Insureds' Guarantee Fund claim: 90-day deadline for post-bankruptcy insurance debts requires direct filing with the Fund, not the insolvent insurer

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A., în calitate de contestator, a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019 emisă de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 60.029 RON reprezentând daune morale, sumă ce a fost stabilită în dosarul penal nr. x/2016, soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Craiova prin sentinţa penală nr. 3841/04.11.2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 614 din data de 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi a anulat decizia atacată, obligând pârâtul să emită o decizie pe fond pentru pretenţiile în cuantum de 60.029 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii în contencios formulată de intimatul-reclamant, apreciind recurentul că hotărârea pronunţată de prima instanţă nu respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ. şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurent motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la F.G.A a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului de creanţă. Astfel, faţă de natura acestui termen, respectiv de termen de decădere, singura soluţie legală ce putea fi dată în ipoteza unei cereri de plată depusă cu nerespectarea termenului, era cea a respingerii ei ca fiind tardiv formulată.

A arătat recurentul că, potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia ope legis obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. De asemenea, FGA acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi achitată sau acoperită în numele şi pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

Din această perspectivă, recurentul a subliniat că, deşi prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 2103/2015 şi a celor reglementate prin art. 18 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, ce privesc necesitatea formulării cererii de plată, printr-o motivare contradictorie, prima instanţă a stabilit, în mod implicit, că există identitate între F.G.A. şi asigurător, câtă vreme a statuat că cererea de plata depusă în termenul legal către asigurator îndeplineşte funcţiile cererii de plată, reţinând prima instanţă că acest aspect rezultă din obligaţia de a face ce incumba Fondului, constând în preluarea inclusiv a cererilor adresate, în termen, de creditori asigurătorului.

A mai apreciat recurentul că, din situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că intimatul a depus cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x la data de 13.11.2018, ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile, calculat de la data pronunţării deciziei penale nr. 728 din data de 20.04.2017 a Curţii de Apel Craiova, cererea de despăgubire depusă la asigurător neputând echivala cu cererea de plată reglementată de Legea nr. 213/2015.

Din această perspectivă, recurentul a arătat că F.G.A. a respectat art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, în sensul că a preluat dosarele de daună, evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare şi, în mod evident şi cererea adresată asiguratorului de către intimatul-reclamant, dar, în raport de scopul FGA, acesta nu era abilitat să soluţioneze automat cererile de despăgubire adresate asigurătorului, fiind necesară parcurgerea procedurii administrative speciale reglementate de Legea nr. 213/2015.

A mai afirmat recurentul că instanţa de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depăşirea termenului legal, respectiv intervenirea sancţiunii decăderii, sancţiune ce stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un act de natura celui întreprins de intimatul-reclamant.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

În susţinerea apărărilor sale, intimatul a învederat, în esenţă, că motivarea hotărârii instanţei de fond este foarte clară şi lipsită de contradictorialitate, instanţa neatribuind pârâtului obligaţiile asigurătorului. Din această perspectivă, intimatul a învederat că, prin soluţia pronunţată, judecătorul fondului a arătat, în mod clar, că FGA avea obligaţia de preluare a dosarelor de daună de la asigurator, conform art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015, că FGA a anunţat pe site-ul său, în Ghidul pentru consumatorii B. S.A., faptul că va prelua evidenţa contractelor de asigurare în vigoare şi evidenţa completă a dosarelor de daună precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acelor contracte şi dosare, iar reclamantul a formulat o cerere de plată care a fost depusă, în termenul legal, la asiguratorul aflat în faliment, prin preluarea dosarelor, FGA fiind învestit cu soluţionarea cererii de plată.

De asemenea, a mai învederat intimatul - reclamant că normele invocate de recurent reglementează un termen de decădere şi nu o formă a cererii, drept condiţie de decădere. Totodată, invocând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimatul a învederat că sancţiunea decăderii nu poate fi aplicată într-o situaţie precum cea din litigiul pendinte, câtă vreme este incident principiul ce impune, în scopul asigurării liberului acces la justiţie, ca cererile greşit îndreptate să fie trimise jurisdicţiei competente în soluţionarea acestora. Pentru acest motiv, apreciază că instanţa de fond a interpretat în mod corect prevederile legale aplicabile cauzei, atunci când a conferit efecte juridice cererii de plată ce a fost depusă la asigurator şi nu la pârât.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul - reclamant A. şi a amânat cauza pentru data de 22 iunie 2022, în vederea respectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, sub forma comunicării către intimat a înscrisurilor noi depuse de recurent.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin acţiunea în contencios administrativ reclamantul A. a solicitat, în esenţă, anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019, emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A") şi obligarea acestuia la soluţionarea pe fond a cererii de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x din 21.11.2018, depusă prin fax la data de 13.11.2018, în sensul admiterii acesteia.

