privinţa căruia instanţa a dispus anularea, ceea ce înseamnă că a fost desfiinţată nota cu privire la aplicarea corecţiei de 5% pentru contractul de lucrări nr. x/30.07.2013 încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte şi Asocierea S.C. A. S.A. şi S.C. B. S.A. Aceasta întrucât nu pot fi anulate numai actele administrative principale, iar cele subsecvente, emise ca urmare a actelor administrative constatate nelegale, să rămână în fiinţă.

Ca urmare, rezultă cu puterea evidenţei că anularea în mod definitiv a punctului 21.3 din contestaţie şi, implicit, a Notei de neconformitate nr. x/2014 în ceea ce priveşte respectarea propunerii tehnice şi existenţa prejudiciului, atrage deopotrivă şi anularea actelor subsecvente care au stabilit corecţia de 5% pentru contractul de lucrări menţionat anterior, susţinerile formulate de recurentul-pârât din această perspectivă fiind nefondate şi, în consecinţă, vor fi înlăturate.

Contrar alegaţiei recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că instanţa de fond nu a extrapolat admiterea în parte a acţiunii formulate în dosarul nr. x/2014, concluzionâd că actele contestate au fost desfiinţate în totalitate prin sentinţa nr. 39/17.02.2015, ci, doar a constatat, având în vedere efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei menţionate, că reducerea procentuală de 25% din valoarea contractului de lucrări nr. x/14.02.2011 încheiat între Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte şi C. S.R.L. este cuprinsă şi în Informarea nr. x/05.05.2014 privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, iar contestaţia formulată de reclamantă a fost admisă prin Decizia nr. 221/11.07.2014, prin care s-a dispus desfiinţarea Notei de neconformitate nr. x/22.04.2014 şi a Notei de neconformitate nr. x/28.04.2014 (capetele 2.1 şi 2.2. din contestaţie) şi refacerea acestora "astfel încât să reflecte motivarea în fapt şi în drept a aspectelor constatate care au constituit încălcări ale prevederilor legislaţiei naţionale în domeniul achiziţiilor publice şi care au stat la baza aplicării sancţiunilor".

De asemenea, instanţa de fond în mod corect a reţinut că prin sentinţa nr. 39/17.02.2015 a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de anulare în tot a Informării privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, iar în considerente nu se identifică dezlegarea chestiunii litigioase referitoare la legalitatea constatării ca neeligibilă a sumei corespunzătoare aplicării reducerii de 25 % din valoarea contractului de lucrări nr. x/14.02.2011.

În concluzie, soluţia primei instanţe este legală, în concordanţă cu actele şi probele dosarului, fiind la adăpost de orice critică formulată din perspectiva reliefată.

Cât priveşte susţinerile recurentului-pârât referitoare la constatarea greşită de către instanţa de fond, a nemotivării actelor administrative atacate, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

Raportat la situaţia stabilită, reţine că principiul motivării actelor administrative, referitor la necesitatea motivării în fapt şi în drept, într-o măsură suficientă şi de natură a permite mai apoi exercitarea neîngrădită a controlului judiciar al instanţei de judecată, a fost statuat cu valoare de principiu, din practica constantă a Înaltei Curţi rezultând că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, întrucât exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie ori de lege constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. (2) obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, precum şi asupra problemelor de interes personal.

În concluzie, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu, fiindcă a accepta teza potrivit căreia autoritatea nu trebuie să-şi motiveze deciziile echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei şi a statului de drept bazat pe principiul legalităţii. Altfel spus, în contextul în care autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora şi în condiţiile în care deciziile acestor autorităţi sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nu se poate susţine că este permisă absenţa motivării explicite a actului administrativ atacat pe motiv că autoritatea şi-a exprimat deja punctul de vedere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse printr-un alt act emis în privinţa aceleiaşi persoane şi în urma invocării aceloraşi motive de drept şi de fapt cu cele formulate împotriva actului în discuţie, cum în mod greşit susţine recurentul-pârât.

De altfel, şi în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi neechivocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competente să efectueze revizuirea actului (cauza C-367/1995) şi, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită fiind considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actelor. În plus, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C - 41/1969) şi o detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de apreciere, căci motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicţional (cauza C - 509/1993).

