Discrimination via disparate treatment in salary increases: failure to apply uniform addendum to union member despite legislative fiscal changes

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 02.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei anularea parţială a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunţată în dosarul CNCD nr. x/2018 şi respingerea petiţiei nr. 4675 din 23 iulie 2018, formulată de pârâtul B., în principal, ca urmare a constatării necompetenţei CNCD şi cu privire la soluţionarea celorlalte fapte deduse analizei, respectiv: pretinsul refuz al A. de a acorda pârâtului B. majorarea salarială rezultată din schimbarea prevederilor fiscale (pct. ii din petiţie), pretinsul refuz al A. de a restitui pârâtului B. drepturile rezultând din dubla impozitare (pct. iii din petiţie), pretinsul refuz al A. de a acorda pârâtului B. bilete de zbor gratuite (pct. iv din petiţie); respectiv menţinerea soluţiei CNCD privind constatarea necompetenţei materiale în ce priveşte capătul de cerere privind pretinsul refuz al primirii pârâtului B. la locul de muncă în vederea exercitării atribuţiilor prevăzute în fişa postului (pct. i din Petiţii).

În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea parţială a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunţată în dosarul CNCD nr. x/2018 şi respingerea petiţiei nr. 4675 din 23 iulie 2018 formulată de pârâtul B. ca urmare a constatării identităţii parţiale de obiect dintre faptele deduse analizei CNCD în dosarul CNCD nr. x/2018 cu cele analizate în dosarul CNCD nr. x/2015, mai exact, în ce priveşte: pretinsul refuz al A. de a-1 primi pe petent la locul de muncă în vederea exercitării atribuţiilor prevăzute în fişa postului (pct. i din Petiţie) şi pretinsa nealocare de către A. a biletelor gratuite la care petentul ar fi fost îndreptăţit (pct. iv din Petiţie), dar şi ca netemeinică, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor constitutive pentru a se putea reţine existenţa unor fapte de discriminare potrivit O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, în ceea ce priveşte amenda contravenţională aplicată, reclamanta a solicitat, în principal, exonerarea sa de amenda contravenţională în cuantum total de 30.000 RON, aplicată prin Hotărârea CNCD, iar în subsidiar, diminuarea cuantumului acesteia proporţional cu gravitatea pretinselor fapte. Totodată, în ce priveşte obligaţia stabilită de CNCD de publicare a unui rezumat al Hotărârii CNCD, reclamanta a solicitat, în principal, exonerarea sa de obligaţia de a publica acest rezumat în următorul număr al revistei care se distribuie gratuit călătorilor şi de a-l afişa pe propria pagină de internet, cu link de pe prima pagină, timp de 6 luni, iar în subsidiar, a solicitat restrângerea acestei obligaţii astfel încât să îndeplinească cerinţele de proporţionalitate, precum şi obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a anulat în parte Hotărârea nr. 99/13.02.2019 emisă de CNCD, în privinţa masurilor 6, 7 şi 9 din dispozitiv, a diminuat amenda contravenţională totală de la suma de 30.000 RON, la suma de 10.000 RON (aferentă discriminării de la punctul 5 din dispozitiv) şi a menţinut în rest hotărârea contestată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior la punctul I.2, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, anularea în parte a Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunţată în dosarul CNCD nr. x/2018 şi în ceea ce priveşte punctul 5 şi punctul 8 din dispozitivul acesteia, iar pe cale de consecinţă, respingerea petiţiei intimatului B. şi în ceea ce priveşte pretinsa discriminare privind majorarea salariului brut al intimatului, ca urmare a modificării legislative privind trecerea obligaţiilor privind plata contribuţiilor sociale de sănătate de la angajator la angajat (O.U.G. nr. 79/2017) începând cu data de 01.01.2018, ca urmare a inexistenţei vreunei fapte de discriminare, şi o exonerarea de la plata amenzii contravenţionale de 10.000 RON, precum şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale Hotărârii CNCD neatacate prin acţiunea în anulare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta a învederat, în esenţă, că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor dc discriminare, care reglementează criteriile legale în funcţie de care se poate constata o faptă de discriminare.

