Classification of late-payment penalties as non-insurance claims under Law No. 213/2015, excluding them from Policyholders' Guarantee Fund coverage.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 07.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., prin reprezentant legal C. şi I. au formulat contestaţie împotriva Deciziilor nr. 19635/08.04.2019, nr. 19636/08.04.2019, nr. 19637/08.04.2019, nr. 19638/08.04.2019, nr. 19639/08.04.2019, nr. 19640/08.04.2019, nr. 19641/08.04.2019 şi nr. 19642/08.04.2019, emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând admiterea contestaţiilor, anularea, în parte, a deciziilor atacate şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere din data de 17.02.2017 şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 894 din data de 3 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii, dar şi contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., prin reprezentant legal C. şi I. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanţii A., C., G., B., F., D., E., I. şi H., prin reprezentant legal C., prin care au solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei, apreciind că hotărârea pronunţată de prima instanţă a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurenţi motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut, în esenţă, că interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este una contrară prevederilor art. 4 alin. (1) lit. d) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015.

În opinia recurenţilor, penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare, iar pârâtul are obligaţia de a ale achita, cu atât mai mult cu cât autoritatea de lucru judecat, de care se bucură sentinţa civilă nr. 369/2016, pronunţată de Judecătoria Gherla în dosarul x/2015, nu poate fi cenzurată.

În susţinerea argumentelor evocate, recurenţii au invocat si aspectele dezlegate prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurenţi nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., C., G., B., F., D., E., I. şi H., prin reprezentant legal C., este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, constatând că argumentele de ordin critic formulate în memoriul de recurs, privind greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 213/2015, tind la invocarea ipotezelor vizate de motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocate, de altfel, şi de către recurenţi prin calea extraordinară de atac exercitată.

2. Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanţii A., C., G., B., F., D., E., I. şi H., prin reprezentant legal C. au solicitat, în esenţă, anularea deciziilor nr. 19635/08.04.2019, nr. 19636/08.04.2019, nr. 19637/08.04.2019, nr. 19638/08.04.2019, nr. 19639/08.04.2019, nr. 19640/08.04.2019, nr. 19641/08.04.2019 şi nr. 19642/08.04.2019, emise de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A" sau "Fondul") şi obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada cuprinsă între data de 17.02.2017 şi până la data plăţii efective, conform aspectelor stabilite în privinţa daunelor morale prin sentinţa civilă nr. 369/2016, pronunţată de Judecătoria Gherla în dosarul x/2015

Printr-o astfel de hotărâre, Judecătoria Gherla a dispus astfel: Obligă pârâta (n.a. J.) să achite fiecăruia dintre reclamanţii A., B., E. şi F., suma de câte 20.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţile de întârziere aferente, în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei şi până la data achitării integrale. Obligă pârâta să achite fiecăruia dintre reclamanţii C., în calitate de reprezentant legal al minorului D., G., C., în calitate de reprezentant legal al minorei H. şi I., suma de câte 10.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi penalităţile de întârziere aferente, în cuantum de 0,2% pe zi, calculate începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei şi până la data achitării integrale".

Prin deciziile atacate, F.G.A. a admis în parte cererile de plată formulate de reclamanţi, mai precis, în privinţa cuantumului daunelor morale stabilite prin sus indicata hotărâre judecătorească şi pentru penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 26.08.2016-16.02.2017, însă le-a respins cu privire la acordarea penalităţilor după data deschiderii procedurii insolvenţei asigurătorului. Legalitatea unor astfel de acte administrative, din perspectiva tratamentului aplicat solicitării ce viza penalităţile de întârziere calculate începând cu data de 17.02.2017 şi până la data plăţii efective, a fost confirmată de către instanţa de fond prin sentinţa recurată, iar o astfel de soluţie este criticată, de către reclamanţi, în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte reţine că esenţa aspectelor dezlegate de prima instanţă prin considerentele numerotate 6, 7 prim alineat şi 9 din sentinţă, este cea a neîncadrării penalităţilor de întârziere (analizate de instanţa de fond în raport de limitele învestirii sale) în categoria creanţelor de asigurare, astfel cum este această noţiune definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

O astfel de dezlegare dată de prima instanţă naturii juridice a penalităţilor este una conformă prevederilor Legii nr. 213/2015, inclusiv în maniera în care acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, fiind nefondate criticile expuse de recurenţii - reclamanţi în memoriul de recurs.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 stabilească, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria creanţelor de asigurări sunt incluse "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

După cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Relevante sunt şi prevederile art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 (forma în vigoare la data relevantă cauzei) conform cărora: Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanţii din speţa de faţă nu pretind plata prejudiciului, respectiv contravaloarea pierderii suferite, ci daune-interese moratorii, respectiv penalităţile de întârziere a căror cauză este neplata la termen a despăgubirilor stabilite cu titlu de daune morale. Despăgubirea stabilită prin sentinţa civilă nr. 369/2016, pronunţată de Judecătoria Gherla în dosarul x/2015 a fost acordată de intimatul - pârât, acţiunea în contencios administrativ vizând doar penalităţile de întârziere calculate începând cu data de 17.02.2017 şi până la data plăţii afective a creanţei principale.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar recurenţii - reclamanţi nu pot pretinde stabilirea în sarcina intimatului -pârât a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare, după cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirilor, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei. Posibilitatea parcurgerii de către creditorul de asigurare, în mod separat şi concomitent, a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 pentru valorificarea creanţelor sale este reţinută şi prin Decizia nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

În concluzie, penalităţile de întârziere datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, nefiind vorba despre o nerespectare a puterii de lucru judecat ataşată sentinţei civile nr. 369/2016 a Judecătoriei Gherla, ci de mecanisme diferite de valorificare a diferitelor tipuri de creanţe stabilite prin aceasta, creanţelor reprezentând penalităţile de întârziere fiindu-le aplicabile prevederile Legii nr. 85/2014.

De asemenea, o astfel de interpretare nu contravine nici prevederilor art. 4 alin. (1) lit. d) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015, care dispun că despăgubirile/indemnizaţiile reprezintă sumele pe care Fondul le plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului în insolvenţă, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi reglementează sursa de finanţare a unor astfel de plăţi. Determinarea acelor categorii de creanţe ce pot genera plata despăgubirilor este reglementată de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legătura dintre cele două categorii de reglementări (art. 4 alin. (1), lit. a) pe de o parte şi 4 alin. (1) lit. d) şi art. 11 din Legea nr. 213/2015, pe de altă parte) fiind de la cauză la efect.

Această concluzie, ce reprezintă şi esenţa hotărârii primei instanţe, determină caracterul nefondat al motivelor de recurs prin care reclamanţii au invocat natura de creanţă de asigurare a penalităţilor de întârziere.

Înalta Curte mai reţine şi că autoritatea pârâtă a respins solicitarea de plată a sumei aferente penalităţilor ce vizau perioada ulterioară datei de 16.02.2017, apreciind ca fiind incidente prevederile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa naturii de creanţă de asigurări a penalităţilor de întârziere nu au fost invocate prin deciziile contestate, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracţie de aceste aspecte în analiza motivelor de nelegalitate a actelor administrative cu verificarea legalităţii cărora instanţa a fost, în limitele cererii de chemare în judecată, învestită de către reclamanţi. Judecătorul cauzei nu se poate pronunţa ignorând inexistenţa dreptului reclamanţilor asupra sumelor solicitate cu acest titlu, aspect care ţine de aplicarea normelor de drept material incidente.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect inexistenţa unui astfel de temei, întrucât penalităţile de întârziere nu sunt creanţe de asigurări, câtă vreme intimatul - pârât nu este răspunzător de producerea pagubei şi nu are calitatea de succesor în obligaţiile asigurătorului, obligaţia FGA fiind aceea de garant pentru despăgubirile datorate de asigurătorul falit, iar nu de continuator al obligaţiilor acestora.

Înalta Curte mai reţine că eroarea autorităţii pârâte, care a recunoscut dreptul reclamanţilor la încasarea din disponibilităţile Fondului a penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 26.08.2016 - 16.02.2017, deşi această creanţă nu făcea parte din categoria creanţelor de asigurări, nu poate profita reclamanţilor decât în limitele deciziilor emise de FGA, iar nu şi pentru sumele care au fost respinse la plată şi asupra cărora poartă litigiul pendinte.

În concluzie, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenţii - reclamanţi nu este fondată, nefiind decelat vreun motiv de nelegalitate care să conducă la reformarea sentinţei recurate.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A., C., G., B., F., D., E., I. şi H., prin reprezentant legal C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., C., G., B., F., D., E., I. şi H., prin reprezentant legal C. împotriva sentinţei civile nr. 894 din data de 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.