Eligibility of pre-contract-end invoices under grant agreements: 30-day payment term calculation and application of Civil Code term rules

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.04.2018 sub nr. x/2018, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 prin care i-a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Titlului de creanţă nr. x/11.12.2017 emis de Ministerul Justiţiei, cu consecinţa anulării acestei note de constatare;

II. Suspendarea executării Titlului de creanţă nr. 183/4952/2014 din 11.12.2017 emis de Ministerul Justiţiei până la soluţionarea definitivă a cauzei, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004;

III. În subsidiar, obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 155.514,04 RON ce face obiectul titlului de creanţă contestat.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4485 din data de 05 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a anulat în parte Decizia nr. 195/4952/2014 din data de 18.01.2018 şi Titlul de creanţă nr. 183/4952/2014 din data de 11.12.2017 emise de pârât, cu privire la suma de 115.424,66 RON, menţinând actele administrative contestate cu privire la suma de 40.089,38 RON şi a suspendat în parte executarea Titlului de creanţă nr. 183/4952/2014 din data de 11.12.2017 în ceea ce priveşte suma de 115.424,66 RON, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 122 din data de 17 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii, cât şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. Recursul declarat de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate, iar în urma rejudecării cauzei să se dispună anularea în totalitate a Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 şi a Titlului de creanţă nr. x/11.12.2017 emise de Ministerul Justiţiei şi suspendarea în totalitate a executării Titlului de creanţă nr. x/11.12.2017 emis de Ministerul Justiţiei până la soluţionarea definitivă a cauzei, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Criticile aduse de recurentul-reclamant sentinţei atacate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

a) referitor la soluţia de admitere în parte a cererii de anulare a Deciziei nr. 195/4952/2014 din 18.01.2018 şi a Titlului de creanţă nr. x/11.12.2017 emise de Ministerul Justiţiei

Apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a prevederilor contractuale din perspectiva faptului că a reţinut în mod greşit că ultima lună de eligibilitate este ultima lună calendaristică, respectiv aprilie 2017, precum şi faptul că nu ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 2552 alin. (1) şi (2) din C. civ. referitoare la modalitatea de calcul a termenelor stabilite pe luni.

Astfel, deşi instanţa de fond în mod corect a constatat că se impune analiza situaţiei de excepţie prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanţare, a realizat o interpretare greşită a dispoziţiilor contractuale cu privire la determinarea ultimei luni de eligibilitate a contractului, prin raportare la art. 3 alin. (2) din contractul de finanţare, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/16.02.2016.

După cum se poate observa, iniţial durata contractului a fost stabilită prin indicarea momentului de la care acesta produce efecte, respectiv prima zi lucrătoare următoare celei a intrării în vigoare a contractului de finanţare, dată de la care începea să curgă un termen de 24 de luni, termen care se împlinea cel târziu la data de 29 februarie 2016. Altfel spus, iniţial termenul limită până la care putea produce efecte contractul era fie împlinirea termenului de 24 de luni, fie data de 29 februarie 2016 (dacă termenul de 24 de luni s-ar fi împlinit ulterior acestei date).

Prin actul adiţional s-a dorit prelungirea duratei contractului şi părţile au precizat explicit durata contractului, respectiv intervalul de timp cuprins între data semnării contractului şi până cel târziu la 30.04.2017.

În concret, actul adiţional a avut ca efect prelungirea duratei de executare a contractului până la data de 30 aprilie 2017, însă, această împrejurare, chiar dacă în forma modificată a art. 3 alin. (2) din contract nu se mai prevede faptul că durata contractului este de 24 de luni, nu poate fi interpretată în sensul că nu este incident articolul 2552 alin. (1) şi (2) din C. civ. care stabileşte modul de calcul al termenelor pe luni.

Astfel, chiar dacă determinarea duratei contractului conform actului adiţional nr. x/16.02.2016 nu mai făcea necesară aplicarea unui algoritm de calcul pe luni, prima şi ultima zi fiind predeterminate, nu trebuie omis faptul că art. 6 alin. (1) lit. a) din contract, presupune (şi ulterior actului adiţional) calculul unui termen regresiv pe luni, împrejurare ce rezultă fără echivoc din formularea "cheltuielile pentru care facturile se emit în ultima lună de eligibilitate".

