Incompatibility of local vice-mayor with merchant status under Law No. 161/2003: requirement of active commercial exercise vs. mere holding of PFA status

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1 Prin acţiunea adresată iniţial Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/01.11.2017.

1.2 Prin sentinţa nr. 1204/28.02.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.04.2018.

1.3. Prin cererea depusă la data de 13.06.2018, reclamantul şi-a completat argumentele pe care a fost întemeiată acţiunea susţinând, în esenţă, că demersul de constatare a stării de incompatibilitate poate privi doar un mandat actual de viceprimar iar nu şi unul anterior, care s-a încheiat în anul 2016, că o atare constatare a acestei stări nu poate produce nici un efect juridic şi că reclamantul nu a avut nicio culpă cu privire la pretinsa sa stare de incompatibilitate, pentru că aceasta nu există, întrucât reclamantul nu a fost comerciant.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4039 din data de 10 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscală a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Împotriva sentinţei menţionate în punctul I.2. a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Prin cererea de recurs, recurentul - reclamant a solicitat casarea hotărârii şi admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată, respectiv anularea raportului de evaluare nr. x/2017 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant A. a susţinut, dintr-o primă perspectivă, greşita interpretarea şi aplicare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Secţiunea a 4-a "Incompatibilităţi privind aleşii locali" a Legii nr. 161/2003, ce a avut la bază o desconsiderare a interpretării normei din punct de vedere teleologic, în raport de scopul reglementării, ce rezultă din chiar titulaturile Legii nr. 161/2003 şi Legii nr. 176/2010 şi constă în asigurarea unui climat de integritate şi de transparenţă în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de prevenţiei a corupţiei.

În opinia recurentului, reţinerea stării de incompatibilitate reprezintă o măsură administrativă în vădită disproporţie cu situaţia de fapt incidentă cauzei, dată fiind lipsa oricărei influenţe a activităţii pe care o desfăşura A. - Persoană Fizică Autorizată asupra exercitării atribuţiilor ce-i reveneau numitului A., în calitate de viceprimar. Din această perspectivă recurentul a arătat că PFA A. a fost înfiinţată în anul 2009, anterior obţinerii mandatului de viceprimar, în scopul acordării finanţării nerambursabile de către Autoritatea Contractantă, pentru punerea în aplicare a Cererii de finanţare nr. x intitulată "instalarea tânărului fermier A. ca şef de exploataţie în mediul rural, în conformitate cu prevederile măsurii 112", iar activitatea sa a vizat doar respectarea obligaţiilor asumate în cadrul proiectului finanţat de către Uniunea Europeană, excluzând orice implicare care ar fi putut aduce atingere principiului integrităţii.

Totodată, recurentul a arătat că, analizând raţiunea pentru care au fost instituite incompatibilităţile funcţionarilor publici, precum şi excepţiile de la aceste incompatibilităţi prevăzute de Legea nr. 161/2003, rezultă că activitatea persoanei evaluate de către ANI se poate încadra doar în mod formal cazului de incompatibilitate instituit de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în situaţia interpretării normei doar în litera ei, însă, în cazul în care se procedează la analiza legii prin raportare la raţiunea avută în vedere de legiuitor pentru edictarea sa, situaţia reclamantului A. nu se circumscrie modului descris de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, acesta încadrându-se, prin analogie, prevederilor şi finalităţii avute în vedere de art. 94 alin. (22) din Legea nr. 161/2003, cu atât mai mult cu cât normele în discuţie impun existenţa premiselor reale de natură a ameninţa în mod efectiv valorile sociale apărate, respectiv, atunci când are loc o exercitare a calităţii de comerciant în anumite circumstanţe în care există posibilitatea generării unor interese personale incompatibile cu exercitarea unei funcţii sau demnităţi publice.