Aşadar, cerinţa motivării nu poate fi suplinită prin trimiterea la temeiuri ce rezultă din alte acte depuse în apărare sau la alte înscrisuri, dar nici prin completarea cu argumente noi prin actul emis în soluţionarea contestaţiei administrative sau prin trimiterea la motivarea reţinută printr-un alt act emis cu privire la aceeaşi persoană.

De aceea, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că şi-a exprimat punctul de vedere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse prin Decizia nr. 221/11.07.2014 emisă în vederea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Informării nr. 86426/05.05.2014 privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, şi că în mod corect a consemnat în cuprinsul Deciziei nr. 229/14.07.2014, emisă în vederea soluţionării contestaţiei administrative formulate împotriva Informării nr. 33255/29.05.2014, că Ministerul şi-a exprimat deja punctul de vedere în actul amintit şi nu poate reveni sau anula un act administrativ definitiv soluţionat în procedura administrativă câtă vreme abaterea a fost identificată şi sancţionată o singură dată, iar reducerea aplicată cererilor de rambursare ulterioare reprezintă doar executarea sumelor aferente măsurii şi, ca urmare, că nu se mai impune verificarea achiziţiei finalizate prin atribuirea contractelor din litigiu, ci, doar se aplică automat reducerile procentuale stabilite prin actul administrativ principal rămas definitiv.

Or, fără o motivare adecvată, din care să rezulte circumstanţele concrete ale cauzei prin raportare la fiecare situaţie de neconformitate constatată, condiţiile obiective pentru care administraţia a decis într-un anumit sens, în virtutea dreptului şi libertăţii sale de apreciere, instanţa învestită cu verificarea legalităţii actului contestat nu poate verifica dacă respectivul act a fost emis conform legii, iar nu cu exces de putere în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe de altă parte, este adevărat că principiul autorităţii de lucru judecat poate fi invocat, în condiţiile art. 430 din C. proc. civ., atunci când contestaţiile formulate împotriva actelor prin care au fost aplicate reduceri procentuale stabilite prin notele de neconformitate, au fost în mod definitiv soluţionate de o instanţă judecătorească, însă acest principiu nu poate fi opus şi în situaţia în care autoritatea îndrituită cu soluţionarea contestaţiei administrative şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la legalitatea reducerilor procentuale contestate în cadrul deciziei de soluţionare a respectivei contestaţii administrative, cum în mod eronat invocă partea recurentă pentru a justifica imposibilitatea revenirii, revocării sau anulării unui act administrativ soluţionat definitiv din punct de vedere al căilor administrative de atac.

În acest context, prima instanţă a reţinut în mod corect că sancţiunea nulităţii, constatată prin Decizia nr. 221/11.07.2014 în privinţa Notei de neconformitate nr. x/2014 şi a Informării nr. 86426/05.05.2014, pentru nerespectarea condiţiei de formă a motivării actului administrativ, nu poate afecta doar parţial nota de neconformitate şi informarea indicate, în condiţiile în care corecţia financiară de 5 % a fost individualizată de pârât pentru trei pretinse fapte de încălcare a legislaţiei în materie, constatate în procedura de achiziţie publică finalizată prin încheierea contractului de lucrări nr. x/30.07.2013 şi, deşi au fost desfiinţate punctele 21.1 şi 2 din nota de constatare, corecţia a fost menţinută în totalitate.

Pe cale de consecinţă, întrucât actele în discuţie nu arată în concret şi pe baza unui probatoriu corespunzător administrat, care sunt cheltuielile efectuate şi declarate de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgovişte în cadrul contractelor de lucrări în litigiu, care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate şi conformitate cu normele legale aplicabile în materie sau cu clauzele contractuale, care să justifice aplicarea corecţiei de 5 % contestate, Înalta Curte constată că în mod judicios a dispus instanţa de fond anularea în parte a Deciziei nr. 229/14.07.2014 şi a Informării nr. 33265 din 29.05.2014 privind situaţia cheltuielilor aprobate în cererea de rambursare nr. x, în sensul înlăturării reducerii procentuale de 5 % din facturile S.C. A. S.A. şi S.C. B. S.A. emise conform contractului de lucrări nr. x/30.07.2013.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale aplicabile în cauză, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul pârâtului şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei împotriva sentinţei nr. 183 din 2 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.