În acest context, arată recurentul-reclamant, faptul că părţile au modificat prin actul adiţional art. 3 alin. (2) din contract în sensul extinderii duratei de implementare a proiectului şi implicit a duratei contractului de finanţare până la data de 30.04.2017, nu înseamnă că nu mai este necesară aplicarea unui algoritm de calcul pentru calculul termenului regresiv prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

De asemenea, se impune a fi subliniat şi faptul că orice termen, indiferent dacă este progresiv sau regresiv trebuie să aibă un moment de la care începe să curgă şi un moment la care se împlineşte. Totodată, calculul termenelor este o chestiune care este reglementată fie de contract, or în lipsă de stipulaţie contrară, de actele normative aplicabile contractului, în speţă C. civ.

Or, după cum se poate observa, părţile nu au prevăzut o modalitate derogatorie de calcul a termenului regresiv de o lună prevăzut la art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

În acest sens, a arătat că la art. 20 alin. (2) din contract părţile au precizat faptul că prin zi se înţelege ziua calendaristică dacă nu se prevede altfel în mod expres, fără să existe vreo prevedere similară referitoare la noţiunea de "lună".

Prin urmare, în absenţa unei stipulaţii contractuale contrare referitoare la calculul termenelor regresive stabilite pe luni se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 2552 alin. (1) si (2) C. civ.

De altfel, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) şi (2) din C. civ. privind modul de calcul al termenelor pe zile, în condiţiile în care părţile nu au prevăzut în contract un mod de calcul al termenului stabilit pe zile şi nici în cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, la care face referire articolul 1.4 din Regulament, nu există dispoziţii în acest sens, devenind astfel incidente prevederile art. 19 alin. (1) din contractul de finanţare care face trimitere şi la legislaţia naţională aplicabilă în vigoare.

Se mai susţine de către recurentul-reclamant că art. 7.2.3 din Regulamentul de implementare nu complineşte această lipsă în ce priveşte modul de calcul al termenului de 30 de zile, dispoziţiile fiind similare prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din contract. S-a avut în vedere că, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din contract prin care se arată că prin "zi" se înţelege ziua calendaristică, dacă nu se prevede altfel în mod expres, nu reglementează şi un mod de calcul al termenului stabilit pe zile, ci doar stabileşte faptul că în calculul termenului pe zile sunt avute în vedere şi zilele nelucrătoare.

A învederat recurentul-reclamant că acest raţionament se impune a fi aplicat şi pentru a stabili data la care se împlineşte termenul regresiv de o lună prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. a) din contract.

În motivarea declarării neeligibilităţii cheltuielilor, s-a invocat faptul că în temeiul art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanţare, cheltuielile eligibile sunt cheltuielile efectuate în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică 01-30 mai 2017, doar dacă seturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01-30 aprilie 2017.

Or, interpretând această dispoziţie contractuală prin prisma argumentelor prezentate anterior, reiterează recurentul faptul că, raportând voinţa părţilor la dispoziţiile legale privind calculul unui termen regresiv stabilit pe luni, facturile emise în data de 31 martie 2017 au fost emise în "ultima lună de contract/ultima lună de eligibilitate a contractului".

Ca atare, acestor facturi le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) teza a II-a din contract, fiind emise în ultima lună de eligibilitate, fiind permisă plata acestora până la data de 31 mai 2017.

În ceea ce priveşte termenul de 30 de zile care a început să curgă din data de 30 aprilie 2017 (ultima zi din durata de implementare a proiectului), conform art. 2553 alin. (1) şi (2) din C. civ. acesta se împlineşte în data de 31 mai 2017, ora 24:00, aşa cum, în mod corect a reţinut si instanţa de fond.

