Civil versus administrative jurisdiction over payment claims arising from the execution of veterinary service concession contracts

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal din data de 11.02.2021 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţionala Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA şi Direcţia Sanitara Veterinara si pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea - DSVSA a solicitat obligarea, in baza contractelor de concesiune/subsecvente de prestări servicii, actelor adiţionale si acordurilor cadru prin care s-a convenit prestarea unor servicii la plata sumei de 10.000 RON, fara TVA (aferenta lunii august), respectiv dreptul exclusiv de creanţa, dobândit in baza decontului justificativ, facturii si contractelor in vigoare ataşate* aferente acţiunilor sanitar veterinare efectuate, in raza sa de competenta, in baza Ordonanţei d Guvern nr. 117/2020, conform carora parata ANSVSA prin Direcţia Sanitara Veterinara si pentru Siguranţa Alimentelor si-a insusit prin semnătură şi stampila debitul pentru luna august 2020.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 3304/18.05.2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal .

Prin sentinţa civilă nr. 1640/12.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bălceşti, care la rândul său şi-a declinat competenţa în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secţia a II- a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. dosar x/2021 şi prin încheierea civilă nr. 22/18.03.2022, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţia a I a Civilă a Tribunalului Vâlcea.

Prin sentinţa civilă nr. 1395 din data de 21 iunie 2022, Tribunalul Vâlcea, secţia a I -a civilă a a admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a secţiei a I a Civilă a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia, suspendând judecarea cauzei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul şi motivele invocate, vizează refuzul nejustificat al pârâtelor privind plata sumei de 10.000 RON, pentru serviciile prestate aferentă lunii august 2020, solicitare ce a fost comunicată pârâtei DSVSA Vâlcea prin notificare, dar fără a răspunde pretenţiilor reclamantului, iar prin întâmpinarea formulată, ANSVSA, pe lângă excepţiile formulate pe fondul cauzei a arătat că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/2021 a fost prevăzută modalitatea de decontare a activităţilor prestate ce se realizează pe baza decontului şi a documentelor justificative.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ sunt asimilate actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Faptul că autoritatea publică nu a răspuns solicitării petentului în legătură cu dreptul de creanţă invocat conturează existenţa unui raport juridic de drept administrativ, în sensul art. 2 alin. (2) din Legea 554/20004.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Judecătoriei Vâlcea, având în vedere următoarele considerente:

Obiectul cauzei deduse judecăţii este reprezentat de refuzul pârâtelor Autoritatea Naţionala Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitara Veterinara si pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea de a soluţiona cererea sa pentru luna august şi de pretenţia de plată a sumei de 10.000 RON, în fundamentarea căreia reclamantul invocă dispoziţiile din O.U.G. nr. 117/2020, şi dispoziţii ale art. 15 din O.U.G. nr. 42/2004.

Prin art. IV alin. (1) din Legea nr. 236 din 2019 s-a prevăzut că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea contractului administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ. Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun."

Înalta Curte constată că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019 sau art. 15 alin. (2) şi (7) din O.G. nr. 42/2004 nu privesc nici fazele premergătoare încheierii contractului şi nici încheierea ca atare a contractului administrativ, ci sunt acţiuni în pretenţii legate de executarea contractului, astfel încât competenţa de soluţionare aparţine instanţelor civile.

În speţă, demersul judiciar cu care a fost învestită instanţa vizează executarea unor obligaţii decurgând dintr-un contract de concesiune încheiat în temeiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor şi H.G. nr. 446/1999 privind aprobarea concesionării unor activităţi sanitare veterinare pubice de interes naţional şi a unor bunuri proprietate publică a statului şi, având în vedere că din analiza contractului pe care se întemeiază acţiunea în pretenţii nu rezultă existenţa unei dispoziţii speciale care să stabilească altfel, urmează ca instanţa civilă competentă să fie stabilită potrivit C. proc. civ.

De altfel, în Şedinţa de unificare a practicii judiciare a Plenului secţiei de contencios administrativ şi fiscal din data de 13 decembrie 2021, s-a hotărât că "Acţiunile în pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea si completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, sau pe dispoziţiile art. 15 alin. (2) si 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, sunt de competenţa instanţei civile.

Instanţa civilă competentă se stabileşte de la caz la caz. în raport cu dispoziţiile legale generale sau speciale care reglementează contractul administrativ pe care este întemeiată acţiunea în pretenţii; dacă din această analiză nu rezultă existenţa unei dispoziţii speciale care să stabilească altfel, atunci instanţa civilă competenta se stabileşte potrivit C. proc. civ..".

În ceea ce priveşte instanţa civilă în favoarea căreia trebuie stabilită competenţa, Înalta Curte reţine ca fiind incidente dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., potrivit cărora judecătoriile judecă: k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, motiv pentru care, în raport de criteriului valoric, prezentul litigiu se plasează în categoria celor a căror soluţionare intră în competenţa ce aparţine material judecătoriei.

Cât priveşte determinarea competenţei teritoriale, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 111 şi art. 112 C. proc. civ. şi faptul că acordul cadru de servicii veterinare a fost încheiat cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, va stabili competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul pârâta anterior menţionată, şi anume în favoarea Judecătoriei Vâlcea.

Deşi Judecătoria Vâlcea nu este implicată în conflictul de competenţă sesizat (întrucât niciuna dintre instanţe nu a apreciat că ar reveni acesteia competenţa de soluţionare a cauzei), Înalta Curte reţine că, în pronunţarea regulatorului de competenţă, trebuie să stabilească instanţa de judecată competentă conform dispoziţiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluţionare unei instanţe/secţii/complet specializat neimplicat în conflictul negativ sesizat.

Declinările reciproce de competenţă reprezintă premisa regulatorului de competentă, însă stabilirea instanţei competente nu este limitată de dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., la alegerea uneia dintre instanţele aflate în conflict. O altă abordare ar conduce la stabilirea competenţei în favoarea unei instanţe neprevăzute de lege, soluţia astfel pronunţată relevând un caracter formal al regulatorului de competenţă, care s-ar limita la achiesarea la una dintre opiniile instanţelor aflate în conflict, deşi, în realitate, niciuna din aceste opinii nu este susţinută de textele de lege, ceea ce ar echivala cu o eludare a caracterului imperativ al normei de procedură care instituie respectiva competenţă.

În consecinţă, întrucât litigiul dedus judecăţii decurge din executarea unui contract de concesiune, valoarea pretenţiei deduse judecăţii fiind de 10.000 RON, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii în favoarea instanţei civile de drept comun, în acord cu dispoziţiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., Înalta Curte constată că revine instanţei de drept comun competenţa materială de soluţionare a cauzei, respectiv Judecătoria Vâlcea.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Vâlcea, în favoarea Judecătoriei Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 septembrie 2022.