În acest sens, recurenta a subliniat absenţa unor situaţii comparabile/analoage în cadrul societăţii angajatoare (A.) cu cea specifică intimatului B., care, în toată perioada raporturilor sale de muncă cu reclamanta, s-a aflat în numeroase circumstanţe ce au generata conflicte de muncă şi o atmosferă tensionată, toate demersurile judiciare şi extrajudiciare dintre părţi ducând la estomparea oricăror canale de comunicare între societatea A. şi intimat. În opinia recurentei, specificul situaţiei intimatului în cadrul A. este impropriu oricărui alt salariat şi nu are vreo legătură cu criteriul sindical invocat de intimat prin petiţie. De asemenea, în opinia recurentei, criteriul analizat de către instanţa de fond, respectiv cel al calităţii intimatului de salariat A., nu poate constitui un criteriu de analiză a discriminării, fiind invocat cu încălcarea legii, producându-se astfel, din startul analizei legalităţii hotărârii CNCD, o interpretare şi aplicare eronată a legii.

Printr-un alt set de critici, recurenta a evocat o eronată reţinere de către prima instanţă a existenţei unui refuz din partea A. de acordare a majorării salariale. Din această perspectivă, recurenta a învederat că, deşi nu avea obligaţia legală de a implementa o majorare salarială în contextul noului regim fiscal, A. şi-a manifestat, încă de la început, disponibilitatea de a actualiza CIM-ul intimatului, iar, în măsura în care s-ar fi reuşit o astfel de actualizare, recurenta s-a oferit chiar să acopere impactul financiar pe care noul regim fiscal l-a avut de la 1 ianuarie 2018.

Totodată recurenta a învederat că intimatul nu a dorit alinierea sa la acelaşi pachet de drepturi şi obligaţii de care se bucură toţi ceilalţi angajaţi A., ci obţinerea exclusiv a beneficiilor acestora, fără însă a-şi asuma şi obligaţiile. Astfel, recurenta apreciază nejustificat argumentul instanţei de fond potrivit căruia actul adiţional propus intimatului conţinea modificări suplimentare faţă de modificările convenite cu ceilalţi salariaţi pentru care A. nu a oferit vreo justificare, şi că nu s-a probat că A. ar fi propus pârâtului semnarea unui act adiţional similar cu cel utilizat cu ceilalţi salariaţi, arătând că pârâtul a refuzat semnarea acestuia.

În opinia recurentei, intimatul se afla într-o situaţie fără corespondent, având în vedere că era singurul salariat al cărui CIM nu era aliniat modelului de contract individual de muncă aplicabil celorlalţi salariaţi ai A.. Astfel, în raportul său cu intimatul, A. a aplicat aceleaşi principii aplicate tuturor celorlalţi salariaţi ai A.. Reclamanta a subliniat că a depus eforturi considerabile pentru a reuşi să-i propună intimatului o formă simplificată de act adiţional la CIM, făcând trimitere inclusiv la contextul discuţiilor purtate între părţi la nivelul lunii ianuarie 2019 şi apreciind că aparţine exclusiv intimatului culpa în neîncheierea unui act adiţional.

A făcut recurenta trimitere şi la ultimul răspuns al A. către intimat, prin care i-a explicat acestuia, încă o dată (i) că urmăreşte doar o aliniere a CIM-ului său la un standard folosit şi cu ceilalţi angajaţi ocupând funcţii similare în virtutea principiului nediscriminării şi al egalităţii de tratament, (ii) modul corect de calcul al salariului astfel majorat, dar şi (iii) oferta de bună-credinţă de a-i acoperi pârâtului diferenţa de salariu retroactiv, dar şi la contractele individuale de muncă încheiate cu alţi salariaţi A. şi propunerea de act adiţional standard oferită unui angajat A. ce doreşte să ocupe o funcţie similară cu cea a intimatului.

În aceste condiţii, recurenta a menţionat că pretinsul refuz al majorării salariale reprezintă în realitate o imposibilitate de actualizare a CIM-ului ca urmare a atitudinii intimatului, iar nu a angajatorului său.

