Policyholders' Guarantee Fund liability limited to insurance claims; late-payment penalties excluded from indemnity in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia formulată împotriva Deciziei FGA nr. 24518/8.10.2020, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună următoarele: anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală; obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1195.94 RON reprezentând penalităţi de întârziere; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 307 din 12 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 307 din 12 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamanta S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În esenţă, a considerat că motivarea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică şi nu ţine cont de normele legale aplicabile speţei, prezentând următoarele argumente:

- penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, în acest sens a făcut referire la considerentul de la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept şi la considerentul de la pct. 59 din Decizia nr. 86/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile;

- penalităţile de întârziere rezultă din contractul de asigurare RCA, fiind prevăzute chiar prin normele care reglementează contractul de asigurare (Ordinul CSA nr. 14/2011 şi Norma 23/2014);

- FGA poate recupera penalităţile şi cheltuielile de judecată în cadrul procedurii falimentului, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale;

- posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la FGA, în susţinerea acestui argument făcând referire la art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi la Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 15 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate, precum şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În fapt, reclamanta A. S.A. a plătit asiguratului său Casco suma de 3.082,32 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului asigurat, care fusese avariat în urma accidentului produs cu autovehiculul asigurat RCA la B. S.A.

Având în vedere că asiguratorul RCA al autovehiculului condus de persoana vinovată de producerea accidentului, B. S.A., a intrat în procedura falimentului, reclamanta a adresat pârâtului FGA cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.04.2017, prin care a solicitat aprobarea plăţii despăgubirii în valoare de 3.082,32 RON şi a penalităţilor în sumă de 1.195,94 RON, calculate conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2015.

Prin decizia nr. 24518/8.10.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost admisă cererea de plată cu privire la suma de 3.082,32 RON, fiind respinsă cererea cu privire la penalităţi de întârziere, pe motiv că din interpretarea prevederilor Legii 213/2015 reiese că penalităţile de întârziere nu au natura juridică a unor creanţe de asigurări.

În acest context, reclamanta A. S.A. a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1195.94 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând în esenţă, că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultate din comportamentul culpabil al asiguratorului C. S.A.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual argumentelor de ordin critic invocate de recurenta-reclamantă.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a formula nicio critică concretă care să se circumscrie acestui motiv, astfel că este imposibil de realizat controlul de nelegalitate a sentinţei recurate din acestă perspectivă.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurare, asupra căreia părţile au opinii contrare, în sensul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi dacă izvorăsc sau nu din contractul de asigurare RCA.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o împărtăşeşte ca atare.

Cu referire la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reţine incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată şi de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţi de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Or, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul C. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nefiind, prin urmare, fondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 ci, s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

Pe de altă parte, este de observat că legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, astfel că recurenta-reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, aşa încât argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 307 din 12 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.