Solidary tax liability for insolvent company debts: burden of proving administrator's bad faith under Article 25(2)(d) of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 16.04.2018, sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi:

- anularea Deciziei nr. 480/28.08.2017 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău;

- anularea Deciziei nr. 5908/13.11.2017 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi;

- suspendarea efectelor deciziilor atacate până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

Prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Bacău a disjuns cererea de suspendare act administrativ şi a dispus formarea unui nou dosar, suspendând judecata cauzei privind cererea disjunsă, în temeiul art. 242 alin. (1) din C. proc. civ.

2. Soluţia pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa nr. 15 din 2 martie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

A anulat Decizia nr. 5908/13.11.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/28.08.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 8600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată proporţionale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Astfel, recurenta pârâtă a susţinut că Decizia nr. 480/28.08.2017 a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează declanşarea procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Contrar susţinerilor reclamantului, recurenta pârâtă a menţionat că ambele decizii au fost motivate în fapt şi în drept.

În acest sens, a subliniat că, în fapt, s-a reţinut că S.C. B. S.R.L. a făcut obiectul unor verificări fiscale în perioada 16.07.2013-27.08.2013 pentru stabilirea realităţii tranzacţiilor desfăşurate cu o altă societate, încheindu-se Procesul-verbal nr. x/27.08.2013. Deoarece administratorul societăţii s-a sustras de la plata T.V.A. şi a impozitului pe profit, conform prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, modificată prin O.G. nr. 54/2010, A.J.F.P. Bacău a înaintat către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău plângerea penală nr. 20134/29.08.2013.

Ulterior s-a desfăşurat o acţiune de control care a vizat ansamblul declaraţiilor fiscale şi a operaţiunilor efectuate de societate în perioada 23.04.2010-30.06.2014, întocmindu-se Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.02.2015 şi Decizia de impunere nr. x/11.02.2015.

Ca urmare a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/04.12.2014, emisă de A.J.F.P. Bacău - Inspecţia Fiscală, s-a întocmit Procesul-verbal de sechestru asiguratoriu nr. x/04.12.2014 asupra bunurilor mobile şi imobile deţinute de societate, a sumelor datorate de terţi, precum şi asupra disponibilităţilor băneşti la C. S.A. şi D. S.A..

În vederea valorificării bunurilor sechestrate, organul de executare a solicitat evaluarea acestora. Conform adresei nr. x/25.10.2016, înregistrată la A.J.F.P. Bacău sub nr. x/31.10.2016, împuternicitul administratorului, A., a refuzat colaborarea cu societatea de evaluare, deoarece se află în litigiu cu A.J.F.P. Bacău situaţie în care, prin adresa nr. x/07.11.2016, s-a cerut sprijinul Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Bacău în vederea identificării şi evaluării bunurilor aflate sub sechestru.

Având în vedere această situaţie, organul fiscal a solicitat şi atragerea răspunderii penale a administratorului societăţii şi a împuternicitului acestuia pentru neprezentarea, în vederea evaluării, a bunurilor mobile şi imobile aflate sub sechestru.

Recurenta pârâtă a susţinut că, din constatările organelor de inspecţie fiscală consemnate în Raportul de inspecţie fiscal nr. x/11.2015 şi Decizia de impunere nr. x/11.02.2015, rezultă următoarele aspecte care contrazic susţinerile reclamantului care a afirmat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii solidare rezultate din Decizia de impunere nr. x/11.02.2015:

Pentru perioada verificată, respectiv 23.04.2010-30.06.2014, conform Deciziei de impunere nr. x/11.02.2015, organele de inspecţie fiscală au stabilit un profit impozabil suplimentar în sumă de 1.650.519 RON căruia îi corespunde un impozit pe profit de 263.476 RON, calculat având în vedere cheltuielile nedeductibile din punct de vedere fiscal în sumă de 1.410.125 RON, aferente unor facturi care nu îndeplinesc calitatea de documente justificative şi veniturile stabilite suplimentar în sumă de 24.384 RON, precum şi pierderea fiscală în sumă de 13.990 RON pentru perioada 23.04.2010-30.09.2010, calculându-se pentru impozitul pe profit stabilit suplimentar dobânzi în sumă de 105.070 RON pentru perioada 26.10.2010-30.01.2015 şi penalităţi de întârziere de 36.017 RON în cotă de 15% şi 0,02%/zi, conform prevederilor legale.

