Pilotage authorization annulment action time-barred; appeal rejected, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea adresată Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă şi înregistrată la data de 21.08.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Navală Romana şi B. S.R.L., anularea autorizaţiei emisă de către pârâta Autoritatea Navală Română sub seria x nr. x-CT pentru titularul B. S.R.L., autorizaţie în baza căreia operatorul economic poate desfăşura activităţi siguranţă pilotajul navelor maritime la intrarea şi ieşirea în/din porturi şi între danele aceluiaşi port - Constanţa.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 210 de la data de 21 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Constanta, secţia a II-Civilă, în cauza cu nr. x/2018, a fost respinsă excepţia lipsei de interes, ca nefondată, şi admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Totodată, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Navală Română şi pârâta B. S.R.L., ca prescrisă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 210 de la data de 21 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanta, secţia a II-Civilă, în cauza cu nr. x/2018 a formulat cerere de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, cu consecinţa trimiterii dosarului la instanţa de fond.

În esenţă, în motivare, a arătat recurenta că instanţa de fond a efectuat o greşită interpretare a legii prin prisma admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în sens material.

Recurenta a reluat în cererea de recurs coordonatele situaţiei de fapt expuse pe larg şi în cererea de chemare în judecată, susţinând că a formulat Plângere înregistrată de intimata Autoritatea Navală Română sub nr. x/08.01.2018, iar la 13.02.2018 a formulat Plângerea prealabila înregistrata sub nr. x/13.02.2018 adresata ANR prin care a solicitat revocarea, retragerea autorizaţiei seria x 77-CT ce a fost acordata B. S.R.L..

La data de 27.03.2018 a primit răspuns la plângerea prealabilă prin Adresa nr. x/27.03.2018 in sensul respingerii acesteia ca nefondata, cererea de chemare în judecată fiind formulată în termen.

Instanţa de judecată s-a raportat exclusiv la data formulării răspunsului la petiţia iniţială respectiv la data de 18-01-2018, cu toate că actul administrativ era adresat unui terţ, iar considerentele privind dosarul nr. x/2017, filele x din cuprinsul vol. I NU pot fi reţinute ca fiind legale din moment ce soluţia judiciară adoptată în acea cauză a fost de anulare a cererii de intervenţie pentru LIPSA unui reprezentant legal, ceea ce face ca din punct de vedere al temeiniciei un asemenea raţionament juridic să NU poată fi primit.

Instanţa de fond a imputat recurentei faptul că ar fi avut un reprezentant legal ce ar fi luat la cunoştinţă de actul administrativ atacat.

Pentru a demonstra faptul că recurenta a avut desemnat curator special din rândul avocaţilor a depus la dosarul cauzei încheierile de constatare a lipsei calităţii de reprezentant legal, de reprezentant convenţional pentru avocatul desemnat, de desemnare a unui curator în dosarele nr. x/2015, y/2015, z/2017, w/2017, precum şi Decizia nr. 111/30-03-2018 prin care s-a admis apelul în dosarul nr. x/2018 şi s-au anulat efectele de suspendare a desemnării în calitate de administrator a asociatului C., dată de la care aceasta a putut să solicite retractarea curatorilor din dosare.

A mai susţinut recurenta faptul că într-un alt dosar, în care judecata se realiza în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., aceasta din urmă avea cunoştinţă şi a contribuit prin acţiuni la zădărnicirea demersurilor judiciare de desemnare a unui reprezentant legal care să reprezinte societatea în relaţiile cu terţii.

A susţinut că instanţa de control judiciar trebuie să cenzureze alegaţiile părţilor adverse deoarece, în conformitate cu principiul general quod nullum est nullum producit effectum, un act nul nu poate produce nici un efect juridic.

Intimata Autoritatea Navală Română a refuzat în perioada de referinţă să recunoască calitatea de reprezentant legal a asociatului C., a refuzat să emită autorizaţia pentru efectuarea serviciului de pilotaj al navelor maritime de către firma recurentă, ceea ce demonstrează din nou că accepţiunea instanţei de fond este eronată, fiind în afara dispoziţiilor legale.