În acest context, a opinat recurentul-reclamant că nu trebuie făcută confuzie între noţiunea de "lună calendaristică", care este sensul uzual al termenului şi conceptul de "lună ca perioadă de executare a unui contract", durată stabilită potrivit prevederilor imperative ale legii. Faptul că o anumită perioadă contractuală, în concret 31 martie, nu face parte din ultima lună calendaristică (în sensul uzual al termenului) în care contractul produce efecte, în speţă luna aprilie, nu înseamnă că această zi nu este inclusa în "ultima lună de eligibilitate/contractuală", stabilită după criteriul legal şi nu cel calendaristic.

b) În ceea ce priveşte cererea de suspendare în parte a executării Titlului de creanţă nr. 183/4952/2014 din 11.12.2017 emis de Ministerul Justiţiei până la soluţionarea definitivă a cauzei, arată recurentul-reclamant că, în mod greşit, nu s-a dispus suspendarea executării titlului de creanţă şi pentru suma de 40.089,38 RON, reprezentând cheltuielile neeligibile aferente facturilor emise în luna martie 2017 şi pentru care plata s-a realizat în luna mai 2017.

Luarea în considerare a dispoziţiilor C. civ. privind calculul termenelor contractuale este obligatorie, având în vedere că potrivit art. 19 din Contract, prevederile acestuia vor fi guvernate, interpretate, înţelese şi aplicate în conformitate cu legislaţia naţională.

Pe cale de consecinţă, raportând voinţa părţilor la dispoziţiile legale imperative privind calculul unui termen regresiv stabilit pe luni, facturile emise în data de 31 martie 2017 au fost emise în "ultima lună de contract/ultima lună de eligibilitate a centratului".

Ca atare, acestor facturi le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Contract, fiind emise în ultima lună de eligibilitate, fiind permisă plata acestora până la data de 31 mai 2017.

Astfel, a menţionat recurentul-reclamant că instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca ultima lună de eligibilitate ar fi ultima lună calendaristică, respectiv aprilie 2017 şi astfel nu ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 2552 alin. (1) şi (2) C. civ. referitoare la modalitatea de calcul a termenelor stabilite pe luni.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a reţinut un mod de calcul a termenului regresiv de o lună care nu este prevăzută nici de lege şi nici de contractul de finanţare. Astfel, nici contractul de finanţare şi nici legislaţia naţională nu cuprinde o prevedere în sensul că ultima lună din contract se determină prin raportare la ultima lună calendaristică.

Toate aceste motive creează o puternică îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ şi cu privire la cheltuielile declarate neeligibile care au făcut obiectul facturilor emise în luna martie 2017, constituind un argument în sensul existenţei cazului bine justificat conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente a învederat că şi această cerinţă este îndeplinită, fiind evident că executarea silită a sumei de 40.089,38 RON este de natură a-i produce dificultăţi în desfăşurarea activităţii, producându-i un prejudiciu material viitor şi previzibil, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

3.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.

Criticile aduse de recurentul-pârât sentinţei atacate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

1. În ce priveşte suspendarea în parte a Titlului de creanţă nr. x/11.12.2017, a arătat că instanţa de fond a apreciat, în mod greşit, că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instanţa de fond a apreciat că executarea sumei de 115.424,66 RON ar fi de natură a-i produce intimatei-reclamante dificultăţi în desfăşurarea activităţii, producându-i un prejudiciu material viitor şi previzibil.

A menţionat recurentul-pârât faptul că prin adresa nr. x/04.08.2017, Operatorul de Program a informat toţi promotorii de proiecte, inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la necesitatea recuperării tuturor cheltuielilor considerate neeligibile conform Regulamentului de Implementare a Mecanismului Financiar Norvegian 2009-2014. Astfel, tocmai pentru a evita crearea unor perturbări ale funcţionării promotorilor de proiecte, MJ a recomandat acestora, inclusiv Consiliului Superior al Magistraturii, includerea de cheltuieli neeligibile în bugetul propriu al instituţiei.

Aşadar, Consiliul Superior la Magistraturii cunoştea cu mult înainte de emiterea titlului de creanţă faptul că pentru a evita orice perturbare a activităţii ca urmare a declarării neeligibile a unor cheltuieli efectuate în cadrul proiectelor pe care le-a gestionat cu finanţare din MFN 2009-2014, o soluţie ar fi constat în includerea în bugetul propriu al instanţiei de cheltuieli neeligibile aferente proiectelor respective.

