Validity of administrative property certification: statutory time-bar under administrative litigation law vs. civil nullity claims

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 05.08.2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2019, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., constarea nulităţii absolute parţiale a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în sensul diminuării suprafeţei de 349791,79 mp cu suprafaţa de 48983 mp, obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea unui Certificat de atestare a dreptului de proprietate, în favoarea reclamantei, asupra terenului în suprafaţă de 48983 mp, aferent reviziei de vagoane Iaşi, repartizată în proprietatea reclamantei prin H.G. nr. 834/1991, cu raportare la O.U.G. nr. 12/1998, coroborat cu Dispoziţia Preşedintelui SNCFR nr. 58/22.07.1998, rectificarea cărţii funciare nr. x a Municipiului Iaşi, în sensul diminuării cu suprafaţa de 48983 mp, amplasată în parcela x (142) CF, cuprinsă în suprafaţa totală de 104393,9 mp, intabulată de către pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi potrivit încheierii nr. 26343/13.10.2005 a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi obligare pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile atacate

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 8885/13.12.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a-II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauze în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate, invocată de reclamantă în privinţa actului atacat pe cale principală, a admis excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a respins acţiunea introdusă de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., ca fiind tardiv formulată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţelor civile indicate anterior la punctele I.2.1 şi I.2.2, a declarat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţelor recurate şi, în rejudecare, în principal, admiterea cererii aşa cum a fost formulată, iar, în subsidiar, admiterea excepţiei de nelegalitate, respingerea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac promovate, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a arătat, în esenţă, că, atât prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzei (Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), cât şi instanţa la care a fost declinată soluţionarea cauzei (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând atât temeiul de drept cât şi natura cauzei. Din această perspectivă, recurenta a învederat că a învestit instanţa cu o acţiune privind nulitatea absolută parţială a unui act juridic unilateral, solicitând obligarea organului emitent la emiterea unui act juridic în restabilirea dreptului pretins a fi încălcat, în sensul dispus de prevederile art. 1324, art. 1325, raportat la art. 1246, art. 1247 şi art. 1250 din C. civ. şi rectificarea cărţii funciare, în temeiul dispoziţiilor art. 907 din acelaşi act normativ, iar nu cu o acţiune care să vizeze legalitatea acestuia, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

A mai susţinut recurenta că, în sensul dispus de prevederile art. 9 din C. proc. civ., privind dreptul de dispoziţie al părţilor, a considerat, în identificarea cadrului procesual, că, deşi legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1247 C. civ., s-a referit în mod special la contracte (acte juridice bilaterale sau multilaterale), reglementarea este, în general, aplicabilă ori de câte ori se pune în discuţie nulitatea actului juridic, înţeles ca manifestare de voinţă a autorului său, natura absolută sau relativă a nulităţii unui act juridic fiind determinată de caracterul normelor legale încălcate, precum şi de interesul general sau particular lezat prin actele atacate.

În opinia recurentei, prin recalificarea obiectului cererii şi declinarea competenţei, a fost încălcat principiul disponibilităţii şi al unui proces echitabil, în sensul dispus şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar invocarea excepţiei de nelegalitate a actului atacat, ce reprezintă un mijloc de apărare, nu poate fi calificat drept o achiesare la competenţa instanţei.

Printr-un alt set de critici, recurenta a criticat şi soluţia pronunţată de instanţa de fond în privinţa excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, dar şi soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, drept tardiv formulată.

În acest sens, recurenta a arătat că un act administrativ ilegal, neatacat în termen şi devenit astfel definitiv, nu devine şi legal, iar în cauza de faţă, prin dispoziţiile art. I al H.G. nr. 834/1991 s-a statuat că "terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeană".

