Insurance guarantee fund liability limited to statutory indemnity excluding late payment penalties; total loss valuation based on market value capped by residual value deduction

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.06.2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 6510/14.06.2017 emise de pârât şi obligarea pârâtului (în plus faţă de suma de 14.533,00 RON deja achitat),

- în principal, la plata sumei de 26.809,74 RON, ce i-a fost refuzată prin decizia atacată, şi la plata penalităţilor de întârziere egale cu valoarea dobânzii legale, calculate de la data accidentului (12.12.2015) şi până la data plăţii efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru daună totală, sau,

- în subsidiar, în măsura în care se apreciază că avariile nu reprezintă daună totală a autovehiculului, obligarea pârâtului la plata sumei de 25.212,20 RON, reprezentând costuri reparaţie suplimentare sumei de 14.532,83 RON care i-a fost acordată prin decizia contestată, şi la plata penalităţilor de întârziere egale cu valoare dobânzii legale, calculate de la data accidentului (12.12.2015) şi până la data plăţii efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru reparaţie.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 18 februarie 2021, Curtea a admis în parte acţiunea reclamantului A..

A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 8.927,17 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire.

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A luat act că reclamantul îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea reclamantului privind aplicarea unei amenzi judiciare expertului judiciar.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a pretenţiei de obligare a pârâtului la plata sumei de 17.882,57 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire (determinată ca diferenţă între suma solicitată prin contestaţie, 26.809,74 RON, şi cea acordată de instanţa de fond, 8.927,17 RON), precum şi soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata penalităţilor de întârziere, egale cu valoare dobânzii legale, de la data producerii accidentului, 12.12.2015, şi până la data plăţii efective, prin raportare la suma de plată ce reprezintă despăgubire integrală pentru daună totală.

După ce a reiterat situaţia de fapt, a susţinut recurentul că motivarea inspectorului din cadrul FGA, din Referatul de respingere parţială a cererii de despăgubire, nu poate fi primită, întrucât în legislaţie nu se stipulează că persoana prejudiciată trebuie să prezinte documente fiscale din care să reiasă ca a suportat în avans costurile de reparaţie, ignorându-se Devizul din 06.01.2016, efectuat tot în baza sistemului Audatex, care stabileşte o despăgubire în cauntum de 39.745,20 RON, aflat în dosarul de daună.

Intimatul-pârât avea obligaţia de a stabili cuantumul despăgubirilor în baza acelui deviz întocmit de unitatea service care a preluat autoturismul după accident pentru efectuarea constatării. Mai mult, unitatea service a întocmit şi o reconstatare, suplimentară devizului, ignorată de intimatul-pârât.

Instanţa de fond nu s-a referit la aceste aspecte, reţinând că valoarea reparaţiei în cuantum de 39.745 RON a fost determinată pe baza datelor şi informaţiilor rezultate în urma reconstatării efectuate, deşi a precizat faptul că valoarea după reconstatare era una mai mare de 39.745 RON.

S-a mai referit recurentul şi la proba cu expertiză tehnică auto, apreciind că expertul nu a răspuns obiectivelor solicitate, ci a efectuat un rezumat al actelor aflate la dosarul cauzei şi a efectuat un calcul privind costul pentru daună totală în baza unui sistem ales de expert prin care a stabilit valoarea de 6.747,00 euro, cu toate că prin acţiune a solicitat încadrarea daunei totale prin raportare la valoare asigurată, de 9.127 euro.

A mai apreciat recurentul că instanţa a aplicat greşit normele de drept material cuprinse în Condiţiile privind asigurarea autovehiculelor Casco Forte. Suma asigurată era de 9.127 euro, adică autovehiculul a fost evaluat la suma de 9.127 euro, nu pentru suma de 6.474,00 euro. Nu este firesc ca pentru stabilirea valorii poliţei să i se evalueze autovehiculul la 9.127 euro, iar, dacă este vorba să fie despăgubit, autovehiculul să valoreze doar 6.474,00 euro în cursul aceluiaşi an.

Tot o greşită aplicare a normelor de drept material a fost efectuată de instanţă şi cu prilejul validării ca din suma ce reprezenta valoarea de piaţă a autovehiculului stabilită de expert, sumă pe care o contestă, să fie scăzut şi 20%. Nu s-a motivat, nici în Raportul de expertiză, nici în sentinţa recurată, de ce s-a optat pentru acest procent, în condiţiile în care, în condiţiile de asiguraer, se stipulează că se poate scădea un procent de până la nivelul maxim de 20%.