Totodată, a învederat că reclamantul a fost informat din timp cu privire la neeligibilitatea sumei de 155.514,04 RON, respectiv la data emiterii titlului de creanţă (11.12.2017), astfel că ar fi putut identifica şi alte soluţii pentru acoperirea acestei sume în bugetul instituţiei.

A opinat recurentul-pârât faptul că instanţa de fond ar fi trebuit să ţină seama de faptul că suspendarea recuperării sumei de la Consiliul Superior al Magistraturii va conduce la perturbarea unei pagube iminente chiar în bugetul ministerului, acesta fiind obligat să restituie donatorului, din bugetul propriu, debitul datorat de Consiliul Superior al Magistraturii.

2. Sentinţa este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a învederat că instanţa de fond a înlăturat, în mod nelegal, Ghidul de închidere a programelor, apreciind că acesta nu ar face parte din cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, însă a arătat că acest Ghid este un document emis de donatori, care se aplică tuturor proiectelor finanţate de aceştia prin MFN, în perioada 2009-2014 şi nu există niciun motiv pentru care acesta să fie înlăturat de la aplicare. Faptul că există un preambul privind modul de adoptare, nu îl face inaplicabil, din moment ce acesta determină domeniul de aplicare, iar în acesta intră şi finanţarea ce face obiectul prezentului dosar.

Totodată, a mai arătat că donatorul poate clarifica condiţiile de acordare a finanţării externe nerambursabile, prin diferite mijloace, iar în cazul de faţă, donatorul a emis un ghid, care, conform art. 1.4.1 lit. d) din Regulament, face parte din cadrul legal care guvernează MFN 2009-2014 şi prin care se confirmă ce se înţelege prin termenul de 30 de zile de la data finală de eligibilitate. În plus, donatorul şi-a reconfirmat poziţia, ca urmare a solicitărilor de clarificare ale Operatorului de Program din luna decembrie 2017, precizând, totodată, fără echivoc, că aceasta consideră că termenul limită indicat pentru efectuarea plăţilor (30.05.2017), pentru facturi emise în ultima lună de implementare, este descris cu claritate şi că nu poate face obiectul unor alte interpretări.

În al doilea rând, arată recurentul-pârât, nu există niciun motiv pentru care părţile să fi prevăzut în contract un mod de calcul al termenului stabilit pe zile, în condiţiile în care era prevăzută în mod expres data maximă de efectuare a plăţilor, respectiv 30.05.2017.

Astfel, în cadrul secţiunii 2.1 din Ghidul de închidere a programelor, document emis de către donatori, sunt menţionate clar data de încheiere a proiectelor a căror perioadă de implementare a fost extinsă, respectiv maxim 30 aprilie 2017, precum şi data maximă de efectuare a plăţilor, respectiv 30 mai 2017.

Analizând prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanţare, inclusiv conform indicaţiilor donatorilor, se constată că se pot considera eligibile cheltuielile a căror plata este efectuată în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01 - 30 mai 2017, doar dacă facturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, respectiv în cazul acestui proiect, în intervalul 01 - 30 aprilie 2017.

Aşadar, pentru facturile emise în luna aprilie 2017, plata se putea realiza, conform prevederilor articolului mai sus amintit, până la data 30 mai 2017, iar nu până la data de 31 mai 2017, cum în mod eronat a stabilit instanţa de fond.

Atâta timp cât exista un termen maxim de efectuare a plăţilor, expres prevăzut, stabilit de către finanţator, instanţa de fond nu poate trece peste acesta şi aplica dispoziţiile C. civ.

Aprecierea instanţei de fond că adresa comunicată Consiliului Superior al Magistraturii creează noi obligaţii contractuale este eronată. Informaţiile cuprinse în adresă reprezintă simple clarificări ale dispoziţiilor contractului de finanţare, neconstituind completări la contract.