Totodată, recurenta a evocat prevederile art. 2 al aceluiaşi act normativ, conform cărora "criteriile de stabilire şi de evaluare a terenurilor care fac parte din patrimoniul societăţilor comerciale se aprobă de Ministerul Economiei şi Finanţelor împreună cu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, cu consultarea ministerelor interesate", arătând şi că, potrivit dispoziţiilor art. 6 "terenurile stabilite potrivit art. I se evaluează de consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 2, iar valoarea acestora se include în patrimoniul societăţilor comerciale, fără modificarea capitalului social al acestora".

În executarea prevederilor de mai sus, s-a emis Dispoziţia Preşedintelui S.N.C.F.R. nr. 58/1998 din 22.07.1998, prin care s-a dispus împărţirea patrimoniului corespunzător divizării Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române. În anexa la această dispoziţie, au fost cuprinse mijloacele fixe din patrimoniul S.N.C.F.R, repartizate pe noile structuri organizatorice. Recurentei, având ca sector de activitate transport călători, i-au fost transferate Reviziile de Vagoane, inclusiv Revizia de vagoane Iaşi şi terenurile aferente. Totodată s-a statuat că, la nivelul fiecărei regionale de căi ferate şi a Direcţiei de Căi Ferate Port Constanţa, se va constitui câte o comisie regională menită să realizeze împărţirea patrimoniului SNCFR, ca urmare a divizării acestei societăţi naţionale, în baza O.U.G. nr. 12/1998.

Astfel, în opinia recurentei, din dispoziţiile de mai sus rezultă că legiuitorul a instituit în sarcina autorităţilor îndrituite să întocmească actul referitor la dreptul de proprietate, anumite prerogative obligatorii, printre care şi faptul de a avea în vedere doar suprafeţele aflate în patrimoniu societăţilor la data înfiinţării, necesare obiectului de activitate.

În raport de astfel de aspecte, recurenta a subliniat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul prezentului litigiu a fost dat cu nerespectarea dispoziţiilor sus menţionate, întrucât terenul în suprafaţă de 48983 m.p., amplasat în parcela x(142) CF, în care este cuprinsă suprafaţă totală de 104393,9 m.p., înscrisă în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Iaşi, nu face parte din patrimoniul pârâtei C.N.C.F. "CFR" S.A.. Protocolul, încheiat în 20.11.1998, O.U.G. nr. 12/1998, Dispoziţia nr. 58/22.07.1998 a Preşedintelui S.N.C.F.R. şi H.G. nr. 584/1998 atestând că suprafaţa de teren este în patrimoniul recurentei şi este necesară în scopul desfăşurării activităţii, conform obiectului de activitate.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală, a hotărârii primei instanţe.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., care a solicitat, la rându-i, respingerea recursului ca nefondat, apreciind drept temeinică şi legală hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

5. Răspunsurile la întâmpinări

Prin răspunsurile la întâmpinări formulate, recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs şi a celor evocate în faza de judecată a fondului cauzei, respingerea apărărilor formulate de intimaţi, apreciind susţinerile acestora ca neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

A. Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 8885 din data de 13 decembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit art. 129 din Constituţia României: Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care textele C. proc. civ. sau cele ale legii speciale nu prevăd o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Potrivit celor arătate în punctul I.2.1. al prezentei hotărâri, prin sentinţa civilă nr. 8885/13.12.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a-II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauze în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ.: dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac (...).

Ca atare, având în vedere principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea constată că partea reclamantă, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi nu are deschisă calea de atac a recursului împotriva sentinţei de declinare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 457 alin. (1) raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia invocată şi va respinge recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 8885 din data de 13 decembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ca inadmisibil.

B. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând criticile formulate de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reţine că, deşi prin memoriul de recurs aceasta a susţinut incidenţa cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., primul caz de casare (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) a fost invocat doar formal, având în vedere că, în speţă, criticile învederate nu vizează faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

De altfel, şi dacă s-ar trece peste aspectul lipsei, din memoriul de recurs, a unor argumente prin care recurenta să fi criticat hotărârea recurată din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este apărată de orice critică ce s-ar putea subsuma unui astfel de motiv de casare, câtă vreme, în planul chestiunilor de fapt şi de drept dezlegate de instanţa de fond (ce vizează excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis la data de 05.03.2002 de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei şi tardivitatea formulării acţiunii), instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind arătat silogismul logico -juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate şi respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ.. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că, prin parte din argumentele evocate, recurenta susţine, în realitate, o pretinsă încălcare, de către prima instanţă, a normelor procedurale ce reglementează:

- maniera de stabilire a cadrului procesual obiectiv, în raport de principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ., recurenta apreciind că instanţa de fond a schimbat cauza juridică a cererii sale de chemare în judecată, cu ignorarea temeiurilor de drept evocate de recurentă şi natura acesteia;

- excepţia de nelegalitate reglementată de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva limitelor învestirii instanţei;

În raport de natura concretă a normelor apreciate de recurentă (prin argumentele ce pot fi grupate în sus indicatele categorii) ca fiind încălcate de instanţa de fond (ce intră, în fapt, în categoria normelor de procedură, iar nu a celor de drept material), criticile evocate tind, în fapt, la invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Încadrând din oficiu aceste susţineri în motivul de casare precizat, Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii") nu-şi găseşte incidenţa în legătură cu hotărârea atacată, obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza juridică concrete evocate de reclamantă fiind corect identificate de Curtea de Apel Bucureşti.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, deşi limitele prevederilor art. 22 alin. (4) prima teză C. proc. civ. (ce permit judecătorului să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire) sunt circumscrise necesităţii respectării principiului disponibilităţii (privit inclusiv din perspectiva cauzei juridice), în litigiul pendinte nu se poate reţine o intervenţie a instanţei de fond dincolo de astfel de limite.

Instanţa de control judiciar apreciază că trebuie evitată realizarea unei confuzii între ipoteza unei invocări greşite a unui text de lege de către o parte (ce nu împietează asupra dreptului judecătorului de a stabili şi aplica textul corect situaţiei de fapt fundamentate juridic, în coordonatele conferite de prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), şi cauza juridică.

Astfel, din expunerea făcută de recurentă prin cererea de chemare în judecată,

Înalta Curte observă că, în realitate, anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din data de 05.03.2002 (Certificatul de atestare) a fost solicitată în considerarea emiterii acestuia, în opinia reclamantei, cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Dispoziţiei nr. 58/22.07.1998 a Preşedintelui S.N.C.F.R., H.G. nr. 584/1998 şi O.U.G. nr. 12/1998. În acest sens sunt atât menţiunile exprese din debutul cererii de chemare în judecată, cât şi cele expuse în tot cuprinsul acesteia.

Pe cale de consecinţă, chestiunea real clamată de reclamantă în susţinerea solicitării de constatare a nulităţii a fost cea a nelegalităţii actului administrativ atacat (natură juridică a certificatului de atestare, de altfel, necontestată de recurentă). Trimiterile la prevederile art. 1246, art. 1247, art. 1250 şi urm., art. 1324 şi art. 1325 C. civ., cuprinse în fila x a cererii de chemare în judecată, reprezintă doar o indicare eronată a textelor legale apreciate de recurentă ca fiind incidente în materia nulităţii ce afectează un act având natura celui atacat şi denotă, cel mult, omisiunea recurentei - reclamante în a observa diferenţa de reglementare ce există în planul nulităţii incidente în dreptul public, faţă de cea din dreptul privat.

În concluzie, în cauza de faţă, nu se poate reţine o nesocotire, de către prima instanţă, nici a principiului disponibilităţii şi nici a dreptului la un proces echitabil, în sensul dispus şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind nefondate criticile recurentei, câtă vreme judecătorul fondului nu a procedat la schimbarea temeiului cererii de chemare în judecată, ci la o încadrare juridică a faptelor date chiar de reclamantă şi, în aplicarea art. 22 alin. (1), (4) şi (5) C. proc. civ., la identificarea corectă a normei aplicabile situaţiei de fapt fundamentate juridic, plasând corect cauza în sfera de reglementare a Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile prin care recurenta evocă o schimbare, de către prima instanţă, a naturii cauzei, Înalta Curte reţinând, că, în materia dreptului public, instituţia nulităţii nu cunoaşte o clasificarea în funcţie de natura interesului ocrotit -în nulitate relativă sau absolută (un astfel de criteriu fiind propriu dreptului privat). Pe cale de consecinţă, faptul că prima instanţă a apreciat că este învestită cu o acţiune privind anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual (reprezentat de Certificatul de atestare), nu echivalează cu o schimbare a naturii litigiului.