De asemenea, recurenta a apreciat că pretinsa diferenţă de tratament nu are nicio legătură cu pretinsul criteriu sindical invocat prin petiţie sau cu cel greşit invocat de instanţa de fond, respectiv cel al plasării intimatului într-o categorie specială de salariaţi, după criteriul comportamentului.

Cauza neactualizării CIM-ului intimatului rezidă, în opinia recurentei, în refuzul acestuia de a semna un act adiţional conţinând acelaşi nivel de drepturi şi obligaţii contractuale, similar actelor adiţionale semnate de colegii săi.

De asemenea, recurenta a învederat şi că pretinsul refuz al majorării salariale nu a afectat niciunul din drepturile pârâtului B., câtă vreme majorarea salarială realizată în vederea adaptării contractelor de muncă noului regim fiscal nu era una obligatorie potrivit legii pentru angajator, salariul fiind un element al contractului de muncă ce face obiectul negocierilor individuale dintre angajat şi angajator, negocieri influenţate de situaţia fiecărui angajat în parte, iar refuzul de negociere anihilează orice susţinere de încălcare a vreunui drept, în contextul în care A. şi-a manifestat disponibilitatea de a actualiza contractul individual de muncă al intimatului, făcând eforturi pentru a discuta şi negocia cu B.. De asemenea, recurenta a învederat că intimatul nu a probat corespunzător acuzele de discriminare pe care le-a făcut prin petiţie, şi ulterior, prin apărările formulate în fata CNCD şi în faţa instanţei de judecată, în sensul că nu a făcut vreo dovadă a întrunirii condiţiilor cumulative cerute de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în timp ce A. a probat fiecare dintre argumentele invocate în apărare, atât în faţa CNCD, cât şi în faţa instanţei de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe, ca temeinică şi legală.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 10 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente şi de aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ competentă cu verificarea legalităţii Hotărârii Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ("CNCD") nr. 99 din 13 februarie 2019, pronunţată în dosarul CNCD nr. x/2018, prin care au fost reţinute, prin punctele 5, 6 şi 7 ale dispozitivului hotărârii, trei fapte de discriminare apreciate de CNCD ca fiind săvârşite de recurentă, recurenta fiind sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 10.000 RON pentru fiecare faptă (punctul 8 al dispozitivului hotărârii) şi obligată la publicarea unui rezumat al Hotărârii CNCD (punctul 9 al dispozitivului hotărârii).

Prin sentinţa civilă nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a infirmat legalitatea sus indicatei hotărâri în ceea ce priveşte faptele reţinute prin punctele 6 şi 7, dispunând diminuarea amenzii contravenţionale de la suma totală de 30.000 RON, la suma de 10.000 RON (aferentă discriminării de la punctul 5 din dispozitiv), a anulat măsura de la punctul 9 din dispozitiv şi a menţinut în rest hotărârea contestată.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 ("Hotărârea CNCD") sub aspectul reţinerii săvârşirii de către recurenta - reclamantă faţă de intimatul-pârât B. a faptei de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a), b) şi f) din O.G. nr. 137/2000, constând în neacordarea creşterii salariale ca urmare a trecerii contribuţiilor de asigurări sociale de la angajator la salariat, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, fiind nefondate criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinţei atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Observând limitele învestirii instanţei de recurs, astfel cum sunt acestea trasate prin memoriul depus în cauză, Înalta Curte constată că, dintre toate chestiunile dezlegate de prima instanţă, recurenta - reclamantă a atacat exclusiv soluţia dată în privinţa fondului chestiunii săvârşirii faptei de discriminare reţinute prin punctul 5 al dispozitivului Hotărârii CNCD, precum şi soluţia ce a vizat amenda contravenţională stabilită în sarcina recurentei în considerarea unei astfel de fapte.