Din verificarea modului de determinare, înregistrare şi declarare a T.V.A. aferentă perioadei 29.04.2010-30.06.2014, a rezultat o diferenţă suplimentară de T.V.A. în sumă de 396.718 RON, reprezentând: 321.745 RON T.V.A. fără drept de deducere; 74.973 RON T.V.A. colectată suplimentar aferentă unor tranzacţii neînregistrate în evidenţa contabilă sau pentru care nu au fost aplicate măsurile de simplificare.

Pentru T.V.A. de plată stabilită suplimentar la inspecţia fiscală parţială au fost calculate dobânzi pentru perioada 23.04.2010-31.01.2015 în sumă de 148.660 RON şi penalităţi de întârziere pentru perioada 30.06.2013-31.01.2015 în suma de 53.025 RON.

În concluzie, recurenta pârâtă a arătat că împuternicitul administratorului societăţii, A., a adus un prejudiciu bugetului de stat, reprezentând debite şi accesorii, în sumă totală de 1.460.703 RON, ca urmare a nedeclarării şi neachitării cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale datorate, pentru perioada 23.04.2010-10.08.2017, având drept scop sustragerea de la plata acestora.

Aşa cum s-a reţinut prin cele doua Decizii, datoriile societăţii provin din perioada cuprinsă între data înfiinţării şi data declarării stării de insolvabilitate, mai exact în perioada în care administrator al societăţii era A.. Acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale care îi reveneau în calitate de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L. în ceea ce priveşte declararea şi achitarea obligaţiilor datorate bugetului general consolidat.

Referitor la nedovedirea de către organul fiscal a relei credinţe pentru nedeclararea corectă a obligaţiilor fiscale, recurenta pârâtă a susţinut că, prin cele două Decizii s-a reţinut în mod corect faptul că, în speţă, constatările organelor de inspecţie fiscală consemnate în Raportul de inspecţie fiscală sunt suficiente şi relevante în dovedirea vinovăţiei faptelor săvârşite de A. pentru nedeclararea obligaţiilor fiscale.

Comportamentul fiscal al reclamantului rezultă şi din modul în care a relaţionat cu organul de executare, acesta neprezentându-se la termenele de audiere şi încercând, prin toate mijloacele, să întârzie desfăşurarea şi finalizarea procedurii de atragere a răspunderii solidare.

Tododată, reaua-credinţă a reclamantului este dovedită şi de refuzul sistematic de a colabora cu societatea de evaluare, împiedicând executarea silită a bunurilor societăţii debitoare şi implicit achitarea, stingerea obligaţiilor fiscale înregistrate de societate .

Deasemenea, s-a reţinut ca în mod evident activitatea comercială derulată de contestator a fost profitabilă, atâta vreme cât a optat pentru continuarea acesteia.

Organele de inspecţie fiscală au apreciat că societatea a avut un comportament de firmă care participa la realizarea de operaţiuni comerciale artificiale, de tip carusel, având ca efect diminuarea obligaţiilor faţă de bugetul de stat de către ultimul beneficiar, respectiv societatea în cauză. În acest sens, s-a constatat înregistrarea în evidenţele contabile a unor documente care nu îndeplinesc calitatea de documente justificative. De asemenea, societatea nu a înregistrat în contabilitate veniturile din activitatea agricolă desfăşurată în perioada verificată. Prin urmare, societatea administrată de reclamant a declarat datorii mult mai mici, ceea ce a adus prejudicii bugetul consolidat al statului.

Recurenta a considerat că este evidentă legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitorului S.C. B. S.R.L. şi comportamentul fiscal necorespunzător adoptat de reclamant cu privire la neîndeplinirea obligaţiei legale declarative şi de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale restante în sumă de 1.460.703 RON ale contribuabilului debitor S.C. B. S.R.L..

Raportat la aceste elemente de fapt, atragerea răspunderii solidare a reclamantului s-a stabilit în baza prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale"

Recurenta a mai apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamantului privind dispoziţiile legale aplicabile, raportat la prevederile art. 352 alin. (2) coroborat cu art. 1 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 207/2015, respectiv faptul că deciziile contestate sunt lipsite de bază legală în condiţiile în care pezenta procedură este una de colectare a creanţelor fiscale stabilite în sarcina debitorului principal printr-o procedură de administrare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015.