Printr-o astfel de cerere, intimatul - reclamant a solicitat plata, din disponibilităţile F.G.A., a sumei de 60.029 RON cu titlu de daune morale stabilite în dosarul penal nr. x/2016 prin sentinţa penală nr. 3841/04.11.2016 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 19739/10.04.2019, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 20.04.2017, drept dată a rămânerii definitive a deciziei penale nr. 728, a Curţii de Apel Craiova.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamant, anulând decizia nr. 19739/10.04.2019 şi obligând pârâtul să emită o decizie pe fond pentru pretenţiile în cuantum de 60.029 RON, hotărâre a cărei legalitate a fost criticată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., de pârâtul F.G.A.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a respectat obligaţia de a motiva hotărârea adoptată în condiţiile de conformitate consacrate legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse şi fără ca hotărârea pronunţată să se întemeieze pe considerente străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situaţia de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia faţă de fiecare argument relevant, dar şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, motivarea evidenţiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, conform standardelor impuse de jurisprudenţa Curţii EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate fiind clare şi lipsite de contradictorialitate.

Criticile aduse de recurent aserţiunilor primei instanţe asupra "obligaţiei de a face", ce a fost reţinută de instanţă în sarcina sa, privite în mod comparativ cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 18 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reprezintă, în realitate, critici de nelegalitate aduse raţionamentului juridic utilizat de judecătorul fondului, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., fără a putea, însă, fi apreciate drept indicative de contrarietate, întrucât considerentele în discuţie reprezintă doar maniera primei instanţe de interpretare a efectelor sau parametrilor de executare a unei obligaţii de a face, iar nu o motivare contradictorie.

De asemenea, Înalta Curte reaminteşte că, în jurisprudenţa sa, a reţinut, în mod constant, că motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.

Înalta Curte observă că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut că, în speţă, creanţa exhibată de intimatul reclamant are natura unei creanţe născute ulterior deschiderii procedurii falimentului faţă de asigurătorul B. precum şi faptul că termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată a început să curgă de la data pronunţării deciziei penale nr. 728/20.04.2017 a Curţii de Apel Craiova, iar astfel de aspecte nu au fost, în fapt, recurate de niciuna dintre părţi.

Chestiunea de drept dezlegată de prima instanţă şi criticată, în esenţă, de recurent, este cea a naturii juridice a notificării depuse de intimatului - reclamant, prin reprezentant convenţional practician al dreptului (avocat), la asigurătorul B. S.A.., la data de 19 iulie 2017, conform recipisei poştale aflate la fila x verso din dosarul primei instanţe (iar nu 10 iulie 2017, cum a reţinut prima instanţă).

O astfel de notificare a fost apreciată de prima instanţă ca îndeplinind funcţiile cererii de plată reglementate de Legea nr. 213/2015 şi pe care, în opinia judecătorului fondului, recurentul - pârât era obligat să o soluţioneze în virtutea obligaţiei de a face, reglementată de art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015 şi de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004.

Instanţa de control judiciar nu poate achiesa, însă, la raţionamentul primei instanţe, apreciind că o astfel de notificare nu reprezintă cerere de plată în sensul Legii nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că între recurentul - pârât FGA şi intimatul - reclamant a existat un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revenea obligaţia de a primi cererea de plată depusă în temeiul Legii nr. 213/2015 şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit.

Mai mult, Înalta Curte reţine că, potrivit alin. (2) al art. 14 din Legea nr. 213/2015: Cererea de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia, la sediu sau prin poştă, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului, cu anexarea înscrisurilor justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate; dacă cererea de plată priveşte mai multe dosare de daună sau contracte de asigurare, potenţialul creditor de asigurare anexează o evidenţă conţinând datele de identificare şi sumele aferente fiecărui dosar de daună/contract de asigurare, precum şi orice documente relevante, dacă este cazul.

