Attorney exclusion for intentional crime invalidated after constitutional declaration of unworthiness provision's unconstitutionality

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.08.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Baroruilor din România, Consiliul UNBR, Baroul Bacău şi Consiliul Baroului Bacău, anularea Deciziei nr. 383/22.06.2018 emise de Consiliul UNBR şi trimiterea cauzei spre reanalizarea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 12/26.02.2018 a Consiliului Baroului Bacău şi anularea prevederilor art. 26 alin. (3), (4) şi (7) din Statutul profesiei de avocat şi suspendarea efectelor deciziei Consiliului Baroului Bacău nr. 12/26.02.2018.

Prin precizarea formulată la termenul din 18.09.2018, reclamantul a arătat că înţelege să se judece doar cu Baroul Bacău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 109 din 20 noiembrie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, rejudecarea litigiului pe fond şi anularea Deciziei nr. 383/22.06.2018 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, anularea Deciziei nr. 12/26.02.2018 a Consiliului Baroului Bacău şi anularea prevederilor art. 26 alin. (3), (4) şi (7) din Statutul profesiei de avocat.

Recurentul susţine că că instanţa de fond s-a substituit legiuitorului şi a procedat la stabilirea unui cadru legislativ în care operează nedemnitatea profesională enumerând, chiar dacă cu titlu exemplificativ, o seria de infracţiuni, în acest mod fiind depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti şi încălcându-se Decizia CCR nr. 225/4.04.2017, Directiva 2005/36/UE, practica CEDO (cauza Mateescu contra României) dar şi efectul pozitiv al lucrului judecat.

De asemenea, se arată că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin faptul că nu au fost analizate toate argumentele prezentate în cererea iniţială şi în răspunsul la întâmpinare, sens în care face referire la incidenţa aplicării art. 28 din Legea nr. 47/1992 şi a art. 147 din Constituţie. Nu au fost analizate susţinerile referitoare la faptul că starea de nedemnitate nu survine automat, în urma existenţei unei hotărâri de condamnare şi nici faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/2017 nu s-a instituit o nouă procedură de constatare a nedemnităţii, ci doar a fost sancţionată lipsa de claritate a situaţiilor ce atrag nedemnitatea.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că o procedură prealabilă nu este supusă principiilor contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare şi că textul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 ar lăsa de înţeles că toate infracţiunile intenţionate care au determinat condamnarea definitivă ar fi susceptibile de a determina încetarea calităţii de avocat, situaţie care ar reprezenta o interdicţie absolută şi perpetuă, ceea ce ar încălca dispoziţiile cu caracter obligatoriu din deciziile Curţii Constituţionale (Decizia nr. 304/4.05.2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 520/5.07.2017 par. 42).

Deşi instanţa de fond admite posibilitatea ca în prezent să îi fie creată o situaţie mai grea decât cea anterioară pronunţării Deciziei CCR nr. 225/2017, consideră că nu se poate reţine inaplicabilitatea art. 14 lit. a) fără a se avea în vedere principiul aplicării legii în timp, care se aplică inclusiv respectivei decizii. Constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, trebuie să producă efecte concrete şi nu poate constitui doar un instrument juridic abstract.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bacău au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Suspendarea judecăţii. Cererea de repunere pe rol a cauzei

5.1. Pentru termenul din 11 martie 2019, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 lit. a) şi art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată şi a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 488 C. proc. civ.

5.2. Prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2021, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2018, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurent privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 lit. a) şi art. 26 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, şi cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2021, Înalta Curte a suspendat judecata recursului până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiilor invocate de recurent, pentru considerentele precizate în cuprinsul încheierii.

5.3. La data de 31.05.2022, recurentul-reclamant A. a formulat cererea de repunere pe rol a cauzei şi soluţionarea recursului.

A susţinut recurentul că nu se mai impune menţinerea suspendării cauzei deoarece prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 230 din 28 aprilie 2022 a fost soluţionată aceeaşi excepţie ca şi cea ridicată în cadrul prezentei cauze, cu referire la art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

A apreciat că recursul poate fi soluţionat şi fără soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 488 C. proc. civ., deoarece acestea se referă la procedura de judecare a recursului în materia contenciosului administrativ.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

6.1. Un prim motiv de nelegalitate invocat de către recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Se susţine că instanţa de fond s-a substituit legiuitorului şi a procedat la stabilirea unui cadru legislativ în care operează nedemnitatea profesională enumerând, chiar dacă cu titlu exemplificativ, o seria de infracţiuni, în acest mod fiind depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare sau când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Altfel spus, instanţa săvârşeşte un "exces de putere" atunci când pronunţă o hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă ori săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

Rolul unei instanţe judecătoreşti este de a spune dreptul, de a interpreta legea, judecătorul având atribuţia de a tranşa litigii prin interpretarea legii, iar prin actul jurisdicţional, în finalitatea sa, se tinde la salvgardarea ordinii juridice.

Necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că, în procesul aplicării legii, judecătorul trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, prin clarificarea şi lămurirea sensului normei legale, pentru a fi mulată pe situaţia de fapt prezentată, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general şi impersonal, din care trebuie să se extragă esenţa aplicabilă la cazul concret, care nu îşi găseşte de fiecare dată reflecţia în cadrul normei legale generale edictate de legiuitor, context în care judecătorul este chemat să observe sensul normei de drept, prin analiza textului acesteia.

Instanţele, în activitatea lor, realizează o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele speţei deduse judecăţii, calificarea juridică a cauzei şi, ulterior, interpretarea normei de drept pentru emiterea actului jurisdicţional final, care încheie activitatea acesteia. În esenţă, toată activitatea jurisdicţională se rezumă la a interpreta atât norma de drept, cât şi conduita părţilor şi a dovezilor administrate în faţa judecătorului, prin verificarea situaţiei de fapt prezentate cu ipoteza abstractă a normei de drept, iar, în final, la restabilirea ordinii de drept încălcate.

În speţă, contrar susţinerilor recurentului, activitatea săvârşită de instanţă, de a interpreta legea (asupra modului concret de interpretare Înalta Curte urmând a face propriile evaluări odată cu examinarea celorlalte motive de nelegalitate invocate), în vederea stabilirii, în interesul soluţionării cauzei pendinte, a sensului exact al normei de drept, a sferei sale de aplicare, a efectului acesteia, precum şi a scopului edictării legii, nu poate fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

6.2. Cel de al doilea motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dată fiind, în accepţiunea titularului căii de atac, pretinsa încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că motivele invocate se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

În acest cadru, se impune precizarea că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti, conform prevederilor art. 425 din C. proc. civ., se referă la prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului."

În acest cadru, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor circumscrise acestui motiv de casare întrucât hotărârea primei instanţe cuprinde argumentele pe care şi-a fundamentat judecătorul fondului soluţia pronunţată, fiind arătate în mod expres atât motivele, cât şi silogismul logico-juridic ce a stat la baza acesteia.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

6.3. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se invocă nelegalitatea sentinţei atacate pentru greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

În concret, recurentul reclamant invocă nelegalitatea respingerii aspectelor de nulitate invocate cu privire la cele două hotărâri emise de Consiliului Baroului Bacău şi Consiliul UNBR, precum şi greşita aplicare a textul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 prin prisma efectelor Deciziei CCR nr. 225/2017, susţinându-se că interpretarea dată de prima instanţă ar lăsa de înţeles că toate infracţiunile intenţionate care au determinat condamnarea definitivă ar fi susceptibile de a determina încetarea calităţii de avocat, situaţie care ar reprezenta o interdicţie absolută şi perpetuă, ceea ce ar încălca dispoziţiile cu caracter obligatoriu din deciziile Curţii Constituţionale.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte reţine că prin sentinţa penală nr. 126 din 28 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, modificată prin decizia nr. 386 din 7 noiembrie 2017 a Î.C.C.J., pronunţată în apelul declarat în dosarul x/2015, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 legea 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., dispunându-se, totodată, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate, iar ca urmare a acestei condamnări, prin Decizia nr. 12/2018 a Consiliului Baroului Bacău, menţinută prin Decizia nr. 383/22.06.2018 a Consiliului UNBR, s-a constatat nedemnitatea sa profesională.

Respingând acţiunea, instanţa de fond a constatat că în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225/2017 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. a) din Legea nr. 51/1995 şi s-a constatat că este neconstituţională sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat" din cuprinsul acestui articol, dreptul de apreciere al barourilor asupra excluderii din profesie a unui avocat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni intenţionate a fost suprimat, aşa încât acestea sunt chemate doar a constata cazul de nedemnitate pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare. De asemenea, judecătorul fondului a respins alegaţiile reclamantului în sensul inexistenţei normei de la art. 14 lit. a) legea 51/1995 şi implicit a unor dispoziţii legale care să fundamenteze în drept constatarea nedemnităţii profesionale, chiar dacă ulterior publicării deciziei 225/2017 a Curţii Constituţionale se poate interpreta că art. 14 lit. a) din Legea 51/1995 în forma rămasă în vigoare a creat o situaţie mai grea decât cea anterioară analizei instanţei de contencios constituţional.