Instanţa de fond nu se poate pronunţa asupra acestor critici, întrucât nu au fost invocate de către reclamant prin contestaţia formulată pe cale administrativă.

Referitor la cererea de suspendare, recurenta pârâtă a considerat că cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor imperative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa cauzului bine justiticat şi condiţia prevenirii unei pagube iminente.

În final, recurenta pârâtă a susţinut că nu se justifică obligarea la plata cheltuielilor judiciare în suma indicată de către reclamant, deoarece nu au un caracter rezonabil.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 480/28.08.2017 de angajare a răspunderii solidare emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi a Deciziei nr. 5908/13.11.2017 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a desfiinţat deciziile contestate, reţinând în esenţă că nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a intimatului-reclamant, condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii solidare.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale incidente este corectă.

Recurenta pârâtă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului, în sensul că sunt probate atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil cât şi reaua-credinţă a reclamantului a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Critica recurentei este nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…)

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Din interpretarea prevederilor anterior citate, rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii;

- existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.

Contrar celor reţinute de pârâte în deciziile contestate în cauză şi în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimatului pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei insolvabile S.C. B. S.R.L..

Răspunderea administratorilor/împuterniciţilor ai administratorilor statutari nu operează în mod automat atunci când pasivul societăţii nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situaţia în care organul fiscal face dovada că administratorii/împuterniciţii au provocat starea de insolvabilitate prin săvârşirea în mod culpabil a faptelor expres şi limitativ prevăzute în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârşite.

Instanţa de recurs constată că din actele dosarului nu rezultă faptul că intimatul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea societăţii B. S.R.L..

De altfel, în decizia contestată emitentul nu îi impută, în concret, intimatului nicio faptă ilicită, ci se rezumă să prezinte situaţia fiscală a societăţii debitoare şi să afirme faptul că partea a acţionat cu rea-credinţă prin nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii. Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelui rezultat prin acţiunile sau inacţiunile ei.

În acest context, afirmaţiile recurentei pârâte privind atitudinea pasivă a intimatului reclamant în derularea procedurilor de executare silită nu sunt de natură să configureze existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii.

Totodată, susţinerile recurentei pârâte potrivit cărora societatea a avut un comportament de firmă care participă la realizarea de operaţiuni comerciale artificiale nu sunt confirmate de raportul de expertiză efectuat în cauză, prin care s-a reţinut că facturile fiscale emise către B. S.R.L. de societăţile partenere cuprind informaţiile obligatorii prevăzute în art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 şi au fost plătite aproape în totalitate cu instrumente de plată prin casa/bancă. De asemenea, achiziţiile de bunuri şi servicii, cât şi livrările de bunuri şi servicii, efectuate de societatea B. S.R.L. în perioada de referinţă, au fost înregistrate cronologic în evidenţa primară şi contabilă a societăţii şi în registrele de contabilitate obligatorii, operaţiunile comerciale aferente fiind declarate la organul fiscal prin declaraţiile informative cod 394, legal a fost evidenţiat în contabilitate de către debitoare, pentru perioada de referinţă, T.V.A. de plată/de recuperat şi au fost depuse la organul fiscal trimestrial şi anual declaraţiile cu impozitul pe profit cod 100 şi 101.

Prin urmare, în decizia analizată nu se prezintă în concret care sunt faptele săvârşite de intimat care au determinat starea de insolvabilitate a societăţii debitoare, legătura dintre prejudiciu şi faptele ilicite, precum şi vinovăţia acestuia, motiv pentru care Înalta Curte reţine ca fondată concluzia primei instanţe în sensul că organul fiscal nu a dovedit reaua credinţă a reclamantului.

Criticile recurentei pârâte privind soluţia dată cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal contestat nu vor fi analizate, având în vedere că nu fac obiectul sentinţei recurate, întrucât, prin încheierea de şedinţă din 25 octombrie 2018, Curtea de Apel Bacău a disjuns cererea de suspendare şi a dispus formarea unui nou dosar.

