Prescription period for disciplinary action against judges under Law 317/2004 calculated from the initial judicial act

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.08.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea rezoluţiei nr. 1380/24.04.2020, primita în 10.07.2020 şi a rezoluţiei C 20-944/6.08.2020, primită în 14.08.2020 dispuse de către Inspecţia Judiciara prin care a fost clasată sesizarea reclamantului si a fost respinsă contestaţia cu menţinerea rezoluţiei de clasare.

2. Hotărârea recurată

Prin sentinţa civilă nr. 260 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 260 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că motivarea sentinţei recurate a fost preluată din decizia nr. 269/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, în opinia sa, motivarea este formală, neconformă legii, contradictorie, străină de natura pricinii, fiind încalcate dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat cererile/susţinerile reclamantului, motivarea fiind părtinitoare şi injustă.

În fine, a arătat recurentul că judecătorul nu a analizat problema de drept dedusă judecăţii prin raportare şi la susţinerile reclamantului, la cadrul normativ aplicabil, la probatoriul administrat în cauză, în sentinţă fiind redate fidel susţinerile pârâtei.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea vădit greşită a normelor de drept material incidente cauzei, obiectul cauzei neavând legătură cu obiectul cauzei din care a fost preluată integral motivarea, fapta nefiind de pronuntare a unor hotărâri judecătoreşti prin nerespectarea cu încălcarea deciziilor Curţii Constituţionale a deciziei ÎCCJ pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, astfel cum este cazul reclamantului.

De asemenea, a apreciat că au fost aplicate gresit dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, art. 509 alin. (1) pct. 1, art. 510 alin. (1) C. proc. civ., art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 97 din Legea nr. 303/2004, invocând soluţiile date de instante în dosarul nr. x/2015, evidenţiind pretinsele erori de judecată.

În final, a invocat depunerea în termenul legal a sesizării din 16.03.2020.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea recurată este legală, nefiind susceptibilă de criticile formulate de reclamant din perspectiva motivelor de casare invocate.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 17 mai 2021, recurentul-reclamant a depus la dosar precizări,

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că recursul reclamantului este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere, prin care a solicitat anularea rezoluţiei nr. 1380/24.04.2020, primita în 10.07.2020, şi a rezoluţiei C 20-944/06.08.2020, primită în 14.08.2020 emise de Inspecţia Judiciara, prin care a fost clasată sesizarea reclamantului si a fost respinsă contestaţia cu menţinerea rezoluţiei de clasare.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă, reclamantul înţelegând să formuleze critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Astfel, verificând sentinţa atacată prin prisma argumentelor invocate de recurentul-reclamant sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Altfel spus, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a analizat criticile formulate de reclamant, examinând impedimentul procedural prevăzut de art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind prescripţia unei eventuale răspunderi disciplinare a magistraţilor, potrivit rezoluţiei atacate şi văzând actele dosarului ataşat de Inspecţia Judiciară, reţinând că reclamantul a formulat sesizarea sa către pârâtă la data de 17.03.2020, cu privire la modul de instrumentare a dosarului x/2015, în care acesta a avut calitatea de parte, devenind incidente aceste dispoziţii legale. Totodată, au fost examinate, totodată şi susţinerile reclamantului în sensul că sesizarea adresată pârâtei la data de 16.03.2020 a fost formulată în termen legal, prin raportare la împrejurarea că, ulterior hotărârii nr. 6072/15.12.2016, au urmat si alte hotărâri care contin grave erori judiciare, respectiv hotărârea nr. 3181/04.09.2017 şi hotărârea nr. 635/2020, reţinându-se că sesizarea în discuţie a fost făcută în legătură cu faptele judecătorilor care au pronunţat hotărârea nr. 6072/15.12.2016, nefacând referiri la alte hotărâri judecătoreşti, astfel că hotărârile din anul 2017, respectiv 2020, nu pot fi avute în vedere în sensul invocat de reclamant.

În aceste condiţii faptul că prima instanţă nu a răspuns punctual la fiecare susţinere din cererea de chemare în judecată ori fiecărei nuanţe a interpretării date de reclamant dispoziţiilor legale apreciate de acesta ca fiind incidente în cauză nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată corespunzător.

Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este, de fapt, de acord, cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, nu echivalează cu lipsa de raţionament juridic sau cu nemotivarea hotărârii, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nici teza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenţei de motive contradictorii cu privire la sentinţa recurată, neregăsindu-se în cauză niciuna dintre ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul acestor dispoziţii, respectiv existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, reflectarea în considerente a unui caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, situaţia când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului.

