Joint and several tax liability: burden of proving manager's bad faith under Art. 25(2)(d) Law 207/2015 where company was inactive and debt-free at manager's departure.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the tax authority’s appeal, thereby upholding the Court of Appeal’s judgment that annulled the administrative decision holding the former company manager and shareholder jointly and severally liable for approximately 3.84 million RON in tax debts. The dispute concerned a challenge to a joint and several liability order issued by the tax administration against an individual who served as a manager and associate of an insolvent limited liability company, based on supplementary tax obligations established by a subsequent fiscal inspection for a period during which the company had ceased operations and registered no outstanding tax liabilities at the time the individual ceased their role. Relying on Article 25(2)(d) of Law No. 207/2015, the court ruled that joint and several liability for failure to declare or pay tax obligations requires proof of bad faith by the manager, which cannot be presumed but must be demonstrated by specific acts or omissions; since the company was inactive and debt-free when the individual left, the tax authority failed to overturn the presumption of good faith, rendering the liability order unlawful.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 25 din Legea nr. 207/2015, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, art. 496 alin. (1) C. proc. civ; Joint and several tax liability: burden of proving manager's bad faith under Art. 25(2)(d) Law 207/2015 where company was inactive and debt-free at manager's departure: The dispute concerned a challenge to a joint and several liability order issued by the tax administration against an individual who served as a manager and associate of an insolvent limited liability company, based on supplementary tax obligations established by a subsequent fiscal inspection for a period during which the company had ceased operations and registered no outstanding tax liabilities at the time the individual ceased their role. Relying on Article 25(2)(d) of Law No. 207/2015, the court ruled that joint and several liability for failure to declare or pay tax obligations requires proof of bad faith by the manager, which cannot be presumed but must be demonstrated by specific acts or omissions; since the company was inactive and debt-free when the individual left, the tax authority failed to overturn the presumption of good faith, rendering the liability order unlawful.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis cited for the dismissal of the appeal as unfounded, establishing the procedural framework for final judicial review in administrative litigation.
Procedural rule governing the power of the cassation court to maintain or modify the lower court's decision after dismissing the appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi privind soluţionarea contestaţiei pe care a formulat-o împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849 C/12.09.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, solicitând anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, cu consecinţa anulării Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa-Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice şi a exonerării reclamantului de obligaţia de plată a sumei de 3.839.828 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civile nr. 92/CA din 9 iulie 2020 a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, a dispus anularea Deciziei nr. 240/04.11.2019 privind soluţionarea contestaţiei emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 82849C/12.09.2019 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtele pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a declarat recurs.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului recurentele critică sentinţa civilă nr. 92/09.07.2020 din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), arătând că în mod eronat a apreciat instanţa de fond că nu a fost dovedită reaua credinţă - elementul subiectiv pentru angajarea răspunderii solidare.
Instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile raportului de inspecţie fiscală.
În primul rând, obligaţiile fiscale în sumă de 3.839.828 RON, aferente perioadei în care acesta a deţinut calitatea de asociat/administrator al S.C. B. S.R.L. reprezintă debite nedeclarate şi stabilite suplimentar de organul de control.
Nu în ultimul rând, Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 nu a fost contestată, de unde rezultă că persoanele răspunzătoare au recunoscut obligaţiile fiscale stabilite suplimentar.
La baza emiterii deciziei contestate au stat: dosarul fiscal al contribuabilului S.C. B. S.R.L., Procesele-verbale nr. x/25.08.2014 şi nr. y/05.03.2019 prin care a fost declarată starea de insolvabilitate, precum şi evidenţa informatizată a Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa.
Deşi şi-a însuşit starea de fapt fiscală a societăţii atunci când a aprobat situaţiile financiare anuale, reclamantul a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege şi nu a manifestat diligenţa unei persoane de bună credinţă, inacţiunea ei în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, reaua-credinţă.
Răspunderea solidară nu a fost angajată prin reţinerea unei prezumţii de rea credinţă, ci prin răsturnarea prezumţiei bunei credinţe în urma observării unor acte sau fapte, inclusiv omisiuni (în condiţiile în care există obligaţia expresă de a ieşi din pasivitate) care permit dovedirea fără dubiu a relei credinţe prin aceea că, deşi obligaţiile fiscale puteau fi plătite, cel puţin în parte, cuantumul acestora putea fi limitat.
Având în vedere că obligaţiile fiscale restante în cuantum de 10.735.155 RON reprezintă debite nedeclarate şi stabilite suplimentar de către inspecţia fiscală pentru perioada 01.01.2012 - 31.12.2014, interval de timp în care contestatorul a deţinut calitatea de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L., se constată că organul fiscal a procedat în mod corect la atragerea răspunderii solidare a reclamantului.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente a apărărilor expuse în întâmpinare intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 82849C/12.09.2019 s-a decis atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., care a deţinut calitatea de asociat al S.C. B. S.R.L..
În cuprinsul deciziei s-a reţinut că debitoarea B. S.R.L. înregistra, la data de 05.03.2019, obligaţii fiscale în sumă de 1.793.570 RON, din care debite în sumă de 820297 RON şi accesorii în sumă de 2591273 RON. Debitoarea a fost declarată insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile şi a fost declarată inactivă la data de 20.06.2014.