În sfârşit, instanţa de control judiciar apreciază că este nefondată şi critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată. Prin cererea introductivă de instanţă, intimatul a solicitat obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată, respectiv taxele judiciare, iar acţiunea acestuia a fost admisă parte, cheltuielile de judecată fiind în mod corect acordate de instanţa de fond prin aplicarea art. 453 alin. (2) teza I raportat la art. 451 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva sentinţei nr. 15 din 2 martie 2020 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă la plata către intimatul reclamant a sumei de 4000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2022.

Cu opinia separată a doamnei judecător x în sensul că:

Admite recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva Sentinţei nr. 15 din 2 martie 2020 a Curţii de Apel Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Motivarea opiniei separate

În dezacord cu opinia exprimată de majoritatea membrilor completului de judecată, consider că în cauză se impunea admiterea recursului AJFP Bacău, cu consecinţa casării integrale a sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamant ca neîntemeiată.

În cauză este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, invocat în mod justificat de recurenta pârâtă, prima instanţă pronunţând hotărârea atacată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile.

În primul rând, este lipsită de temei concluzia primei instanţe că actele administrative ar fi nemotivate, deşi din examinarea acestora reies principalele motive de fapt şi de drept care susţin măsura dispusă, permiţând atât formularea de apărări, cât şi controlul judiciar al instanţei de contencios administrativ.

În al doilea rând, expertiza a reţinut culpa intimatului reclamant în aplicarea procedurii taxării inverse care în realitate nu era incidentă.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 25 alin. 2 lit. d din Legea nr. 207/2015, prin aprecierea că în cauză nu ar fi îndeplinită condiţia relei credinţe a intimatului reclamant în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii debitoare B. SRL, aferente perioadei în care acesta era împuternicit cu puteri depline al asociatului unic şi administrator statutar al societăţii debitoare, conform Procurii de administrare generală autentificată sub nr. 1086/06.07.2010.

În speţă, autoritatea fiscală recurentă a adus probe din care rezultă neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale neachitate ale societăţii debitoare şi informarea societăţii şi intimatului reclamant cu privire la aceste datorii, în timp ce acesta din urmă nu a arătat/probat prin acte sau, după caz, prin contestarea deciziilor prin care au fost stabilite respectivele obligaţii fiscale, o conduită conformă cu prevederile legale.

Reaua sa credinţă este demonstrată prin omisiunea de a achita obligaţiile fiscale la bugetul de stat, în condiţiile în care, ca mandatar cu puteri depline al administratorului statutar al societăţii debitoare, avea obligaţia să îşi îndeplinească cu bună credinţă mandatul şi posibilitatea efectivă să supravegheze activitatea acesteia, să verifice sau să ceară verificarea evidenţelor contabile, inclusiv modul de calcul şi declarare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat.

Totodată, avea posibilitatea, dacă era de bună credinţă, ca - luând cunoştinţă de datoriile societăţii - să întreprindă măsuri pentru a contesta decizia de impunere, pentru a plăti măcar parţial datoriile acesteia sau pentru a solicita amânarea ori eşalonarea plăţii datoriilor restante.

Intimatul reclamant nu a procedat în acest sens, deşi a luat, în mod evident, cunoştinţă de situaţia de fapt fiscală a societăţii.

Intimatului nu i s-a imputat reaua credinţă la efectuarea înregistrărilor contabile, aşa cum greşit consideră acesta, ci - astfel cum prevede legea - nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, prin raportare la decizia de impunere.

Deci, chiar dacă înregistrările contabile s-au realizat din eroare sau în mod voit fără temei documentar corespunzător, intimatul a avut ulterior posibilitatea efectivă să regleze situaţia financiar-contabilă în acord cu decizia de impunere, ceea ce nu a înţeles însă să facă.

Or, legiuitorul nu impune condiţia vinovăţiei exclusiv sub forma intenţiei directe, astfel cum eronat consideră intimata reclamantă, pentru stabilirea relei credinţe, intenţia indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale mandatarului administratorului statutar al societăţii, fapte care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege (nedeclararea/neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii).

Prin urmare, decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, îndeplinind toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legea specială în materie, neexistând motive de anulare a acesteia, astfel cum a susţinut şi demonstrat recurenta.