Printr-un alt set de critici, recurentul reclamant a solicitat ca rejudecând, instanţa de control să constate lipsa de interes a intimatei - pârâte Agenţia Naţională de Integritate în redactarea raportului, precum şi ineficienţa acestui raport, întrucât nu poate produce niciun efect juridic. Din această perspectivă a învederat că starea de incompatibilitate poate privi doar mandatul actual de primar al reclamantului şi nu mandatul său anterior, care s-a încheiat în anul 2016, iar pe de altă parte, o eventuală constatare a unei incompatibilităţi într-un mandat de ales local încheiat este lipsită de orice eficienţă juridică, neputând atrage nicio sancţiune. În acest sens recurentul - reclamant a făcut trimitere la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi art. 91 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 161/2003

Referitor la faptul că, în ceea ce priveşte un mandat de viceprimar încheiat, constatarea unei stări de incompatibilitate nu poate produce niciun efect juridic, a susţinut recurentul reclamant că nu poate fi aplicată sancţiunea interdicţiei de 3 ani prevăzută de Legea nr. 176/2010 (de a mai exercita o funcţie sau demnitate publică), deoarece conform art. 25 alin. (2) din această lege, perioada de 3 ani curge de la data încetării de drept a mandatului.

În ceea ce priveşte mandatul aferent anilor 2016-2020, recurentul a învederat că, în mod eronat, a fost reţinută starea sa de incompatibilitate, câtă vreme aceasta nu este reală şi efectivă. Din această perspectivă, recurentul a arătat că simplul fapt al existenţei Persoanei Fizice Autorizate A., neurmata de săvârşirea vreunei fapte efective de administrare în cursul mandatului de viceprimar din perioada 2016-2020 nu este de natură a conferi reclamantului calitatea de administrator, astfel că acesta nu se putea afla în situaţia de incompatibilitate prevăzuta de art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea 161/2003.

A mai arătat recurentul că, tocmai faptul că reclamantul nu a exercitat nicio atribuţie specifică unui administrator şi că nu a încasat nicio sumă de bani de pe urma acestei funcţii în cursul mandatului de viceprimar aferent anilor 2016-2020, denotă lipsa culpei sale cu privire la aceasta pretinsă stare de incompatibilitate.

3.2. La data de 12.10.2021, recurentul reclamant a formulat şi depus la dosar un memoriu de recurs cuprinzând motive suplimentare, calificate de recurent ca fiind de ordine publică.

În esenţă, recurentul a afirmat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului de drept iura novit curia, potrivit căruia instanţa de judecată trebuia să aplice legea cunoscută la momentul soluţionării cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a arătat că principiu general de drept reglementat de art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., reafirmat în materia contenciosului administrativ prin Decizia nr. 45/2016 a ÎCCJ - CDCD, publicată în M.Of. nr. 386/23.05.2017, şi care, de la data publicării, are caracter obligatoriu, impunea judecătorului de contencios administrativ obligaţia de a aplica dreptul care îi este cunoscut, inclusiv dreptul Uniunii Europene.

În acest sens, recurentul a susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată şi cu încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporţionalităţii sancţiunilor reglementat de dispoziţiile din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu privire la acest motiv de recurs, susţine recurentul că sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi reţinută expres la pag. 10 din Raportul contestat, contravine mai multor drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi, deci, trebuie înlăturată de la aplicare. Din această perspectivă recurentul a invocat prevederile art. 15 alin. (1), art. 39-40, art. 47, art. 49, art. 51 şi art. 52 alin. (1) şi (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În raport de astfel de prevederi, recurentul a apreciat că norma naţională trebuie să respecte principiul proporţionalităţii sancţiunii cu fapta. Or, acest lucru devine, în opinia sa, imposibil în condiţiile în care art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie o interdicţie de a ocupa funcţii publice alese, pe o perioadă de 3 ani de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare al ANI, ce acoperă toate funcţiile publice alese, inclusiv cea de membru al Parlamentului European şi cea de ales local, dreptul de a fi ales în aceste funcţii fiind garantat de art. 39-40 din Cartă. În acelaşi timp, imposibilitatea de a contesta sancţiunea disciplinară complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii, încalcă dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de art. 47 din Cartă.

Print-un alt set de critici, recurentul a apreciat că sentinţa recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de către intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, întrucât solicitarea de date şi informaţii nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere. În opinia recurentului, alin. (2) al aceluiaşi articol 13 prevede şi sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută. În speţă, în cadrul lucrării nr. 2927/A/II/02.02.2017, finalizate prin Raportului de evaluare nr. x/01.11.2017, recurentul-reclamant A. a fost informat şi invitat să prezinte un punct de vedere după ce intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat date şi informaţii ce-l privesc, ce nu reprezintă informaţii publice. În acest sens, susţine recurentul că intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a transmis adresa prin care-l invita pe recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 10.05.2017, însă a solicitat şi recepţionat date şi informaţii cu privire la acesta înainte de această dată, respectiv la 06.02.2017, la 13.04.2017 şi la 27.04.2017.