În fine, constată instanţa de control judiciar că în cauză nu se identifică nici motive străine de natura pricinii, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa aplicând dispoziţiile legale incidente situaţei de fapt deduse judecăţii, astfel cum s-a reţinut în concret anterior, trimiterile la Decizia nr. 269/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători, în vederea consolidării argumentării propriei interpretări a dispoziţiilor legale nefundamentând incidenţa acestei teze a motivului de casare analizat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de control judiciar constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.

Or, recurentul-reclamant, în susţinerea nemultumirii faţă de hotărârea recurată, a expus prin motivele de recurs argumente similare cu cele invocate în faţa primei instanţe, care au fost corespunzător analizate de aceasta, Înalta Curte împărtăşind pe deplin soluţia pronunţată.

Astfel, se reţine că potrivit art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acţiunea disciplinară poate fi exercitata în termen de 30 zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.

Dispoziţiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 instituie termenul de prescripţie de 2 ani pentru exercitarea acţiunii disciplinare, iar nu pentru soluţionarea acţiunii disciplinare prin hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit prevederilor art. 48 alin. (2) din aceeaşi lege "(…) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate exercita acţiunea disciplinară prin sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii", art. 50 alin. (1) stabilind că "Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre".

Din aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată, în acord cu opinia judecătorului fondului, că sintagma "exercitarea acţiunii disciplinare" vizează momentul sesizării Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, iar nu momentul pronunţării hotărârii de această instanţă, în acest sens fiind şi dispoziţiile Deciziei nr. 269/2017 a ÎCCJ - Complet de 5 judecători, la care s-a făcut trimitere în sentinaţ recurată.

Prin urmare, dacă pentru exercitarea acţiunii disciplinare este impus un termen de 2 ani de la data posibilei abateri, cu atât mai mult acelaşi text legal este aplicabil şi în ceea ce priveşte posibilitatea efectuării verificărilor, aceasta fiind împiedicată "in limine litis", chiar de la debutul oricărei verificări în situaţia în care posibila abatere nu ar mai putea fi cercetată disciplinar şi nu ar mai putea fi exercitată acţiunea disciplinară prin împlinirea termenului antemenţionat.

În situaţia în care nu ar fi reglementat un termen de prescripţie a aplicării sancţiunii disciplinare, s-ar ajunge la concluzia inacceptabilă din perspectiva principiilor generale ale răspunderii juridice că legiuitorul a consacrat teoria prescriptibilităţii răspunderii disciplinare contrapusă ipotezei imprescriptibilităţii răspunderii.

În aceste condiţii, având în vedere că acest termen, în ce priveşte faptele imputate la data de 15.12.2016 - data pronunţării deciziei nr. 6072/2016 de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015 - s-a împlinit la data de 15.12.2018, ulterior acestei date este imposibilă exercitarea acţiunii disciplinare, context în care, în mod corect pârâtul a clasat sesizarea, iar prima instanţă a confirmat această soluţie, constatând că acţiunea disciplinară nu mai poate fi exercitată faţă de împlinirea termenului de 2 ani de la data săvârşirii posibilei fapte.

Or, potrivit rezoluţiei atacate şi văzând actele dosarului ataşat de Inspecţia Judiciară, se reţine că reclamantul a formulat sesizarea sa către pârâtă la data de 17.03.2020 cu privire la modul de instrumentare a dosarului x/2015, în care acesta a avut calitatea de parte.

Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului nu a avut în vedere susţinerile reclamantului cu privire la faptul că ulterior hotărârii nr. 6072/15.12.2016, au fost pronuţate şi alte hotărâri care contin grave erori judiciare, respectiv hotărârea nr. 3181/04.09.2017 şi hotărârea nr. 635/2020, în raport de care, în opinia sa, sesizarea pe care a formulat-o în data de 16.03.2020 a fost formulată în termen legal, având în vedere că, din cuprinsul sesizării formulate de către reclamant la data de 17.03.2020, rezultă că acesta a sesizat Inspecţia Judiciară în legătură cu faptele judecătorilor care au pronunţat hotărârea nr. 6072/15.12.2016, sesizarea nefacând referiri la alte hotărâri judecătoreşti.

În concluzie, sentinţa recurată este legală, motivele de nelegalitate şi argumentele astfel cum au fost invocate în susţinerea acestora nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 260 din 4 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.