Totodată, Înalta Curte apreciază relevante prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public; (2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la data învestirii instanţei): Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.

Nu în ultimul rând, conform prevederilor art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004: (1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă; (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii; (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Or, toate aceste prevederi normative, ce creionează reperele acţiunii în contencios administrativ, se suprapun integral cu aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată, neputându-se reţine o schimbare, de către prima instanţă, a naturii cauzei, câtă vreme, prin intermediul acesteia, reclamanta a apreciat că a fost vătămată în drepturile sale prin emiterea certificatului de atestare şi a invocat faptul că un astfel de act a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale, solicitând constatarea nulităţii acestuia şi obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la emiterea unui nou certificat de atestare, în sensul solicitat de reclamantă.

Înalta Curte apreciază că nu poate să dea eficienţă nici criticilor recurentei privind încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme, în raport de aspectele învederate în paragrafele anterioare, prima instanţă a apreciat corect că, în planul cadrului procesual obiectiv, a fost învestită atât cu o acţiune principală, având drept obiect anularea actului administrativ unilateral cu caracter individual (reprezentat de certificatul de atestare), în sensul prevederilor art. 1, art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004, cât şi cu o excepţie de nelegalitate a aceluiaşi act administrativ.

Or, întrucât instituţia excepţiei de nelegalitate reprezintă o modalitate indirectă de exercitare a controlului asupra actelor administrative, aceasta nu poate coexista, în acelaşi cadru procesual, cu modalitatea directă de control a unei astfel de legalităţi, reprezentată de acţiunea în anularea aceluiaşi act administrativ, întrucât examinarea legalităţii pe cale directă exclude controlul judecătoresc pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate la cererea aceleiaşi persoane.

Pe cale de consecinţă, hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate susţinerile recurentei - reclamante.

De asemenea, în cauza de faţă nu poate fi reţinută nici incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (astfel cum acesta a fost analizat în paragrafele anterioare) nu sunt incidente prevederile art. 253 sau 257 C. civ., prima instanţă apreciind corect că, în cauză, a intervenit sancţiunea decăderii, reglementată de art. 11 alin. (5) teză finală din Legea nr. 554/2004 (normă specială, derogatorie de la dreptul comun), drept efect al formulării cererii de chemare ulterior epuizării termenului de 1 an prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi art. 11 al Legii contenciosului administrativ (forma în vigoare la data relevantă prezentei cauze).

Înalta Curte observă că, în fapt, prin memoriul de recurs, recurenta - reclamantă nu critică dezlegările primei instanţe, prin care aceasta a reţinut că existenţa şi prevederile certificatului de atestare îi erau cunoscute recurentei - reclamante încă din anii 2013-2016.

Pe cale de consecinţă, întrucât astfel de aspecte plasează data luării la cunoştinţă, în linia temporală, mult anterior datei la care cererea de chemare în judecată a fost formulată (01.08.2019 - conform datei aplicate de oficiul poştal de expediere pe plicul în cuprinsul căruia a fost comunicată cererea de chemare în judecată), maniera în care prima instanţă a soluţionat excepţia tardivităţii formulării acţiunii este conformă prevederilor art. 11 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă nr. 293 din data de 15 mai 2020, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal este rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare, fiind apărată de orice critici de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei civile sus indicate, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi împotriva unei astfel de hotărâri, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 8885 din data de 13 decembrie 2019 pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 293 din data de 15 mai 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.