În consecinţă, susţine recurentul că inspectorul de integritate a întocmit actele lucrării de evaluare, inclusiv Raportul contestat, pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor juridice, fără că persoana evaluată să fie informată şi invitată să depună un punct de vedere, iar toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

A mai arătat recurentul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara).

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a învederat că procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea nr. 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, apreciind că se impune aplicarea principiilor efectului direct şi efectului util al dreptului Uniunii Europene şi lipsirea de efecte juridice a acestei proceduri, în sensul anulării Raportului ANI emis în urma desfăşurării procedurii lipsite de efecte juridice.

Totodată, referitor la starea de incompatibilitate derivată din presupusa calitate de comerciant a A. Persoană Fizică Autorizată, recurentul a apreciat că sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că instanţa de fond a considerat, în mod greşit, că raportul contestat are temei legal, deşi acesta se întemeia pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul - reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (sens în care a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.).

Referitor la acest motiv de recurs, recurentul a subliniat că, din cuprinsul dispoziţiilor legale invocate de către Agenţia Naţională de Integritate pentru a-şi întemeia afirmaţiile privind presupusa stare de incompatibilitate, nu reiese faptul că PFA are calitatea de comerciant, cum nu reiese nici în ce constă această activitate şi nici ce fapte anume intră în sfera de activitate a unui comerciant.

În opinia sa, Raportul ANI s-a întemeiat pe o dispoziţie legală (art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003) care nu stabileşte în mod clar o incompatibilitate, ci face trimitere către alte norme de drept prin care trebuie determinată calitatea de comerciant la care se referă. Această dispoziţie legală a devenit, în opinia recurentului caducă, desuetă, lipsită de efecte juridice, abrogată implicit o dată cu intrarea în vigoarea a Noului C. civ., deoarece acesta a abrogat Codul comercial, care definea actele de comerţ şi, legat de acestea, comerciantul.

De asemenea, recurentul a învederat şi că reglementarea noţiunii de "comerciant persoană fizică" nu îndeplineşte nici cerinţa de accesibilitate a legii şi nici cerinţa de previzibilitate a acesteia.

Nu în ultimul rând, recurentul a apreciat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în sensul că recurentul reclamant nu a exercitat efectiv calitatea de comerciant persoană fizică. Din această perspectivă, recurentul a evocat o interpretare teleologică a textului, apreciind că legiuitorul a urmărit, încă de la momentul edictării acestei norme, înlăturarea tuturor factorilor care ar putea determina corupţia, or, acest lucru ar putea fi generat doar de exercitarea concomitentă a două funcţii incompatibile şi nu de simplă deţinere a acestora. Din această perspectivă, a făcut trimitere la modificările aduse de Legea nr. 87/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la motivele de recurs de ordine publică, intimata pârâtă a depus la dosar un punct de vedere prin care a solicitat, în principal, respingerea acestora ca fiind tardiv formulate, iar, în subsidiar, pe fond, respingerea motivelor suplimentare de recurs, ca nefondate.

5. Cererea de suspendare a judecării cauzei

Prin cererea depusă la data de 22 iunie 2022, recurentul - reclamant A. a solicitat suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 din C. proc. civ., până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza C-40/21, ce are ca obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2019.

În motivarea unei astfel de cereri, recurentul - reclamant a susţinut, în esenţă, că răspunsul la întrebările formulate de Curtea de Apel Timişoara şi adresare CJUE, ce vizează, în fapt, interdicţia de a ocupa funcţii publice, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, este relevant şi în prezenta cauză, dat fiind că sancţiunea reglementată de un astfel de text de lege se aplică automat, ope legis, la momentul rămânerii definitive a Raportului de evaluare întocmit de pârâta ANI, fără a mai exista o altă procedură în cadrul căreia problema de drept a conformităţii unei astfel de sancţiuni cu prevederile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene să poată fi invocată.

6. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin cererea depusă la data de 22 iunie 2022, recurentul - reclamant A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului, prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reţine existenta unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor?

Recurentul - reclamant a învederat că dispoziţiile legale vizate de chestiunile de drept în discuţie sunt cele reglementate de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, iar problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancţiunea interdicţiei de 3 ani, îngrădeşte, pentru o atare perioadă, dreptul fundamental de a fi ales, precum şi dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancţiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proporţionalităţii.

