Subrogated insurer fails to overturn annulment of Guarantee Fund's refusal; cap per claim upheld but direct payment refused, administrative re-examination ordered

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.12.2016, sub nr. x/2016 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat

- Anularea Deciziei nr. 2261/18.10.2016 ("Decizia") de respingere a cererii de plata nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 5419,94 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice parate, in principal la efectuarea plăţii sumei pretinse, si in subsidiar la emiterea unui act administrativ prin care sa aprobe plata sumei de 5419,94 RON, aferente cererii de plata nr. x/15.03.2016.

- Obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea prezentului demers procesual.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2978 din 21 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia atacată, a respins capătul de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, ca fiind prematur formulat, a respins în rest acţiunea şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind lipsită de interes.

3. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 2978 din 21 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilităţile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, aşa încât în cauză nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că legea aplicabilă în timp obligaţiei legale de garanţie aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995; înlăturarea considerentelor referitoare la lipsa de interes a excepţiei de neconvenţionalitate şi înlocuirea acestora cu propriile considerente în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicare în cauză dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că aduc atingere în substanţă sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; casarea în parte a sentinţei nr. 2978 din 21 iulie 2017 şi, în rejudecare, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plăţii sumei de 5419,94 RON pretinse, iar, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 5419,94 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016; obligarea intimatului FGA la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Recurenta a arătat că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garanţie, nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, fiind lipsit de orice îndoială că, în cauză, obligaţie de garanţie, precum şi drept corelativ la garantare, s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, sub regimul juridic creat prin dispoziţiile Legii nr. 136/1995.

Aşa fiind, în speţă, a opinat recurenta, contrar celor exprimate de instanţa de fond, obligaţia de garantare şi dreptul corelativ la garantare rezultate din raportul juridic de garantare la care participă FGA s-au născut de plin drept în baza Legii nr. 136/1995, la data emiterii Poliţei RCA de către asigurătorul B., falimentul asigurătorului neavând niciun efect asupra naşterii respectivului raport juridic obligaţional, declanşând doar procedura de valorificare a dreptului recurentei al despăgubiri contra FGA.

În concluzie, a solicitat recurenta instanţei de control judiciar să constate că prin considerentele instanţei de fond, care au conchis spre aplicarea în litigiul pendinte a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, se încalcă principiul aşteptărilor legitime, în condiţiile în care norma juridică nouă este imprevizibilă, neputându-se anticipa în mod rezonabil că ea va opera pentru poliţele RCA şi chiar poliţele CASCO încheiate sub imperiul vechii legi, impunând o limitare a răspunderii patrimoniale a intimatului FGA până la plafonul de 450.000 RON.

Recurenta-reclamantă a apreciat că aplicarea, prin sentinţa atacată, a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, întrucât raporturile juridice dintre A. şi clienţii asiguraţi facultativ CASCO s-au născut anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Pe cale de consecinţă, şi raporturile juridice dintre persoanele vinovate de producerea riscului şi asigurătorul B. s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligaţiei de plată a contribuţiei de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societăţii de la momentul încheierii poliţei de asigurare şi obligaţia corelativă a FGA de preluare a riscului şi de îndeplinire a funcţiei de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că se justifică în mod rezonabil înlăturarea considerentelor instanţei de fond referitoare la neîncălcarea principiului neretroactivităţii legii civile în urma emiterii deciziei contestate, în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a criticat şi considerentele instanţei de fond prin care instanţa de fond a conchis asupra excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia CEDO. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă recurentului-pârât.

În esenţă, recurenta a susţinut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerinţe nepermise a Statului Român, sancţionată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia CEDO.

Având în vedere jurisprudenţa europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta a apreciat că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogaţie, nu urmăreşte niciun scop legitim, astfel cum rezulta din expunerea de motive a Legii nr. 213/2015. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convenţional de precizie şi previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care conduc la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei şi care nu îndeplinesc cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii CASCO - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii sumei pretinse. În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susţinut, contrar argumentaţiei primei instanţe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentaţiei administrative rezultând că s-au făcut verificări cu privire la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi apoi ulterior Fondul a concluzionat că această creanţă nu poate fi achitată, ca urmare a depăşirii pragului maxim de 450.000 RON.

3.2.1 Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 2978 din 21 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material existând, totodată, şi motivări contradictorii ale instanţei, astfel că dezvoltarea motivelor de recurs va fi una comună.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său.

A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.

Astfel, a susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni economice, în scopul obţinerii de profit şi care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu determinată în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamant.

Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2, art. 13, art. 12 alin. (1) şi art. 14 alin. (1), art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, recurentul a arătat că legislaţia specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislaţiei în materia insolvenţei impune şi unitate de interpretare a acesteia.

Scopul procedurii falimentului, presupune desfăşurarea concomitentă a procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, aceasta din urmă fiind destinată doar creditorilor de asigurare ca şi categorie beneficiară a unei protecţii suplimentare.

Un alt element important, ignorat în mod greşit de instanţa de fond, a apreciat recurentul este şi conduita A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe faţă de Fond în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult.

Astfel, pârâtul a arătat că A. figurează ca un singur creditor de asigurare în Tabelul Preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., iar ca menţiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţie rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare.

Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

Cât priveşte creanţa FGA înscrisă la masa credală a debitoarei B., a arătat că aceasta a fost analizată de către lichidatorul judiciar al debitoarei B. prin prisma dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările formulate în cauză.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinări faţă de recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

4.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentinţa atacată şi dispoziţiile legale incidente cauzei, instanţa de control judiciar va menţine soluţia dată de instanţa de primă jurisdicţie ca fiind legală şi, pe cale de consecinţă, recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 5419,94 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse, şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acestei sume.

Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile tardivităţii invocării motivelor de neconvenţionalitate şi inadmisibilităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a anulat decizia atacată, a respins capătul de cerere privind efectuarea plăţii sumei pretinse, ca fiind prematur formulat, a respins în rest acţiunea şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind lipsită de interes.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

1.1. Cu privire la recursul reclamantei A. S.A.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta au fost invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe aplicarea legii civile în timp, aceasta apreciind că în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 136/1995, iar nu ale Legii nr. 213/2015, plata despăgubirilor în limita sumei de 450.000 RON, în temeiul Legii nr. 213/2015, intervine doar pentru situaţiile în care poliţele de asigurare sunt emise după intrarea în vigoare a acestei legi, aşa încât se impune obligarea Fondului la plata întregii despăgubiri, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016).

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond şi considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Având în vedere că instanţa de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

De altfel, chiar şi în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluţia instanţei de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruenţă cu soluţia obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greşită raportare a instanţei de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

Prin recursul dedus judecăţii, reclamanta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reţinând că, în speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse.

Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Concluzionând, instanţa de control judiciar, apreciind că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

1.2. Cu privire la recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susţinând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, a fost pronunţată Decizia nr. 29 din 02.03.2020 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a arătat mai sus.

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către reclamantă, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, toate criticile formulate în cauză sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei şi sub acest aspect.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2978 din 21 iulie 2017 şi a sentinţei nr. 4871 din 26 noiembrie 2018 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2021.