Din perspectiva sus indicatelor chestiuni, instanţa de control judiciar reţine ca fiind relevante următoarele aspecte de fapt:

La data de 21 decembrie 2017, recurenta - reclamantă a comunicat salariaţilor săi o informare prin care învedera acestora că, pe fondul modificărilor majore ale legislaţiei din România privind contribuţiile sociale şi impozitul pe venit datorate de persoanele fizice, în sensul majorării contribuţiilor sociale datorate de angajaţi, va opera o scădere de 22% a salariilor nete, iar pentru diminuarea unor astfel de consecinţe, în calitate de angajator, a decis majorarea salariilor nete, indicând o grilă de salarizare aplicabilă începând din ianuarie 2018, departajată doar în raport de funcţiile exercitate. La o atare dată, intimatul - pârât B. deţinea calitatea de salariat al recurentei - reclamante, pe care a dobândit-o începând din anul 2010, fiind, de asemenea, membru al Sindicatului Aerolimit Professional (preşedinte, conform afirmaţiilor intimatului - pârât), între recurenta - reclamantă şi intimatul - pârât existând numeroase contexte conflictuale, printre care şi unele generate de apartenenţa sindicală a acestuia (precum cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 şi a vizat Hotărârea CNCD nr. 330/27.04.2016) .

Deşi modificarea elementului raportului de muncă constând în salariu impune, în mod indubitabil, manifestarea de voinţă a părţilor acestui raport, din perspectiva aspectelor deduse analizei în prezenta cauză, ce vizează materia faptelor de discriminare, Înalta Curte reţine că, prin manifestarea sa de voinţă, din postura de angajator, recurenta - reclamantă a creat în beneficiul angajaţilor săi vocaţia la majorarea veniturilor salariale, fără a condiţiona accesul salariaţilor la o atare majorare prin evocarea unor criterii de eligibilitate sau a îndeplinirii altor condiţii. Din informarea sus indicată dar, după cum se va arăta în cele ce urmează, şi din procedura de semnare a actelor adiţionale perfectate cu alţi angajaţi, rezultă că simpla deţinere a calităţii de angajat era suficientă pentru a beneficia de majorarea salarială.

Totodată, din înscrisurile aflate la filele x din Vol. II al dosarului instanţei de fond, Înalta Curte observă că în cazul salariaţilor propuşi spre comparaţie chiar de recurenta - reclamantă, actul adiţional privind modificarea drepturilor salariale începând din luna ianuarie 2018 (în vederea atenuării impactului modificărilor legislative asupra veniturilor angajaţilor) a fost semnat la nivelul lunii decembrie 2017, iar conţinutul acestuia viza doar majorarea salarială expusă anterior, fără a fi inserate alte clauze contractuale de natură a modifica şi alte elemente ale raportului de muncă, precum alte obligaţii ale părţilor.

La data de 23 iulie 2018 intimatul-pârât B. a sesizat intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu o plângere, prin care a învederat inclusiv săvârşirea de către recurenta - reclamantă a faptei de neacordare a creşterii salariale descrise în paragrafele anterioare, apreciate de petent ca reprezentând o discriminare.

La data de 22.08.2018 Colegiul Director al CNCD a citat societatea reclamantă în dosarul nr. x/2018 pentru data de 11 septembrie 2018, aceasta depunând punct de vedere pentru un astfel de termen . Sub aspectul faptei sus indicate, dintr-un astfel de punct de vedere, dar şi din înscrisurile depuse chiar de recurentă drept anexe ale acestuia, rezultă că, deşi intimatul - pârât a solicitat inclusiv soluţionarea situaţiei sale privind compensarea taxelor trecute în sarcina angajatului începând cu 1 ianuarie 2018, recurenta - reclamantă nu a întreprins demersuri în vederea semnării unui act adiţional.

Conform corespondenţei dintre părţi, depusă la fila x din Vol. I al dosarului instanţei de fond (anexa 10 la cererea de chemare în judecată), o formă a actului adiţional a fost comunicată intimatului - pârât B. abia la data de 26 octombrie 2018, iar o astfel de formă era diferită de cea propusă altor angajaţi, în sensul că erau vizate nu doar modificări ale elementului privind salarizarea ci şi a altor obligaţii ale angajatului, fără ca acestea să aibă vreo legătură cu modificările legislaţiei din România privind contribuţiile sociale şi impozitul pe venit datorate de persoanele fizice, în sensul majorării contribuţiilor sociale datorate de angajaţi.