Totodată, recurentul - reclamant a argumentat şi în sensul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale unei astfel de cereri, reglementate de art. 519 C. proc. civ., învederând că cererea de sesizare este formulată într-o cauză aflată în stare de judecată, respectiv dosarul nr. x/2017, pendinte pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în faza de judecată a recursului, care este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. A mai arătat recurentul că problemele de interpretare evocate au dat, deja, naştere unei practici judiciare neunitare şi soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul are ca obiect o contestaţie împotriva unui raport de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate, prin care a fost constatată o stare de incompatibilitate.

În opinia recurentului, în cazul unui răspuns afirmativ la cele două întrebări formulate, respectiv că instanţa de contencios administrativ verifică şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 cu abaterea săvârşită şi că va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii în cadrul contestaţiei împotriva raportului de evaluare emis de ANI, soluţia pe fondul cauzei poate fi de admitere a contestaţiei şi anulare a raportului de evaluare pentru încălcarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor.

De asemenea, recurentul a susţinut că noutatea problemei de drept rezultă şi din data recentă a trimiterii preliminare efectuate de Curtea de Apel Timişoara, respectiv data de 12.11.2021, cu privire la care CJUE urmează a se pronunţa, iar asupra chestiunilor de drept ridicate, Înalta Curte nu a statuat şi acestea nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 16 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 22 iunie 2022.

II. Soluţia instanţei asupra cererii de suspendare a judecării cauzei

Recurentul-reclamant A. a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ., până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa în cauza C-40/21, ce are drept obiect o trimitere preliminară efectuată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2019. Analizând o astfel de solicitare prin raportare la cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei şi la întrebările preliminare cu care CJUE a fost sesizată de Curtea de Apel Timişoara, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de antereferitul text normativ.

Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ. suspendarea se poate dispune când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară, ceea ce implică suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea sesizării adresate instanţei europene.

Însă, pentru ca decizia pronunţată ca urmare a sesizării adresate CJUE să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în cauză, este necesar ca acţiunea să cuprindă aspecte de nelegalitate similare celor care fac obiectul întrebărilor adresate instanţei europene.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/01.11.2017 prin care inspectorul de integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate a reţinut faptul că reclamantul nu a respectat dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Secţiunea a 4-a, "Incompatibilităţi privind aleşii locali", întrucât în perioada 27.06.2012-13.04.2017 a deţinut şi exercitat concomitent funcţia de viceprimar al comunei Santău, judeţul Satu Mare şi calitatea de persoană fizică autorizată în cadrul A. Persoană Fizică Autorizată - nr. de ordine în RC F30/113/2009, CUI x.

În susţinerea cererii de anulare (a raportului), reclamantul a invocat (prin cererea iniţială şi prin cererea completatoare), în esenţă, următoarele critici de nelegalitate şi netemeinicie: măsura dispusă prin actul administrativ este disproporţionată în raport de situaţia de fapt reţinută, în cazul său nefiind vorba de nici o influenţă în ceea e priveşte exercitarea atribuţiilor sale de viceprimar asupra activităţii PFA -ului, înfiinţat în considerarea proiectului finanţat de UE (aspectul proporţionalităţii fiind invocat, în realitate, din perspectiva chestiunilor aferente reţinerii stării de incompatibilitate, iar nu din perspectiva sancţiunii), în cauză sunt incidente prevederile art. 94 alin. (1) şi (2)2 din Legea nr. 161/2003, reclamantul nu a avut calitatea de comerciant în sensul legii, iar constatarea acestei stări de incompatibilitate poate privi doar mandatul actual de viceprimar nu şi mandatul anterior.

Pe de altă parte, întrebările preliminare ce fac obiectul cauzei C-40/21 vizează aplicarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în contextul art. 15 şi art. 47 din Cartă, în referire la sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, în cazul constatării conflictului de interese.

Aşadar, întrebările preliminare vizează proporţionalitatea sancţiunilor suportate de persoana cu privire la care s-a constat un incident de integritate, iar nu legalitatea raportului de evaluare.