De altfel, donatorul şi-a reconfirmat poziţia, ca urmare a solicitărilor de clarificare ale Operatorului de Program din luna decembrie 2017, Oficiul Mecanismului Financiar indicând că pentru proiectele finalizate pe 30 aprilie 2017, plăţile se puteau face până pe 30 mai 2017, desigur cu respectarea condiţiei ca facturile să fie emise în ultima lună de implementare. Totodată, acesta consideră că termenul limită este descris cu claritate în Regulament şi nu poate face obiectul unor alte interpretări (a se vedea adresa din 18.12.2017).

4. Apărările formulate

Recurenţii au formulat întâmpinări reciproce, prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererilor de recurs

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi de dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

1. Recursul declarat de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii

În ceea ce priveşte criticile referitoare la interpretarea sintagmei "ultima lună de eligibilitate", Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din contractul de finanţare, iar în cadrul secţiunii 2.1 din Ghidul de închidere a programelor, document emis de către donatori, sunt menţionate clar data de încheiere a proiectelor a căror perioadă de implementare a fost extinsă, respectiv maxim 30 aprilie 2017, precum şi data maximă de efectuare a plăţilor, respectiv 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului.

Astfel, analizând prevederile art. 6 alin. (1) lit. a), inclusiv conform indicaţiilor donatorilor, se constată că se pot considera eligibile cheltuielile a căror plată este efectuată în termen de 30 de zile de la data finală de eligibilitate a proiectului, adică în intervalul 01 - 31 mai 2017, doar dacă facturile/documentele echivalente de plată se emit în ultima lună de eligibilitate a proiectului, respectiv, în cazul acestui proiect, aprilie 2017.

Or, recurentul-reclamant a emis facturi în valoare totală de 40.089,38 RON în luna martie 2017, cheltuieli care nu pot fi considerate eligibile, potrivit celor mai sus expuse.

Susţinerea recurentului cu privire la incidenţa în cauza a prevederilor art. 2552 alin. (1) şi (2) este nereală, iar instanţa de fond a reţinut în mod corect inaplicabilitatea acestor dispoziţii în speţa de faţa.

Punctul de vedere exprimat de recurentul-reclamant reprezintă o interpretare forţată a prevederilor C. civ., articolul 2552 alin. (1) şi (2) făcând referire la modalitatea de calculare a datei de încheiere a unui contract pentru care aceasta nu este specificată în mod expres, ci ar fi determinată prin raportare la un anumit număr de zile, luni sau ani. Or, în cazul de faţă, data de încheiere a contractului este clar stabilită conform Actului Adiţionat nr. 4116.02.2016, respectiv 30 aprilie 2017. Astfel, coroborat şi cu dispoziţiile mai sus menţionate din Regulament şi instrucţiunile donatorului, este evident ca ultima lună de implementare este cea calendaristică, respectiv luna aprilie 2017.

În concluzie, raţionamentul juridic al instanţei de fond, în sensul că nu pot fi declarate eligibile cheltuielile pentru care s-au emis facturile în luna martie 2017, este temeinic şi legal, sentinţa neputând fi casată din această perspectivă.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei

În ceea ce priveşte critica referitoare la omisiunea aplicării de către instanţa de fond a secţiunii 2.1. din Ghidul de încheiere a programelor, Înalta Curte reţine faptul că Ministerul Justiţiei s-a raportat la dispoziţiile cuprinse în pct. 2.1. Ghidul de încheiere a programelor, emis în luna aprilie 2016, deci cu aproximativ 2 ani ulterior semnării contractului.

Ghidul de închidere a programelor, emis în luna aprilie 2016 şi modificat la 12 ianuarie 2017 şi respectiv 16 februarie 2017, la un interval de peste 2 ani de la data încheierii contractului de finanţare, nu poate face parte din cadrul legal avut în vedere la interpretarea unor clauze esenţiale ale contractului de finanţare.

În acest sens, Înalta Curte constată că termenele de plată reprezintă un element esenţial al contractului de finanţare, iar o interpretare în sens contrar referitoare la cadrul legal în care se interpretează contractul ar conduce, în cazul de faţă, la acceptarea posibilităţii unei autorităţi de a modifica unilateral contracte încheiate anterior, aflate în derulare.