De asemenea, prevederile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 dispun astfel: Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări. În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor justificative.

Astfel de prevederi normative reglementează, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile prin exhibarea raportului juridic de drept administrativ, precum şi procedura pe care acesta este obligat să o urmeze, legiuitorul reglementând expres că cererea de plată, în special cea formulată pentru creanţe născute ulterior deschiderii procedurii, se adresează şi se depune/comunică Fondului, direct sau prin mandatarii acestuia. Din conţinutul normativ al prevederilor art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 503/2014, nu rezultă că asigurătorul în faliment ar avea calitatea de mandatar desemnat de către Fond în vederea primirii cererilor de plată.

Simpla obligaţie a recurentului - pârât de a prelua de la asigurător evidenţa contractelor de asigurare în vigoare la data închiderii procedurii de redresare financiară, evidenţa completă a dosarelor de daună, precum şi evidenţele tehnico-operative şi contabile aferente acestor contracte şi dosare, reglementată de art. 23 din Legea nr. 503/2014, nu poate fi extrapolată în sensul de a justifica instituirea unui mecanism suplimentar de depunere a cererilor de plată (prin adăugarea la prevederile Legii nr. 213/2015), câtă vreme scopul unei astfel de obligaţii de a face ce incumba recurentului este expres precizat de legiuitor ca fiind doar cel de al publicării listei potenţialilor creditori de asigurări, beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

De altfel, prevederile art. 22 din Legea nr. 503/2004 dispuneau expres faptul că: În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare, sensul sintagmei finale fiind inclusiv cel ce vizează procedura de depunere/comunicare a cererii de plată la recurent.

Din analiza notificării depuse de intimatul - pârât la data de 19 iulie 2017 la asigurătorul B. S.A, rezultă că natura acesteia este de act de punere în întârziere a asigurătorul cu privire la executarea voluntară a obligaţiilor de plată stabilite prin sentinţa penală nr. 3841/04.11.2016 a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 728/20.04.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, intimatul - reclamant, solicitând, în esenţă, plata creanţei din fondurile debitorului (B.).

Astfel, formularea notificării a vizat raportul de asigurare existent între intimat şi asigurător, reprezentând o cerere formulată, în fapt, conform prevederilor art. 54 şi art. 55 din Legea nr. 136/1995 (normă aplicabilă în raport de data producerii accidentului şi de prevederile art. 36 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 54/2016), iar nu raportul de drept administrativ dintre recurent şi intimatul - reclamant, ce este reglementat de prevederile normative speciale ale Legii nr. 213/2015, cele două având naturi diferite.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că, la data depunerii notificării formulate de intimatul - reclamant (19.07.2017), procedura falimentului B. fusese deja deschisă, decizia privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă fiind publicată, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul instanţei de recurs, motiv pentru care notificarea sus indicată, depusă de intimatul - reclamant la asigurătorul B., nu poate fi calificată drept cerere de plată, în sensul art. 14 din Legea nr. 213/2015, ignorarea, de către intimatul - reclamant, a procedurii administrative speciale reglementate expres de un astfel de text normativ neavând o justificare rezonabilă.

Unica cerere ce îndeplineşte condiţiile reglementate de antereferitele prevederi normative este cea depusă de intimatul - reclamant la data de 13.11.2018 (prin fax - dosarul primei instanţe).

Or, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată formulată la data de 13.11.2018 şi înregistrată cu nr. x/21.11.2018 a fost depusă de intimatul - reclamant cu depăşirea termenului de decădere de 90 de zile, reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care a început să curgă la data de 20.04.2017 (data naşterii dreptului de creanţă al intimatului - reclamant) şi s-a împlinit la data de 20.07.2017, actul administrativ reprezentat de Decizia nr. 19739/10.04.2019, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind, astfel, emis de recurentul - pârât F.G.A. în condiţii de deplină legalitate.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluţiei primei instanţe, se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa civilă nr. 614 din data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, privind anularea deciziei nr. 19739/10.04.2019 emisă de pârât, ca neîntemeiată.

Totodată, în raport de soluţia pronunţată în recurs, în condiţiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte, faţă de cererea formulată de recurentul - pârât, va obliga intimatul - reclamant A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a ordinului de plată nr. x din data de 21.01.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 614 din data de 21 octombrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.