Judicial salary allowances: compatibility of individual statutory caps with cumulative 30% budgetary limit under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii A., B., C. şi D., judecători în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei:

- anularea parţială a Ordinului nr. 1410/C/19.03.2019 emis de Ministerul Justiţiei;

- emiterea începând cu data de 01.01.2019 a unui nou ordin de încadrare în raport cu nivelul instanţei, cu funcţia deţinută şi cu vechimea efectivă în funcţie, pe baza coeficienţilor de ierarhizare corespunzători (gradaţie şi indemnizaţie corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă) precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, toate la nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază nivelul de salarizare superior maxim, precum şi la plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate până la zi;

- emiterea începând cu data de 01.01.2019 a unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a sporurilor stabilite prin art. 4 şi 5 din cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, în privinţa magistraţilor judecători şi aplicarea temporizată inclusiv a dispoziţiilor invocate referitoare la sporurile prevăzute prin dispoziţiile noii legi a salarizării unitare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 589 din 15 iulie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, având ca obiect "anulare act administrativ".

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a apreciat că instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespecare atrage sancţiunea nulităţii, în concret cele privind dreptul la apărare prin neanalizarea motivelor şi criticilor esenţiale pentru pretenţiile formulate.

Astfel, prin acţiunea formulată reclamanţii au susţinut că nu au luat cunoştinţă de modalitatea concretă de stabilire şi calculare a drepturilor salariale, însă se pare că ordonatorul de credite principal a avut în vedere o coroborare a legilor anterioare de salarizare cu Legea nr. 153/2017, în sensul că a avut drept reper indemnizaţia de încadrare brută stabilită potrivit vechii legislaţii în materia salarizării, la care s-au calculat sporurile prevăzute de Legea nr. 153/2017.

În opinia recurenţilor această "coroborare" a dispoziţiilor legale succesive în materie s-a făcut fără suport legal, iar prima instanţă şi-a însuşit ad literam susţinerile pârâtului ordonator principal de credite, în sensul existenţei unei aplicări etapizate a noilor dispoziţii legale, aceasta nu a analizat şi nu a motivat înlăturarea criticilor vizând modalitatea concretă de stabilire a drepturilor salariale .

Prima instanţa a făcut într-adevăr referire la dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, care reglementează o majorare a drepturilor salariale cu 25% şi la limitarea prevăzută la art. 25 din acelaşi act normativ, însă nu a analizat critica şi susţinerea esenţială referitoare la absenţa unui fundament legal pentru modalitatea în care s-a ajuns la calculul şi stabilirea sporurilor.

Dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017 (invocat de pârât şi reţinut şi de prima instanţă în sensul unei interdicţii legale de acordare a drepterilor salariale pretinse), prevăd o aplicare etapizată, însă, în plus stabilesc, în mod expres, atât modalitatea în care se realizează acest proces, cât şi drepturile avute în vedere.

Aplicarea temporizată a dispoziţiilor noii legi a salarizării şi în privinţa sporurilor nu presupune însă o lex tertia (de genul celei aparent avute în vedere de către ordonatorul de credite prin reîncadrarea în privinţa indemnizaţiei potrivit vechilor dispoziţii, iar în privinţa sporurilor potrivit noilor dispoziţii, însă cu un calcul al majorării prin raportare tot la cuantumul sporurilor din legislaţia anterioară). Or, prima instanţă nu a analizat în niciun fel acest aspect esenţial pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii.

Reclamanţii au mai susţinut că apărarea pârâtului în sensul existenţei unei anvelope salariale institute prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, este, în opinia acestora, nefondată, întrucât din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii cu cele din art. 4 şi 5 cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 nu poate rezulta tocmai inaplicabilitatea unor dispoziţii legale imperative cu privire la sporurile şi indemnizaţiile recunoscute prin lege categoriei de personal din care fac parte-

Instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a considerat că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 ar viza în mod concret un anumit cuantum al drepturilor salariale, aşa cum pretinde pârâtul şi nu un fond de salarii în cadrul bugetelor instituţiei.

De asemenea, instanţa a interpretat în mod eronat şi dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 153/2017, în sensul că prin trimiterea expresă la limitarea prevăzută de art. 25 din acelaşi act normativ se au în vedere limitări ale sporurilor stabilite prin Anexa V la Legea nr. 153/2017, întrucât din lectura conţinutului art. 38 menţionat rezultă că se au în vedere exclusiv majorările de 25% ale veniturilor de care angajaţii beneficiau anterior majorării

Au mai arătat recurenţii că dispoziţiile 25 din Legea nr. 153/2017 vorbesc despre suma efectivă alocată în cadrul bugetului, iar art. 4, 5 din Anexa V la acelaşi act normativ vizează strict procentul ce poate fi acordat cu titlu de spor pentru diferite riscuri şi obligaţii profesionale recunoscute de lege. Aşadar, strict formal dispoziţiile legale nu se suprapun şi nici nu se exclud reciproc în tot sau în parte. În plus, tot strict formal, numai art. 4, 5 din Anexa V Ia Legea nr. 153/2017 stabilesc drepturi salariale cuvenite cu titlu de sporuri anumitor categorii de personal.

Dubla condiţionare la care face referire prima instanţă nu are în vedere, astfel cum eronat coroborează prima instanţă, procentul separat ori total al sporurilor, aspect reliefat şi prin simpla observare a diferenţei terminologice folosite (art. 25 face vorbire de sume efectiv alocate în buget şi nu de sume ce s-ar cuveni unui anumit angajat cu titlu de spor şi cu atât mai puţin de procente ale sporurilor separat ori cumulat).