În cauză, sesizarea instanţei de judecată vizează verificarea concluziilor raportului de evaluare (ce priveşte, de altfel, o stare de incompatibilitate, iar nu de conflict de interese), astfel încât răspunsul CJUE la întrebările preliminare referitoare la respectarea caracterului proporţional al sancţiunilor prevăzute de lege nu are aptitudinea de a lămuri chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, ce constă în verificarea existenţei sau nu a stării de incompatibilitate reţinută în sarcina reclamantului.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte constată că măsura de suspendare a judecării cauzei nu este conformă cu dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ., motiv pentru care se impune respingerea cererii formulate de recurentul-reclamant A., privind suspendarea judecării cauzei pendinte până la soluţionarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

III. Soluţia instanţei asupra excepţiei tardivităţii motivelor de recurs invocate de recurent prin memoriul depus în 12.10.2021

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia tardivităţii cererii completatoare a motivelor de recurs, invocată de intimata Agenţia Naţională de Integritate, Înalta Curte o apreciază întemeiată, pentru următoarele considerente:

Din analiza aspectelor evocate de recurentul - reclamant A. prin memoriul depus la data de 12.10.2021, Înalta Curte reţine, pe de o parte că argumentele evocate sub titulatura "motivul de recurs de ordine publică nr. 6" nu au natura unor critici noi, ci reprezintă doar o dezvoltare a aspectelor învederate prin memoriul de recurs depus la data de 12.02.2019, neputând fi apreciate drept motive de recurs de ordine publică.

În ceea ce priveşte argumentele evocate sub titulaturile de motive de recurs de ordine publică nr. 1-5, Înalta Curte observă că acestea vizează, în esenţă, următoarele chestiuni de drept:

- încălcarea principiului proporţionalităţii sancţiunilor, analizat din perspectiva art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi a art. 15 alin. (1), art. 39-40, art. 47, art. 49, art. 51 şi art. 52 alin. (1) şi (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în raport de care recurentul a invocat şi o pretinsă încălcare, de către prima instanţă, a principiilor iura novit curia şi priorităţii dispoziţiilor dreptului unional);

- nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de către intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate în lucrarea nr. 2927/A/II/02.02.2017, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/01.11.2017, cu care a fost finalizată această lucrare, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dat fiind că solicitarea de date şi informaţii nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere;

- aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara;

- caracterul caduc al prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi încălcarea principiului certitudinii juridice, privit din perspectiva predictibilităţii şi clarităţii unui astfel de text de lege.

Analizând, însă, astfel de chestiuni în mod comparativ cu cele invocate prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost aceasta completată la data de 13.06.2018), Înalta Curte observă că, în fapt, chestiunile antereferite (expuse prin memoriul de recurs din data de 12.10.2021) reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie şi care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de recurentul - reclamant în faţa primei instanţe în susţinerea cererii de anulare a raportului de evaluare nr. x/01.11.2017. Chestiunea proporţionalităţii a fost invocată, în cererea de chemare în judecată, din perspectiva reţinerii stării de incompatibilitate, iar nu din cea a sancţiunii, iar trimiterile din memoriul de recurs la prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 au vizat doar inaplicabilitatea sancţiunii în ipoteza unui mandat încheiat şi o imposibilitate de calcul al momentului de la care ar începe să curgă termenul de 3 ani.

De asemenea, Înalta Curte constată că respectivele critici nu au corespondent în motive de fapt care să fi făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, ce ar fi trebuit să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamant, pentru prima dată în recurs. Prin urmare, recurentul nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar prin aceste noi critici de nelegalitate se tinde la schimbarea cauzei juridice a litigiului pendinte.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căi extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Pe cale de consecinţă, dincolo de faptul că, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., invocarea motivelor de ordine publică reprezintă atributul exclusiv al instanţei de judecată, având în vedere şi necesitatea evitării confuziei dintre noţiunile de "regulă de ordine publică" şi "motiv de recurs de ordine publică", Înalta Curte apreciază că, în lipsa condiţiei esenţiale pe care orice critică ce poate fi evocată pe calea recursului trebuie să o îndeplinească- legătura cu cadrul procesual obiectiv al cauzei - în contextul în care aspectele evocate prin memoriul de recurs depus la data de 12.10.2021 sunt excedentare cauzei juridice a cererii de chemare în judecată (astfel cum a fost aceasta trasată prin actul iniţial de învestire şi prin precizarea din data de 13.06.2018), nu se poate reţine o evocare a unor motive de recurs de ordine publică.