Recurentul-reclamant invocă incidenţa în cauză şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 230/2022 prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt neconstituţionale.

Analizând recursul declarat, Înalta Curtea apreciază că în cauză, în raport de obiectul acţiunii, sunt incidente dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 230/2022 şi, plecând de la această premisă, recursul este apreciat ca fondat şi, în consecinţă, urmează a fi constatată nelegalitatea hotărârilor contestate în raport de dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale.

Astfel, în forma sa iniţială, dispoziţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 prevedeau că este nedemn de a fi avocat "cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei".

Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" este contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 230/28.04.2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26.05.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, şi s-a constatat că acestea sunt neconstituţionale în integralitatea lor.

În motivarea acestei din urmă decizii s-a arătat că ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 225 din 4 aprilie 2017, sintagma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată prin aceasta şi-a încetat efectele juridice, ca urmare a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar în condiţiile în care legiuitorul nu a intervenit pentru a compatibiliza respectivele dispoziţii cu prevederile constituţionale, în sensul celor statuate prin această decizie, în prezent, pierderea calităţii de avocat intervine pentru săvârşirea oricărei infracţiuni intenţionate prin care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească definitivă, vinovăţia inculpatului şi pentru care s-a dispus pedeapsa cu închisoarea, indiferent dacă instanţa a apreciat că se impune suspendarea executării acesteia (par. 16).

Ca urmare, s-a reţinut că "în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, care să clarifice norma prin prisma celor statuate de Curtea Constituţională, s-a ajuns la o situaţie excesivă, contrară raţiunii avute în vedere de instanţa de contencios constituţional prin pronunţarea deciziei menţionate" şi că "excluderea din profesie pentru săvârşirea oricărei infracţiuni intenţionate pentru care s-a aplicat prin hotărâre judecătorească definitivă pedeapsa cu închisoarea poate deveni o sancţiune disproporţionată faţă de gravitatea faptei, mai ales în condiţiile în care prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 nu fac niciun fel de distincţie după cum instanţa a dispus executarea pedepsei închisorii sau a apreciat că aceasta îşi poate atinge scopul sancţionator, educativ, disuasiv şi preventiv chiar şi prin suspendarea executării" (par. 18).

În consecinţă, Curtea Constituţională a concluzionat că "deşi competenţa de reglementare revine exclusiv puterii legislative, originare sau delegate, în condiţiile în care legiuitorul a ignorat statuările Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, se impune admiterea, prin prezenta decizie, a excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 în integralitatea sa" (par. 26).

Această decizie este aplicabilă şi în speţa, în conformitate cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016, care stabileşte modul în care se produc efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate: "24. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte (...).

25. În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes".

Ca urmare, cum temeiul de drept al excluderii recurentului-reclamant din profesia de avocat l-a constituit art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care în prezent este declarat neconstituţional în integralitatea sa, iar în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare precum şi cele din regulamente, constatate ca nefiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei", Înalta Curte, în respectarea principiului legalităţii, constată că în prezent nu mai există niciun temei juridic pentru excluderea reclamantului din profesie ca urmării a condamnării sale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie, motiv pentru care va admite recursul şi, rejudecând, va admite acţiunea aşa cum a fost precizată.

Reţinând aceste motive pentru admiterea recursului, Înalta Curte nu socoteşte util a mai cerceta şi celelalte motive invocate de către recurentul-reclamant în memoriul de recurs.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. 6 din prezenta decizie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul şi, casând sentinţa recurată, va admite acţiunea aşa cum a fost precizată, va lua acte de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziţiilor art. 26 alin. (3), (4) şi (7) din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi va respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a efectelor Deciziei nr. 12/26.02.2018 a Consiliului Baroului Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 109 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Ia act de renunţarea reclamantului A. la judecata capătului de cerere având ca obiect anularea dispoziţiilor art. 26 alin. (3), (4) şi (7) din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Admite acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Baroul Bacău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Anulează Decizia nr. 383/22.06.2018 a Consiliului UNBR şi Decizia nr. 12/26.02.2018 a Consiliului Baroului Bacău.

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a efectelor Deciziei nr. 12/26.02.2018 a Consiliului Baroului Bacău.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.