Salary discrimination claim reclassified as labor dispute; jurisdiction vested in civil tribunal over administrative court

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, sub nr. x/26.07.2021 reclamanţii A., B., C., D. şi E., au chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la: recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului de Justiţie (consilierii de probaţiune în Direcţia Naţională de Probaţiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016; plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 01.08.2016 până la zi, şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare reprezentat de neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze; obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea ordinelor de salarizare noi şi plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.08.2016 şi pentru viitor, respectiv, la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare; actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu dată scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Prin sentinţa civilă nr. 2854/02.11.2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa nr. 831 din data de 03 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin Decizia nr. 7/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti.

Întrucât reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ei nu pot sesiza Curtea de Apel Bucureşti, fiind incidentă norma de competenţă teritorială prevăzută de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., întrucât dispoziţiile acestui articol sunt imperative, textul de lege utilizând expresia "va sesiza".

Prin sentinţa civilă nr. 130 din data de 06 iulie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, în cauză, acţiunea are ca obiect principal acordarea de drepturi salariale şi este o acţiune ce izvorăşte din raportul de muncă al reclamanţilor, personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, fiind un litigiu de dreptul muncii instanţa competentă este tribunalul, care are plenitudine de competenţă în soluţionarea litigiilor de muncă.

Curtea de Apel a constatat că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, se reţine că dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

Reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, recunoaşterea stării de discriminare în care s-au aflat din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministrului Jusitiţiei, respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Potrivit prevederilor art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 reglementează o procedură specială în situaţia personalului din justiţie care contestă ordinul angajatorului prin care i-au fost stabilite drepturile salariale.

În cauză, reclamanţii nu au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv nu au formulat contestaţie împotriva modului de calcul al drepturilor salariale la Colegiile de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, ci s-au adresat instanţei de judecată cu o acţiune ce vizează obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare.

În acest sens este de reţinut că reclamanţii au indicat, printre temeiurile de drept invocate, şi dispoziţiile art. 166, art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi 275 din Codul muncii.

Obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sunt esenţiale pentru corecta determinare a normelor de competenţă materială incidente în litigiu, cu respectarea principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă numai în limitele investirii.

În cauză, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit în mod corect că litigiul dedus judecăţii se referă la un conflict de muncă, având ca obiect plata unor drepturi salariale pe care reclamanţii le consideră cuvenite şi neplătite şi deci competenţa de soluţionare în primă instanţă revine secţiilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul tribunalelor.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2022.