Instanţa de control judiciar aminteşte că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Totodată, potrivit alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

În ceea ce priveşte examinarea condiţiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispoziţiilor ordonanţei rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile); existenţa unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Din perspectiva situaţiilor comparabile/analoage, contrar susţinerilor reclamantei, Înalta Curte apreciază că diferenţele existente şi anterior lunii decembrie 2017 (când recurenta a comunicat angajaţilor săi decizia sa de majorare a salariilor acestora) între prevederile contractului de muncă perfectat între recurentă şi intimatul - pârât B., faţă de variantele contractuale semnate de recurenta - reclamantă cu alţi salariaţi (diferenţe ce vizează alte drepturi şi obligaţii aferente raportului de muncă şi nu privesc direct şi nemijlocit majorarea salarială generată de modificările legislative cu impact asupra veniturilor salariale nete ale angajaţilor începând cu 1 ianuarie 2018) nu justifică poziţionarea intimatului - pârât într-un alt context decât cel al restului angajaţilor.

În situaţia în care majorarea salarială a fost acordată de angajator exclusiv în considerarea unor astfel de modificări legislative, în scopul declarat chiar de recurentă de a diminua impactul asupra veniturilor nete ale tuturor salariaţilor săi, ipostaza de comparaţie este cea a efectelor unor astfel de modificări legislative asupra veniturilor angajatului, coroborată cu deţinerea calităţii de angajat.

Or, în cauză, nu s-a susţinut că modificările legislative nu ar fi afectat veniturile nete ale intimatului - pârât sau că acesta nu ar fi avut calitatea de angajat, motiv pentru care, din perspectiva majorărilor veniturilor salariale vizate de comunicarea recurentei din data de 21 decembrie 2017, pârâtul se află într-o situaţie comparabilă cu restul salariaţilor recurentei - reclamante, câtă vreme beneficiul unei astfel de majorări (în sensul şi cu parametrii propuşi de recurentă prin sus indicata comunicare) viza, în mod uniform, toţi angajaţii recurentei.

Cât priveşte aplicarea unui tratament diferit, Înalta Curte reţine că prin Hotărârea CNCD a fost soluţionată, în esenţă, sesizarea formulată de intimatul - pârât la data de 23 iulie 2018. Pe cale de consecinţă, importanţă prezintă, în primul rând, conduita recurentei poziţionată temporal anterior formulării plângerii cu care intimatul - pârât a învestit CNCD.

Din această perspectivă, contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de control judiciar reţine că, în contextul în care recurenta a încheiat, încă de la nivelul lunii decembrie 2017, cu ceilalţi angajaţi ai săi acte adiţionale privind modificarea veniturilor salariale (precum în ipoteza salariaţilor propuşi spre comparaţie chiar de către recurentă), în ceea ce îl priveşte pe intimatul - pârât demersurile acestuia de a obţine în mod concret un astfel de beneficiu au fost restricţionate de recurenta - reclamantă prin comportamentul pasiv al necomunicării unei propuneri de act adiţional anterior sesizării CNCD. O astfel de conduită intră în categoria practicilor şi comportamentelor vizate de alin. (3) şi (4) ale art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

Aspectele evocate de recurentă, privind conduita apărătorului ales al intimatului - pârât în cadrul negocierilor din ianuarie 2019 nu prezintă relevanţă, câtă vreme se poziţionează temporal ulterior perioadei vizate de plângerea ce a învestit CNCD, iar restul aspectelor evocate de recurentă privind dificultăţile în comunicarea cu intimatul nu pot fi apreciate drept apte a justifica o conduită pasivă precum cea indicată anterior.