Aspectele dezlegate prin Decizia nr. 45/2016 a ÎCCJ - CDCD, publicată în M.Of. nr. 386/23.05.2017 şi evocată de recurentul - reclamant, nu înlătură sus indicatele statuări, întrucât ceea ce s-a reţinut, cu forţă obligatorie, în cadrul acestei decizii este tocmai faptul că prin invocarea chestiunii prevalenţei dreptului unional nu se poate schimba cauza juridică a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.

Pe cale de consecinţă, întrucât nu se poate reţine teza unei invocări a unor motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte observă că potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)." Totodată, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.:

"Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate absolută."

Mai mult, conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în cauză nefiind incidente cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., câtă vreme termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la momentul comunicării hotărârii.

Pe cale de consecinţă, motivarea recursului trebuia realizată în termen de 15 zile de la comunicarea sentinţei civile nr. 4039 din data de 10 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. O atare comunicare a fost realizată către recurentul - reclamant la data de 28.01.2019, conform dovezii de înmânare aflate la dosarului instanţei de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia motivată calea de atac a recursului, a început să curgă de la acest moment şi s-a împlinit la data de 13.02.2019, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 183-184 C. proc. civ.

Cererea de completare a motivelor de recurs a fost, însă, depusă de recurentul reclamant la data de 12.10.2021, astfel cum rezultă din corespondenţa electronică provenind de la reprezentantul convenţional al recurentului, nefiind făcută dovada unei alte date de comunicare sau depunere a cererii de completare a motivelor recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că o astfel de cerere a fost formulată în afara termenului de 15 zile prevăzut de lege, respectiv la data de 12.10.2021, ultima zi în care putea fi depusă fiind 13.02.2019.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 185 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii completării recursului, invocată de intimata Agenţia Naţională de Integritate şi va respinge motivele de recurs formulate prin memoriul depus la data de 12 octombrie 2021, ca fiind tardiv formulate.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cererea formulată de recurentul - reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa constată, prin raportare la dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de textul procedural menţionat, urmând a respinge antemenţionata cerere, pentru argumentele expuse în continuare.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, recurentul - reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Având în vedere că interdicţia de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenţia Naţională de Integritate (ANI) în privinţa unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri şi fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancţiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestaţiei împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestaţii instanţa de contencios administrativ va verifica şi proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită?

2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ şi instanţa de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare şi din perspectiva respectării principiului proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani, aceasta chiar dacă va reţine existenta unei incompatibilităţi/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicţiei de 3 ani şi astfel s-ar încălca principiul proporţionalităţii sancţiunilor?

Instanţa de control judiciar reţine că, în raport de soluţia dată în paragrafele anterioare, privind respingerea motivelor de recurs evocate prin memoriul depus la data de 12 octombrie 2021, ca fiind tardiv formulate, în cauză nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în litigiul pendinte să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât chestiunea proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani cu abaterea săvârşită este excedentară cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost aceasta completată la data de 13.06.2018).

De asemenea, Înalta Curte reţine că, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, în cererea de sesizare trebuie să fie invocată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi are caracter de noutate.

În speţă, recurentul - reclamant solicită lămuriri privind interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale care nu au un astfel de caracter (de noutate), simpla sesizare a CJUE, pe calea trimiterii preliminare efectuate de Curtea de Apel Timişoara la data de 12.11.2022, nefiind în măsură a conferi caracter de noutate unei chestiuni precum cea evocată prin cererea de sesizare formulată de recurentul - reclamant.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

V. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (ce reprezintă unicul caz de casare evocat prin memoriul depus la data de 12.02.2019) recurentul-reclamant susţine că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a cadrului de reglementare a regimului incompatibilităţilor, din punctul de vedere al termenului în care se poate face evaluarea, al competenţei administrative a Agenţiei Naţionale de Integritate şi al însuşi conţinutului stării de incompatibilitate.

Niciuna dintre criticile formulate nu este întemeiată, sentinţa fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor corespunzătoare din Legea nr. 176/2010 şi din Legea nr. 161/2003.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 176/2010 (forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare): (1) Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora. (2) Activitatea ce se efectuează pe durata prevăzută la alin. (1) constă în evaluarea declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a conflictelor de interese sau a incompatibilităţilor, exclusiv pentru perioada exercitării funcţiilor sau demnităţilor publice.