Recurenta avea, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, obligaţia de a se adresa autorităţii emitente (pentru că nu există autoritate superioară) pentru revocarea actului, anterior sesizării instanţei de contencios din moment ce actul atacat era adresat unui terţ, iar partea vătămată era străină de acel act, procedura graţioasă fiind impusă de prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi terţului.

Termenul de la care a început să curgă prescripţia este de 05-03-2018 dată la care emitentul actului administrativ a soluţionat plângerea prealabilă, cererea iniţială adresată autorităţii publice, neavând un asemenea caracter aşa încât NU poate fi primit ca legal un termen de prescripţie ce a început să curgă de la data de 18-01-2018 fără parcurgerea etapei recursului graţios de plângere prealabilă.

Cererea iniţială adresată autorităţii publice NU poate reprezenta o veritabilă plângere prealabilă fără a avea în vedere că calitatea de terţ a recurentei faţă de actul atacat.

A susţinut recurenta că au fost încălcate dispoziţiile legale în materia prescripţiei extinctive, respectiv art. 2502 alin. (2), pct. 3 din C. civ. ce dispune excepţii de la prescripţia extinctivă tocmai datorită naturii şi obiectul dreptului ocrotit, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.

În cazul dedus judecăţii vătămarea creată este deosebit de gravă raportat la valorile sociale ocrotite, emiterea unui act administrativ cu consemnări false determină inopozabilitatea unui termen de prescripţie.

Instanţa trebuia să pună în discuţia contradictorie a părţilor aspectele de fapt invocate, cele rezultate din probe, anume suspendarea curgerii termenului de prescripţie potrivit prevederilor art. 2532 pct. 3,6,7 din C. civ.

Instanţa era datoare să aplice prevederile art. 2534 din C. civ., anume prescripţia suspendată NU se va putea împlini decât după expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspendării pentru prescripţiile de 6 luni, aşa cum este în speţa de faţă.

Instanţa de fond trebuia să analizeze şi cauzele de întrerupere a prescripţiei reglementate de prevederile art. 2537 pct. 4 C. civ. raportat la prevederile dispoziţiilor art. 2540 din C. civ. cu aplicarea prevederilor art. 2541 din C. civ.

Recurenta nu a rămas pasivă la curgerea timpului, ci a efectuat acte materiale de punere în întârziere, a formulat o plângere administrativă prin care a solicitat revocarea actului administrativ, dar şi stabilirea situaţiei de fapt reale în privinţa deţinătorului autorizaţiei administrative ce trebuia să determine cel puţin un control din partea emitentului actului administrativ, reverificarea modului de acordare a autorizaţiei, fapt ce NU s-a întâmplat în realitate.

Întreruperea termenului de prescripţie atrage conform prevederilor art. 2541 din C. civ. ştergerea prescripţiei începute înainte să se fi ivit cauza de întrerupere.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta Autoritatea Navală Română (AISR) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu menţinerea ca temeinica şi legală a sentinţei instanţei de fond.

A susţinut că instanţa de fond a apreciat că a fost nesocotit de reclamanta termenul imperativ de decădere pentru formularea acţiunii de anulare a unui act administrativ, termen calculat de la data luării la cunoştinţă a actului atacat, în speţă autorizaţia seria x 77-CT emisă pentru titularul B. S.RL. Astfel, în mod corect, a considerat ca au fost depăşite termenele atât în ceea ce priveşte procedura prealabilă, respectiv termenul de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă cât şi termenul de 6 luni de la data emiterii actului administrativ atacat.

Întâmpinare în cauză a formulat şi pârâta B. S.R.L., solicitând respingerea recursului, ca fiind nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate.

Astfel, a arătat că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că recurenta-reclamantă nu îşi poate alege singură momentul sesizării instanţei de judecată cu o acţiune în anulare a autorizaţiei, întrucât nu este permis de lege un atare demers procesual.