În ceea ce priveşte Ghidul de închidere a programelor la care face trimitere recurentul -pârât, în ceea ce priveşte data maximă de efectuare a plăţilor (secţiunea 2.1), în primul rând, din analiza acestuia că nu se poate stabili dacă face parte din cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, astfel cum acesta este menţionat în articolul 1.4 din Regulament şi care cuprinde Ghidurile adoptate de NMFA după consultarea cu statele beneficiare. Inexistenţa unui preambul privind modul de adoptare, a denumirii emitentului, determină imposibilitatea încadrării acestuia în legislaţia de implementare a programului.

Dincolo de acest aspect, chiar dacă s-ar reţine apartenenţa acestuia la cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014, în capitolul referitor la scopul ghidului şi domeniul de aplicare se arată că acest ghid este un document care nu leagă din punct de vedere legal (nu e obligatoriu), iar în cazul unor discrepanţe între acest document şi Regulamente, prevalează Regulamentele.

Aşadar, dincolo de faptul că acest document nu poate fi opus celeilalte părţi, dacă se raportează la Regulamentul de implementare care nu conţine dispoziţii exprese cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile, devine aplicabilă legislaţia naţională în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din contractul de finanţare.

In ceea ce priveşte susţinerea recurentului - pârât referitoare la faptul că prin adresa nr. x/10.06.2016, Consiliul Superior al Magistraturii a fost informat cu privire la modul de calcul al termenului de 30 de zile cu mult înainte de finalul proiectului precum şi la posibilitatea ca plăţile/cheltuielile efectuate cu nerespectarea acestor prevederi contractuale să fie declarate neeligibile, precum şi faptul că donatorul şi-a reconfirmat poziţia ca urmare a solicitărilor de clarificare ale OP din luna decembrie 2017, în mod corect a reţinut instanţa de fond că aceste informări nu creează noi obligaţii contractuale în sarcina reclamantului, fiind vorba de acte emise în mod unilateral de cealaltă parte contractantă.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că Instrucţiunile emise de OP în sensul prevederilor art. 2 alin. (4) din contract se circumscriu prevederilor contractuale, fără însă a le putea completa, având în vedere că într-o astfel de situaţie, în care este incident art. 11 alin. (3) din contract, completarea contractului de finanţare se poate face doar prin act adiţional care, potrivit alin. (10) intră în vigoare şi produce efecte de la data semnării lui de către reprezentantul legal al OP, după ce a fost semnat, în prealabil, de reprezentantul legal al PP.

Totodată, în ceea ce priveşte completarea contractului de finanţare sau a anexelor acestuia, în mod corect, a reţinut instanţa de fond şi prevederile art. 10 alin. (5) din contract potrivit cărora, completările contractului trebuie să fie bine justificate, să nu fie urmare a unui management defectuos de proiect, sa nu afecteze scopul, obiectivele şi esenţa proiectului, să nu pună în discuţie decizia de acordare a finanţării, să nu fie contrare principiului tratamentului egal al solicitanţilor şi să respecte legislaţia naţională, comunitară şi cadrul legal de implementare a MFN 2009-2014.

Prin urmare, în exercitarea controlului judiciar, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic al instanţei de fond referitor la modul de calcul al termenului de 30 de zile pentru efectuarea plăţilor, care începe să curgă de la ultima zi din durata de implementare a proiectului (30.04.2017) se împlineşte în data de 31 mai 2017, potrivit dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) şi (2) din C. civ. aplicabile contractului de finanţare, în condiţiile în care acesta nu stabileşte o altă modalitate de calcul sau o anumită zi calendaristică reprezentând ultima zi de plată.

În concluzie, şi din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei, raţionamentul instanţei de fond rămâne valabil şi este confirmat pe calea controlului judiciar efectuat de prezenta instanţă.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de ambele părţi recurente asupra soluţiei instanţei de fond de suspendare parţială a executării titlului de creanţă nr. 183/4952/2014, în raport de soluţia definitivă prefigurată şi având în vedere dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, suspendarea executării se poate dispune până la soluţionarea definitivă a cauzei, Înalta Curte constată că analiza acestora nu se mai impune a fi realizată, fiind lipsită de eficacitate juridică.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Consiliul Superior al Magistraturii şi de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4485 din 05 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.