Din înscrisurile dosarului de fond rezultata ca recurentul - reclamant a avut calitatea de viceprimar în mandatul 2013-2016 (validat prin HCL al comunei Santău, judeţul Satu Mare nr. 5 din 27 iunie 2012) şi în mandatul 2016-2020 (validat prin HCL al comunei Santău, judeţul Satu Mare nr. 22 din 23 iunie 2016).

Activitatea de evaluare declanşată prin nota nr. x/02.02.2017 şi încheiată prin raportul nr. x/01.11.2017 s-a desfăşurat în termenul de 3 ani de la încheierea primului mandat şi în cursul exercitării celui de-al doilea mandat, iar împrejurările care au fost reţinute ca generând starea de incompatibilitate datează din perioada 27.06.2012-13.04.2017, corespunzătoare primului mandat de ales local şi parţial celui de-al doilea (pentru perioada 23.06.2016-13.04.2017).

Contrar celor afirmate de recurentul - reclamant, instanţa de control judiciar apreciază că, din conţinutul normativ al art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, rezultă cu claritate posibilitatea realizării activităţii de evaluare a incompatibilităţilor şi ulterior momentului încetării mandatului, prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 ori cele ale art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 nefiind în măsură să genereze o altă interpretare a prevederilor art. 11 sus citat, câtă vreme au altă sferă de reglementare. Pe cale de consecinţă, sunt nefondate criticile recurentului prin care acesta afirmă că demersul de constatare a stării de incompatibilitate nu putea să vizeze decât mandatul 2016-2020 (actual la data emiterii Raportului), iar nu şi pe cel anterior (încheiat în 2016), astfel că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Totodată, Înalta Curte reţine că textul normativ prin care este reglementată situaţia de incompatibilitate constatată în privinţa recurentului-reclamant este art. 87 alin. (1), lit. g) din Legea nr. 161/2003, conform căruia: (1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: … g) calitatea de comerciant persoană fizică.

Acest articol este inclus în Capitolul III - Incompatibilităţi - Secţiunea a 4-a, incompatibilităţi privind aleşii locali, din Titlul IV al Legii nr. 161/2003 şi defineşte o situaţie juridică ce se încadrează în prevederile generale ale art. 80 din acelaşi act normativ: Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului titlu.

Autoritatea publică, în a cărei rază de competenţă intră activitatea de evaluare a incompatibilităţilor este Agenţia Naţională de Integritate, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

Aleşii locali se înscriu în categoriile de persoane vizate de norma citată, figurând în art. 1 alin. (1) pct. 30 al Legii nr. 176/2010.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o lipsă de interes a ANI în redactarea raportului, câtă vreme sfera atribuţiilor autorităţii pârâte cuprinde activitatea finalizată prin emiterea unui astfel de raport. Trimiterile din memoriul de recurs la prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, privind inaplicabilitatea sancţiunii în ipoteza unui mandat încheiat şi o imposibilitate de calcul al momentului de la care ar începe să curgă termenul de 3 ani, nu reprezintă elemente apte a evidenţia o nelegalitate a raportului atacat, câtă vreme chestiunea evaluată este cea a verificării existenţei sau nu a stării de incompatibilitate reţinută în sarcina reclamantului.

Sub aspectul calităţii de comerciant a reclamantului, Înalta Curte reţine că modalitatea de desfăşurare a activităţilor economice de către persoanele fizice este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, care, în art. 3 alin. (1) prevede că în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege, iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Persoanele fizice prevăzute la art. 3 alin. (1) pot desfăşura activităţile economice după cum urmează: a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate; b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale; c) ca membri ai unei întreprinderi familiale."

Corelativ, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului stabilesc obligaţia persoanei fizice autorizate de a obţine înscrierea în registrul comerţului anterior începerii activităţii economice.

În acest context vor fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 44/2008, care pentru perioada 27.06.2012-16 ianuarie 2017 definesc activitatea economică drept "activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi sau determinabili, în scopul obţinerii unui profit.", iar pentru perioada 17 ianuarie 2017 - 13.04.2017 o definesc drept "activitate economică - activitate cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii".