Prin urmare, recurenta - reclamantă A. S.R.L. nu a dezvoltat o critică de nelegalitate, ea fiind decăzută din dreptul de a mai formula acţiunea, devenind incidente prevederile art. 1l alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Contrar susţinerilor recurentei şi validând raţionamentul intimatei, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt şi dispoziţiile legale aplicabile, a analizat susţinerile părilor şi a arătat de ce nu pot fi primite argumentele reclamantei.

Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acestea fiind în concordanţă şi cu statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin raportare la dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului a stabilit că obligaţia instanţelor naţionale de motivare a hotărârilor nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupunând o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că acesta este nefondat, prima instanţă făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Astfel, reţine instanţa de control judiciar faptul că dispoziţiile legale aplicabile speţei sunt cele de la art. 11 şi respectiv art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care în părţile relevante au următorul conţinut:

Art. 11 alin. (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.

Art. 7 alin. (3) Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie.

Din coroborarea acestor texte de lege, prin raportare la ansamblul probator administrat în cauză, rezultă faptul că reclamanta a învestit instanţa de fond la data de 21.08.2018 cu o cerere de anulare a autorizaţiei de pilotaj maritim emisă pe numele terţului B. S.R.L..

Anterior formulării acţiunii în justiţie, reclamanta s-a adresat, în cadrul etapei procedurii prealabile, cu o cerere de anulare a respectivei autorizaţii de pilotaj maritim către Autoritatea Navală Română, cerere înregistrată sub nr. x/08.01.2018, la care a primit răspuns la data de 16.01.2018 prin adresa cu acelaşi nr. 1775, pârâta emitentă a actului contestat menţionând că autorizaţia a fost emisă după verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor pe care le instituie Anexa nr. 1 din OMT nr. 547/2014.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, momentul comunicării răspunsului emis la data de 16 ianuarie 2018 este momentul de referinţă de la care a început să curgă termenul de 6 luni de prescripţie în care trebuia să fie introdusă cererea de chemare în judecată, contrar susţinerilor recurentei expuse în cererea de declarare a căii de atac.

Astfel, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 21.08.2018, la un interval de mai mult de 7 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă de către reclamantă, apar ca fiind nefondate susţinerile dezvoltate de această parte cu privire la interpretarea greşită din partea primei instanţe a termenului de prescripţie precum şi a normelor de drept material din C. civ. care reglementează instituţia prescripţiei.

Prima instanţă a interpretat şi a calculat corect termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în contencios prin raportare la data de 18.01.2018, respectiv data comunicării răspunsului la prima plângere prealabilă, iar nu prin raportare la data de 05.03.2018, aceasta fiind data la care a fost recepţionat răspunsul la cea de-a doua plângere prealabilă prin care reclamanta a solicitat anularea aceluiaşi act administrativ.

În ceea ce priveşte critica din recurs potrivit căreia prescripţia extinctivă nu poate interveni pentru că prin natura şi obiectul dreptului ocrotit, dreptul la acţiune ar fi imprescriptibil, Înalta Curte constată că art. 2502 precizează care sunt situaţiile în care un drept civil este imprescriptibil însă trebuie avut în vedere că, în cauza de faţă este vorba de apărarea unui drept civil în materia contenciosului administrativ.

Or, în atare situaţie, Legea nr. 554/2004 care reglementează procedura contenciosului este derogatorie de la dreptul comun în materie şi prevede în mod expres la art. 11 care este termenul în care se poate prescrie o acţiune precum şi care sunt acţiunile în justiţie care sunt imprescriptibile.

În concluzie, independent de natura şi de obiectul dreptului ocrotit, în materia contenciosului administrativ, dreptul la acţiunea în anularea unui act administrativ individual, adresat altui subiect de drept, se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a fost primit răspunsul la plângerea prealabilă.

Mai mult decât atât, instanţa de control judiciar reţine că nu se confirmă niciuna dintre alegaţiile părţii reclamante cu privire la suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea în justiţie, câtă vreme partea procesuală solicitantă nu a dovedit existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa sa care să o împiedice să formuleze cererea de chemare în judecată şi nici nu a formulat cerere de repunere în termen.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 210 din 21 decembrie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta - reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata - pârâtă B. S.R.L. a sumei de 2380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2021.