Insurer's appeal against FGA rejected: penalties and litigation costs not "insurance claims" under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 24641/20.10.2020 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 2.114,69 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cheltuieli de judecată efectuate în Dosarul nr. x/2014.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 825 din data de 27 mai 2021, Curtea a respins cererea reclamantei, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa a aplicat greşit şi a încălcat normele de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că hotărârea recurată se bazează pe o interpretare eronată a noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 şi cum a fost ea interpretată prin Decizia 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

A citat recurenta din decizia menţionată, apreciind că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al asigurătorului. Or, sumele solicitate de A. şi cu privire la care FGA a refuzat plata decurg dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în cadrul unui litigiu în care A. tocmai îşi exercita dreptul de regres împotriva B.. Mai precis, toate sumele acordate de instanţă prin această hotărâre au fost acordate în favoarea A. tocmai în baza recunoaşterii şi valorificării dreptului său de regres. Aşadar atât textul legal de al art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213./2015 cât şi decizia 29/2020 se suprapun perfect pe situaţia din speţă iar Decizia 29/2020 este deplin aplicabilă în speţă.

Prin urmare, este în mod evident lipsită de bază legală susţinerea instanţei în sensul că Decizia 29/2020 nu ar fi aplicabilă în speţă, cum lipsită de bază legală este şi scoaterea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată din cuprinsul noţiunii de creanţă de asigurare pe care FGA este obligat să o plătească.

Analizând art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi intenţia legiuitorului faţă de formularea textului, Înalta Curte stipulează expres că în definiţia creanţei de asigurare cu privire la care subzistă obligaţia de plată în sarcina FGA se circumscriu atât obligaţiile principale de plată a despăgubirilor cât şi orice alte obligaţii accesorii acestora, aşa cum este cazul sumelor solicitate în speţa de faţă. Or, aceste considerente pe care se sprijină dispozitivul Deciziei nr. 29/2020 au în mod evident aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, orice interpretare care ar tinde la scoaterea accesoriilor din conţinutul noţiunii de creanţă de asigurare, aşa cum este cea adoptată prin sentinţa recurată, este vădit contrară interpretării obligatorii a ÎCCJ şi textului legal.

A continuat recurenta, referindu-se la încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi normei ASF nr. 16/2015 şi ale principiilor generale de drept, că interpretarea primei instanţe contravine rolului stabilit de legiuitor pentru FGA, aşa cum rezultă din Legea 213/2015.

FGA a fost constituit ca schemă de garantare a plăţii creanţelor decurgând din contractele de asigurare. Imediat ce un asigurător intră în faliment, FGA preia în patrimoniul propriu obligaţiile de plată a creanţelor de asigurare ale acestuia, fiind obligat la plată faţă de creditorii de asigurare în locul asigurătorului falit. Singura limitare a acestei obligaţii de plată este cea stabilită prin art. 15 din Legea 213/2015, respectiv suma de plată nu poate depăşi plafonul de garantare care a fost stabilit la suma de 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, de vreme ce preia obligaţia asigurătorului intrat în faliment, FGA va fi obligat la plata tuturor sumelor pe care acesta le-ar fi datorat în baza contractului de asigurare, indiferent daca ele erau despăgubiri propriu-zise, penalităţii sau alte cheltuieli care au natură accesorie faţă de despăgubirile solicitate în baza contractului de asigurare.

De asemenea, nu se poate susţine că penalităţile şi cheltuieli de judecată ar fi cheltuieli situate în afara raportului contractual de asigurare. În realitate, ele nu au un izvor distinct, de sine stătător, ci se nasc în strânsă legătură cu contractul de asigurare, având o natură accesorie obligaţiei principale a asigurătorului de plată a despăgubirilor. Mai mult, nici legea nu face nicio distincţie expresă între sumele datorate de asigurătorul falit şi preluate de FGA, singura limitare fiind plafonul de garantare.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, de vreme ce ele au fost determinate de un litigiu demarat în baza unui contract de asigurare, nu se poate susţine că ar fi distincte de obligaţiile decurgând din contractul de asigurare şi de noţiunea de creanţă de asigurare. Ele au un caracter accesoriu obligaţiilor specifice asigurătorului falit astfel că, în momentul deschiderii procedurii împotriva asigurătorului, ele sunt preluate întocmai de FGA care acţionează ca un garant. Nu există niciun text sau raţionament legal care să-i permită Fondului să refuze achitarea acestor cheltuieli.

Or, interpretarea primei instanţe în sensul că penalităţile şi cheltuielile de judecată ar trebui să aibă un regim juridic distinct de creanţa principală faţă de care sunt accesorii încalcă principiul de drept accesorium sequitur principale. De asemenea, impunând un regim juridic distinct penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în lipsa vreunei dispoziţii legale exprese care să permită acest lucru, instanţa încalcă şi principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Decizia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. S.A. este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5.1. Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că penalităţile/cheltuielile de judecată/cheltuielile de executare nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Recurenta-reclamantă critică sentinţa de fond, apreciind că instanţa ar fi încălcat dezlegările date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020 şi ar fi încălcat şi interpretat eronat normele de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar, pe de altă parte, art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Însă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie raportat la situaţia de fapt reţinută, analiza criticilor din recurs urmând a fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

Chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că, din considerentele acesteia, nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În cauză, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar FGA nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile sale fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că, în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului, respectiv "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că, "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma ASF nr. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din normă. Nici Legea nr. 213/2015 şi nici menţionată nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24641/20.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

5.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 825 din 27 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.