A mai arătat recurentul, în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere având ca obiect obligarea intimatului la plata penalităţilor de întârziere, de la data accidentului şi până la data plăţii efective, că instanţa de fond a aplicat eronat dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 2214 C. civ. şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 când a reţinut că penalităţile de întârziere nu se încadrează în categoria creanţelor născute din contractul de asigurare.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea cererii de recurs, apreciind că susţinerile recurentului nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 15 septembrie 2022, a invocat şi excepţia lipsei de obiect a recursului, în raport de faptul că a achitat recurentului suma de 8.927,00 la care a fost obligat de prima instanţă.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa este legală şi temeinică.

4. Decizia instanţei de recurs

4.1. Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect a recursului invocată de intimatul-pârât, pe motiv că ar fi achitat recurentului suma la care a fost obligat prin sentinţa recurată, Înalta Curte o va respinge, având în vedere că recurentul-reclamant a atacat sentinţa recurată inclusiv sub aspectul cuantumului sumei stabilite de prima instanţă, solicitând, prin recurs, suplimentarea acesteia cu suma de 17.882,57 RON.

Prin urmare, aspectul învederat de intimatul-pârât nu poate conduce la o lipsă de obiect a căii de atac.

4.2. În ceea ce priveşte recursul, Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

4.2.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a invocat formal acest motiv de nelegalitate, fără a dezvolta niciun argument care să se circumscrie acestuia.

De altfel, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

4.2.2. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Deşi reia unele aspecte reţinute prin decizia emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi prin raportul de expertiză tehnică, care nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, demersul recurentului-reclamant priveşte, în esenţă, faptul că nu ar fi fost reparat integral prejudiciul, nefiind despăgubit conform sumei maxime asigurate prin poliţa Casco.

Este adevărat că potrivit disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, dar aceste dispoziţii legale se interpretează coroborat cu cele privitoare la modul în care se calculează cuantumul despăgubirilor.

În cauză, după cum a rezultat din expertiza judiciară, valoarea de piaţă a vehiculului la data producerii evenimentului era de 29.325 RON (echivalentul a 6.474 euro), iar valoarea reparaţiilor estimate ar fi fost de 39.745 RON (aproximativ 8.793 euro, la cursul euro din perioada respectivă).

Conform art. 51 alin. (10) din Norma ASF nr. 23/2014, dauna totală este atunci când cuantumul pagubei depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.

Astfel, corect a reţinut instanţa de fond că autovehiculul recurentului-reclamant implicat în accident se încadrează în categoria "daună totală", valoarea reparaţiilor sale depăşind valoarea autovehiculului de la data producerii evenimentului.

Suma acordată de prima instanţă din totalul prejudiciului a rezultat din coroborarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1), (2), (9), (10) şi (12) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv valoarea despăgubirii nu poate depăşi diferenţa dintre valoarea de piaţă a autovehiculului la data producerii evenimentului (7.266 euro) şi valoarea rămasă a bunului (25% din valoarea de circulaţie a bunului).

Prin urmare, nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentului, că instanţa de fond nu ar fi analizat stabilirea valorii despăgubirilor în raport cu dispoziţiile legale, în sentinţa recurată explicându-se, punctual şi clar, algoritmul şi modul de calcul avut în vedere de instanţă, în mod corect aceasta stabilind suma de 8.927,17 RON diferenţă de despăgubire în favoarea recurentului-reclamant.

Pe lângă cele avute în vedere de prima instanţă, considerente pe care instanţa de control judiciar le validează şi care nu se mai impune a fi reluate în prezenta decizie, Înalta Curte reţine că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăşi cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator şi nu este menită a aduce o îmbogăţire fără justă cauză asiguratului.

Dincolo de legislaţia primară, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările, şi de cea secundară, dată de succesiunea de Norme ASF, trebuie punctat scopul asigurărilor obligatorii RCA.

Acesta este de a "despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs de vehiculul asigurat". În concret prejudiciul trebuie să se raporteze întotdeauna la autovehicul, tip, vechime, kilometraj etc.

Nu pot fi reţinute aprecierile recurentului, în sensul că despăgubirea acordată este prea mică şi că ar fi trebuit despăgubit la valoarea maximă din poliţa de asigurare, pentru că despăgubirea a fost calculată în condiţii de daună toală, prin diminuarea acesteia cu 20%, contravaloarea pieselor neavariate.

Alegaţiile recurentului, care este nemulţumit de faptul că s-a aplicat procentul maxim de 20 pentru calcularea despăgubirii, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, nevizând aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, în mod corect prima instanţă a concluzionat că aceste penalităţi nu intră în categoria "creanţelor de asigurare".

Înalta Curte constată incidenţa art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 potrivit căruia creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că, " În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor.

Acestea au fost cauzate de comportamentul culpabil al asigurătorului, B. S.A., în mod corect apreciind instanţa că pentru recuperarea acestora reclamantul se poate înscrie la masa credală.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată de judecătorul fondului este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia lipsei de obiect a recursului, invocată de intimatul-pârât, şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de obiect a recursului invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 52 din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.