Concluzia evidentă ce se desprinde din aceste dispoziţii legale este aceea că persoana fizică autorizată are calitatea de comerciant, reprezentând o formă de organizare a activităţii economice prestată de persoana fizică, orientată spre scopul obţinerii de profit sau cu scop lucrativ. Un argument suplimentar în sensul calificării persoanei fizice autorizate drept comerciant rezultă şi din prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 278/2009 privind C. civ., potrivit cărora referirile la comercianţi din cuprinsul actelor normative în vigoare la data intrării în vigoare a C. civ., se consideră a fi referiri la persoanele fizice sau persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului.

În consecinţă, nu poate fi primită teza unei caducităţi a prevederilor art. 87 alin. (1), lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi nici cea prin care recurentul - reclamant tinde a evoca prevederile art. 3 Noul C. civ., în sensul definirii calităţii de comerciant a reclamantului în raport cu exercitarea sistematică şi organizată a activităţii, respectiv cu obţinerea veniturilor din această activitate.

Conform prevederilor O.U.G. nr. 44/2008, coroborate cu cele ale Legii nr. 71/2011, calitatea de comerciant este dobândită de la data înregistrării în Registrul Comerţului a persoanei fizice autorizate, independent de desfăşurarea sau nu a activităţii economice ulterior acestui moment.

În acest context, criticile recurentului- reclamant privind lipsa stării de incompatibilitate ca urmare a neexercitării efective a activităţii economice a PFA A. sunt nefondate. Dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în vigoare în perioada pentru care s-a reţinut starea de incompatibilitate (27.06.2012-13.04.2017), au un conţinut clar interdictiv cu privire la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică, simultan cu deţinerea calităţii de viceprimar.

Aşadar, legea nu condiţiona existenţa stării de incompatibilitate de derularea efectivă a actelor de comerţ, fiind sancţionat cumulul de funcţii şi/sau calităţi, independent de volumul de activitate al formei de organizare (persoană fizică autorizată, în cazul de faţă), sau chiar de lipsa activităţii. Modificările aduse dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 prin Legea nr. 87/2017 (care au introdus condiţia "exercitării" concomitente a funcţiilor/calităţilor incompatibile) au intrat în vigoare ulterior perioadei pentru care s-a constatat starea de incompatibilitate a reclamantului (mai precis la data de 5 mai 2017) şi, din acest motiv, nu sunt aplicabile raportului litigios de faţă, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii civile.

De altfel, Înalta Curte reţine că recurentul nici nu afirmă că PFA A. nu ar fi desfăşurat activitate, ci susţine doar că, în considerarea finanţării nerambursabile acordate de către Autoritatea Contractantă, pentru punerea în aplicare a Cererii de finanţare nr. x intitulată "instalarea tânărului fermier A. ca şef de exploataţie în mediul rural în conformitate cu prevederile măsurii 112", activitatea sa a vizat doar respectarea obligaţiilor asumate în cadrul proiectului finanţat de către Uniunea Europeană, excluzând orice implicare care ar fi putut aduce atingere principiului integrităţii. De asemenea, trimiterile recurentului la faptul că în mandatul ce a debutat în anul 2016 nu ar mai fi realizat venituri din activitatea PFA A. nu sunt apte a infirma starea de incompatibilitate reţinută în ceea ce îl priveşte inclusiv pentru perioada 23.06.2016-13.04.2017, câtă vreme, după cum s-a afirmat în paragrafele anterioare, în raport de forma normativă a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 aplicabilă cauzei, simpla deţinere a celor două calităţi era suficientă.

Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reţine drept corecte concluziile judecătorului fondului conform cărora prevederile art. 94 alin. (2) indice 2 din Legea nr. 161/2003 nu pot fi aplicate prin analogie, câtă vreme ipostaza recurentului, ce a avut calitatea de ales local este diferită de cea de funcţionar public vizată de situaţia de excepţie reglementată de art. 94 alin. (2) indice 2 din Legea nr. 161/2003, ce este de strictă interpretare.

În concluzie, Înalta Curte constată că starea de incompatibilitate reţinută în privinţa reclamantului a fost legal constatată de Agenţia Naţională de Integritate prin raportul de evaluare contestat, iar hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

Pentru aceste considerente, nefiind identificat niciun motiv de nelegalitate a hotărârii, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4039 din data de 10 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzei C-40/2021, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Admite excepţia tardivităţii completării recursului, invocată de intimata Agenţia Naţională de Integritate.

Respinge motivele de recurs formulate prin memoriul depus la data de 12 octombrie 2021, ca fiind tardiv formulate.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4039 din data de 10 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.