Pe cale de consecinţă, recurenta - reclamantă a aplicat un tratament diferit intimatului - pârât, câtă vreme nu a conferit acestuia, în aceleaşi condiţii precum restului angajaţilor săi, posibilitatea de a perfecta un act adiţional privind majorarea salarială. De altfel, pentru o atare perioadă, nu doar că nu rezultă existenţa unui demers al recurentei - reclamante de a iniţia faţă de intimatul - pârât procedurile de încheiere a actului adiţional, dar din piesele dosarului (corespondenţa dintre părţi aflată la filele x din Vol. IV al dosarului instanţei de fond) rezultă că aceasta a ignorat, de altfel, inclusiv solicitările intimatului de a rezolva şi în ceea ce îl priveşte chestiunea trecerii contribuţiilor sociale în sarcina angajatului.

Mai mult, Înalta Curte reţine că procedurile de perfectare a unui astfel de act adiţional au fost iniţiate de recurenta - reclamantă abia la data de 26 octombrie 2018, ulterior sesizării CNCD, dar şi primei înfăţişări în faţa Consiliului Director al CNCD, ce a fost programată pentru data de 11 septembrie 2018. Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar observă că varianta de act adiţional comunicată la data de 26 octombrie 2018 intimatului - pârât are un conţinut diferit de cea care a fost semnată între recurenta - reclamantă şi ceilalţi salariaţi ai săi (precum cei propuşi spre comparaţie chiar de recurentă), aspect de natură a evidenţia, o dată în plus, tratamentul diferit căruia i-a fost supus intimatul - pârât.

Un astfel de demers este echivalent cu o condiţionare a accederii la beneficiul majorării salariale de agrearea altor modificări aduse raporturilor de muncă, fără ca astfel de modificări să aibă legătură cu majorarea salarială şi intră, la rândul său, în categoria practicilor şi comportamentelor vizate de alin. (3) şi (4) ale art. 2 din O.G. nr. 137/2000, fiind irelevant motivul condiţionării.

În raport de toate aceste elemente, Înalta Curte reţine că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că, în cauză, au fost prezentate fapte de natură a proba tratamentul diferit aplicat intimatului - pârât de către recurenta - reclamantă în situaţia comparabilă descrisă în paragrafele anterioare.

Cu privire la nedovedirea existenţei unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se constată că, deşi este adevărat că recurenta - reclamantă nu avea obligaţia legală de a implementa o majorare salarială în contextul noului regim fiscal, dreptul invocat, în realitate, prin petiţia înregistrată sub nr. x/23.07.2018 de către petent pe rolul CNCD, ca fiind încălcat de recurenta - reclamantă, este dreptul la muncă şi demnitate umană.

Astfel, de îndată ce recurenta - reclamantă a luat decizia implementării măsurilor de diminuare a impactului consecinţelor unor astfel de modificări normative asupra veniturilor angajaţilor săi, sub forma majorărilor salariale descrise în paragrafele anterioare, acesteia îi incumba obligaţia aplicării unui tratament egal, nediscriminatoriu în implementarea unor astfel de măsuri.

Art. 1 din O.G. nr. 137/2000 dispune că în România demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege.

(2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate;

Potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică are obligaţia să respecte principiile enunţate la alin. (2), iar art. 3 stabileşte că dispoziţiile ordonanţei se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte: g) alte domenii ale vieţii sociale.

Înalta Curte apreciază drept artificială diferenţa pe care recurenta - reclamantă o realizează între criteriul apartenenţei sindicale evocat de intimatul - pârât B. prin plângerea adresată CNCD, ce a fost, de altfel, reţinut şi de CNCD în analiza faptei de discriminare vizate de punctul 5 al dispozitivului Hotărârii nr. 99 din 13 februarie 2019 şi aspectul conduitei salariatului, indicat de prima instanţă. În realitate, din analiza raţionamentului logico - juridic utilizat de judecătorul fondului, rezultă că aspectul comportamentului în serviciu şi în afara lui a fost evocat de prima instanţă în cadrul analizei ce privea existenţa situaţiei comparabile/analoage, iar nu a celei privind criteriului de discriminare. Din această perspectivă, structura integrată a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, relevă că, în fapt, criteriul de discriminare reţinut de judecătorul fondului este similar celui evocat de CNCD în evaluarea întrunirii condiţiilor aferente reţinerii faptei de discriminare.