Reclamantul a fost asociat al societăţii B. în perioada 16.08.2007-04.07.2013 şi administrator cu puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012.
De asemenea, s-a mai reţinut că la data la care A. şi-a cesionat părţile sociale deţinute la B. S.R.L. către C., societatea nu figura cu obligaţii fiscale de plată.
Pentru debitoarea B. s-a întocmit un raport de inspecţie fiscală (nr. F-CT 539/7253 din 23.06.2015, care a vizat perioada 01.01.2012-31.12.2014), în baza lui emiţându-se, apoi Decizia de impunere nr. x/23.06.2015 pentru obligaţii fiscale suplimentare de plată de 10.735.155 RON. S-a menţionat că obligaţiile fiscale restante în sarcina lui A., în calitate de asociat în perioada 16.08.2007-04.07.2013 şi administrator cu puteri depline în perioada 16.08.2007-21.12.2012 al debitoarei B. S.R.L. sunt în valoare totală de 3.839.828 RON.
Reclamantul a formulat contestaţie administrativă împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 240/04.11.2019, contestaţia a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Înalta Curte constată că, astfel cum s-a arătat chiar în cuprinsul deciziei, la momentul în care reclamantul şi-a cedat părţile sociale către C., societatea nu figura cu obligaţii fiscale de plată.
Faptul că printr-un raport de inspecţie fiscală s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina societăţii, aferente şi unei perioade în care reclamantul deţinea funcţia de administrator‚ nu conduce automat la ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare.
Înalta Curte reţine că răspunderea reglementată de art. 25 din Legea nr. 207/2015 este o răspundere pentru fapta proprie, reglementată în considerarea calităţii pe care persoana chemată a răspunde a deţinut-o în cadrul debitorului persoană juridică şi în virtutea căreia îi revenea dreptul şi obligaţia de a decide asupra activităţii acesteia (asupra acţiunilor/inacţiunilor debitorului, asupra actelor juridice perfectate, tranzacţiilor şi operaţiunilor efectuate etc).
Pentru a se reţine, în sarcina administratorului debitorului persoană juridică sau în sarcina oricărei alte persoane, săvârşirea faptei reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, este necesar ca determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale, de către debitorul persoană juridică, să fi fost săvârşite cu rea-credinţă.
Textul de lege face vorbire de "reaua-credinţă", condiţie a cărei îndeplinire trebuie să reiasă din motivarea în fapt a actului administrativ-fiscal contestat, respectiv să fie probată prin înscrisurile care au fundamentat emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Reaua-credinţă nu se presupune, aceasta trebuie să rezulte din acte/fapte concludente, stabilite de organul fiscal pe bază de probe şi reţinute ca atare în cuprinsul actului administrativ - fiscal.
Interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 la cazul concret dedus judecăţii, instanţa de fond a reţinut că cea de-a doua condiţie de antrenare a răspunderii solidare nu este îndeplinită în speţă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, "în anul 2012 (singura perioadă care poate fi reţinută ca relevantă în ceea ce-1 priveşte pe reclamant) societatea nu a funcţionat, activitatea fiindu-i suspendată timp de 6 luni şi necontinuând nici în următoarele şase luni şi nici nu figura cu obligaţii fiscale restante, astfel că nu se poate reţine cu temei că fostul administrator nu ar fi declarat sau că ar fi determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".
Având în vedere faptul că, în perioada în care a deţinut calitatea de asociat şi administrator al societăţii debitoare B. S.R.L., această persoană juridică nu a desfăşurat activitate şi, pe cale de consecinţă, la momentul încetării calităţii de asociat şi administrator, societatea nu înregistra obligaţii fiscale nedeclarate/neachitate, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu poate fi antrenată răspunderea solidară în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.
Prezumţia care operează este cea de bună - credinţă şi obligaţia răsturnării acesteia revine organului fiscal, care să indice, punctual şi pe bază de probe, acţiunile sau inacţiunile din care ar rezulta reaua-credinţă.
Înalta Curte constată că nici în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare, nici în cuprinsul deciziei de soluţionare a contestaţiei, nici cu ocazia soluţionării în fond a cauzei şi nici în cuprinsul motivelor de recurs, nu au fost indicate şi nici probate, acele acţiuni sau inacţiuni ale intimatului-reclamant care sa fi condus la răsturnarea prezumţiei de bună -credinţă.
De asemenea, Înalta Curte constată că simpla susţinere a recurentei vizând un pretins dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin lege şi o pretinsă lipsă de diligenţă a unei persoane de bună credinţă nu poate fi reţinută, nu numai pentru că această susţinere nu a fost dovedită, întrucât nu au fost indicate, în concret, acţiunile sau inacţiunile pe care le-ar fi săvârşit în calitate de asociat şi administrator al debitorului, dar, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a rezultat contrariul, câtă vreme, la data încetării calităţii de administrator şi asociat al societăţii B. S.R.L., nu existau obligaţii fiscale care să nu fi fost declarate sau achitate.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 92/CA din 9 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2022.