Esenţial, în opinia recurenţilor, pentru a se constata că ordonatorul de credite nu poate invoca limitări ale noii legi doar atunci când neagă drepturile angajatului, este a se observa disocierea creată în fapt, în mod artificial şi fără vreun temei legal, între reîncadrarea făcută scriptic potrivit dispoziţiilor noii legi şi acordarea şi plata efectivă a acestor sporuri. Disocierea nu constă doar în diferenta între drepturile trecute în ordinele de încadrare şi cele efectiv plătite, ci merge până la algoritmul de calcul pentru că sporurile sunt la rândul lor calculate la alte indemnizaţii de încadrare decât cele acordate efectiv pe fluturaşul de salariu.

În final, recurenţii au arătat că au fost ignorate dispoziţiile cu caracter de principiu din Legea nr. 153/2017, care impun ca drepturile de natură salarială să fie stabilite prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege (principiul legalităţii), necesitatea eliminării oricărei forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie (principiul nediscriminării), asigurarea salariilor de bază egale pentru muncă cu valoare egală (principiul egalităţii).

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanţii A., B., C. şi D., au calitatea de judecători în cadrul Tribunalului Dâmboviţa, iar prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1410/C/19.03.2019 şi anexa la acesta le-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 1.01.2019.

Împotriva acestui ordin reclamanţii au formulat contestaţie, ce a fost respinsă prin adresa din 20.05.2019.

În acest context, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare în parte a ordinului nr. 1410/C/19.03.2019, emis de Ministrul Justiţiei în sensul modificării acestuia în ceea ce priveşte cuantumul drepturilor calculate, prin aplicarea în mod corect a sporurilor, inclusiv a procentelor acordate ca urmare a trecerii într-o altă tranşă de vechime (în muncă sau în funcţie) raportat la o indemnizaţie de încadrare brută lunară în care să fie incluse sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, toate la nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază nivelul de salarizare superior maxim, respectiv cu luarea în considerare a sporurilor stabilite prin art. 4 şi 5 din cap. VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, apreciind că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 24, art. 25, art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 4, art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V la legea menţionată.

Fiind învestită cu recursul promovat de reclamanţi împotriva acestei soluţii, Înalta Curte constată că argumentele invocate pot fi subsumate cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Răspunzând punctual susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe nu a fost pronunţată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare prin neanalizarea motivelor şi criticilor esenţiale formulate de reclamanţi încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest caz de casare vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, iar prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate asupra actelor administrative deduse judecăţii, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut. De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor, hotărârea instanţei nu trebuie să conţină răspuns pentru fiecare argument invocat de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor formulate, judecătorul putând să grupeze argumentele pentru a le răspunde în cuprinsul unui considerent comun.

Potrivit motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi solicitată atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, în prezenta cauză, dispoziţiile relevante în emiterea actului contestat şi soluţionarea cererii reclamanţilor sunt art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 153/2017, "(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii . (4) În perioada 2019-2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

Conform art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

De asemenea, art. 25 din Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, că, începând cu 1 ianuarie 2018, iar ulterior cu 1 ianuarie 2019, majorarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, de împrejurarea că suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite respectiv ordonator de credite principal să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Prin umare, la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 era prevăzut în mod expres faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăşi plafonul de 30% raportat la suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

În speţă, sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, care trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 24 din actul normativ, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII", dar şi cu prevederile art. 4 şi 5 din Anexa V, Cap. VII, respectiv:

"art. 4 - (1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens".

"art. 5 - Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare".

Contrar susţinerilor recurenţilor, din interpretarea coroborată a textelor de lege, nu rezultă că suma sporurilor cuvenite acestora ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizaţie, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Recurenţilor nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor trei tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V (până la 25%, până la 15% şi până la 5%) şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Recurenţii nu constestă faptul că nu ar fi beneficiat cu ocazia recalculării drepturilor de acordarea celor trei categorii de sporuri, ci modalitatea în care au fost aplicate. Instanţa de recurs constată că cele trei tipuri de sporuri respectă pragul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar individual fiecare spor se încadrează în limitele maxime prevăzute de art. 4 şi 5 din Anexa V Cap. VIII la lege.

Stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice sau cu privire la stabilirea acestora într-un cuantum mai mic. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, aceste prevederi legale vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariale la un nivel stabilit prin lege, potrivit scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, reţinând că "limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010)."

Nu poate fi primită nici critica recurenţilor, conform căreia prin aplicarea normelor în vigoare sunt nerespectate principiile de echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar statuate de legea unică de salarizare şi de Constituţia României, cu trimitere la salarizarea persoanelor cu handicap şi la incidenţa Protocolului nr. 12 la C.E.D.O. cu privire la discriminare.

Fiind formulate critici inclusiv cu privire la efectul textelor legale incidente, eventualul control de "legalitate" implică în principiu un control de constituţionalitate, operaţiune ce nu intră însă în competenţa instanţei de judecată, ci a Curţii Constituţionale a României, în condiţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României revizuită, astfel încât, prin încheierea din data de 22 septembrie 2022 Înalta Curte a dispus, în cadrul dosarului nr. x/2019, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 153/2017, art. 4, 5 din anexa V la acelaşi act normativ, din Cap. VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 din acelaşi cod Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., C., D. şi B. împotriva sentinţei nr. 589 din 15 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.