În ceea ce priveşte calificarea apartenenţei sindicale drept criteriu reglementat de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte reţine că acesta reprezintă un criteriu socio - profesional ce intră în sfera de reglementare a sintagmei "sau orice alt criteriu" prevăzută de dispoziţiile sus indicatului text normativ. Totodată, instanţa de control judiciar observă că legătura de cauzalitate dintre criteriu şi tratament este evidenţiată inclusiv de alegaţiile recurentei - reclamante din cuprinsul memoriul de recurs privind istoricul raporturilor litigioase dintre părţi, printre care se numără şi demersurile realizate de intimat în calitatea sa de lider sindical.

De altfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 20 alin. (6) din ordonanţă "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice", iar conform art. 327 C. proc. civ. "Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut". Cu alte cuvinte, în cazul prezumţiilor ne aflăm în prezenţa unor "consecinţe" sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin şi conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumţiei.

În cadrul sarcinii probei partajate între petent şi societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 şi ampla jurisprudenţă în materia atât a CJUE, a instanţelor naţionale în materie şi a CEDO), odată ce petentul care a invocat discriminarea pe bază apartenenţei sale la sindicat a stabilit o prezumţie de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine celui împotriva căruia s-a formulat sesizarea să demonstreze că diferenţa de tratament nu este discriminatorie. S-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumţie de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalităţii impune ca sarcina probei să revină celui vizat de sesizare.

Pornind de la prezumţia de discriminare dovedită de intimatul - pârât prin raportare la elementele expuse în paragrafele, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aspectele evocate prin memoriul de recurs nu are aptitudinea de a răsturna, în vreo modalitate, o astfel de prezumţie.

Demersul intimatului - pârât de a obţine în mod concret beneficiul modificării drepturilor salariale începând din luna ianuarie 2018, în vederea atenuării impactului modificărilor legislative asupra veniturilor angajaţilor, în condiţii similare celor de care au beneficiat restul salariaţi, a fost restricţionat de recurenta - reclamantă prin ignorarea, pe de o parte, a solicitărilor acestuia, prin comportamentul pasiv al necomunicării unei propuneri de act adiţional anterior sesizării CNCD, iar ulterior prin comunicarea unei forme de act adiţional diferită de cea propusă celorlalţi angajaţi.

Simpla existenţă a unor raporturi conflictuale cu intimatul - pârât ori o dorinţă a angajatorului de a alinia prevederile contractului de muncă al intimatului - pârât cu prevederile altor contracte de muncă, nu creează, în raport de metodele utilizate de recurentă, aparenţa unei justificări legitime a tratamentului aplicat intimatului - pârât. Astfel, în prima ipoteză, recurentei, în calitatea sa de angajator, îi incumba, în implementarea măsurii majorării salariale, obligaţia exercitării unui tratament egal faţă de toţi angajaţii, iar în cea de-a doua ipoteză, întrucât raportul de muncă este unul consensual, iar parametrii trasaţi prin contractul de muncă deja semnat între părţi nu pot fi modificaţi unilateral, voinţa angajatului, în sensul modificării contractului, nu poate fi obţinută în mod viciat, prin condiţionarea obţinerii beneficiului majorării salariale de agrearea modificării altor elemente contractuale.

În raport de toate aceste considerente, în mod corect prima instanţă a confirmat legalitatea Hotărârii Colegiului Director al CNCD nr. 99 din 13 februarie 2019 pronunţată în dosarul CNCD nr. x/2018 în ceea ce priveşte atât măsura dispusă în punctul 5 al dispozitivului acesteia, cât şi în ceea ce priveşte amenda în cuantum de 10.000 RON dispusă, în privinţa unei astfel de fapte, prin punctul 8 al aceluiaşi dispozitiv, ce este proporţională cu fapta săvârşită.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este apărată şi de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente în cauză.

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate din perspectiva criticilor subsumate prevederilor 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 851 din data de 27 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.