Recovery of EU funds for unfulfilled project objectives: adequacy of administrative motivation and contractual liability for non-implementation

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.10.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, solicitând:

- anularea Deciziei MDRAPFE - DGPEIM - DG POSMEDIU nr. 14842 din 21.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă înregistrat sub nr. x din 30.12.2016, emis de MFE - DGPIM - AM POS Mediu, având ca obiect contractul de finanţare nr. x din 17.06.2013 al Proiectului "Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (GESDUR) Cod SMIS 43148.

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă înregistrat sub nr. x din 30.12.2016 emis de MFE - DGPIM - AM POS Mediu, având ca obiect Contractul de finanţare nr. x din 17.06.2013 al Proiectului "Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (GESDUR) Cod SMIS 43148.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3647 din data de 18 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 3647 din data de 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 483 din acelaşi cod, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile subsumate motivului de casare invocat de recurenta-reclamantă vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

- Instanţa de fond nu a respectat principiul enunţat de art. 22 C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Astfel, susţine recurenta că, deşi a solicitat în probatoriu dosarul administrativ integral al procedurii, cât şi dosarul suspiciunii de frauda nr. 1161/20.05.2015 de la D.L.A.F (Departamentul de Luptă Antifraudă), instanţa de fond a respins aceste cereri. La dosarul cauzei au fost primite documentele depuse de autoritatea pârâtă, dar acestea reprezintă doar 3% dintre documentele cauzei.

Pe lângă faptul că este de esenţa soluţionării oricărui litigiu administrativ clarificarea circumstanţelor care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, în speţa de faţă, investigarea financiară solicitată era esenţială în evidenţierea culpei pârâtei. Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că poate soluţiona speţa, în lipsa aspectelor solicitate a fi clarificate, relevante în speţa în cauză.

- Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora:

"Autoritatea publică ... se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestaţiei sau la respingerea ei..." atunci când a apreciat că autoritatea a motivat Decizia nr. 14842 emisă de MDRAPFE - DGPEIM - DG POS MEDIU, iar lipsa unui răspuns punctual la toate argumentele invocate în Contestaţia x depusă, nu este de natura a conduce la constatarea nelegalităţii actului. Această constatare demonstrează că instanţa de fond nu a analizat temeinic contestaţia administrativă, raportat la actul administrativ contestat, respectiv Procesul Verbal de constatare a neregulilor nr. x.

Susţine recurenta că lecturarea deciziei de respingere a contestaţiei administrative, coroborată cu lecturarea actului administrativ contestat, evidenţiază că Decizia nr. 14842 emisă de autoritatea pârâtă prezintă doar o reluare mecanica şi identica a tezelor prezentate în Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare, fără a se răspunde la niciuna dintre criticile prezentate în contestaţie.

Faptul că se înşiruie paragrafe din actul iniţial creează doar o aparenţă a motivării, dar în realitate, nu rezultă de nicăieri raţionamentul propriu şi analiza proprie efectuate de entitatea care a întocmit Decizia contestată.

Mai arată recurenta că simpla nefinalizare a contractului şi a activităţilor aferente acestuia, nu-i poate fi automat imputată, or instanţa de fond a ignorat o astfel de analiză a respectării obligaţiilor legale şi contractuale de către ambele părţi.

În continuare, afirmă recurenta că Titlul de Creanţă emis în baza Procesului Verbal de constatare a neregulilor nr. x, nu analizează potenţiala culpă a asociaţiei, ci nereguli în sensul definit de O.U.G. nr. 66/2011 la art. 2 lit. a), cu identificarea plăţii necuvenite efectuate către subscrisa, aşa cum este ea definită la art. 2 lit. u) din acelaşi text de lege. Or, în condiţiile în care autoritatea pârâtă nu a fost capabilă să probeze nereguli - aşa cum sunt definite ele în textul de lege - pentru care să identifice sume plătite necuvenit ce trebuiesc recuperate prin titlu de creanţă, decizia instanţei de fond de a ignora acest aspect esenţial în dezlegarea speţei, este una greşită.

Instanţa de fond, în mod greşit, a ignorat inadvertenţele flagrante existente în conţinutul Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare, având în vedere că la punctul 8 autoritatea pârâtă se rezumă la a asocia indicatorii de performanţă ai proiectului de eligibilitatea cheltuielilor, fapt ce contravine prevederilor specificate în H.G. nr. 759/2011 la art. 2 alin. (1), iar la punctul 9 au fost încadrate toate cheltuielile proiectului în categoria de cheltuieli afectate de nereguli.

În absenţa documentării obligatorii definite la punctul 5 din Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare, autoritatea pârâtă, prin modul în care a decis să îşi exercite competenţele legale, fără a identifica neregula săvârşită, face un exces de putere, aspect ignorat, de asemenea, de către instanţa de fond.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, respinsă pentru argumentele arătate în practicaua prezentei decizii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea de către prima instanţa a art. 22 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că a solicitat, în probatoriu, dosarul administrativ integral al procedurii, cât şi dosarul suspiciunii de fraudă nr. 1161/20.05.2015 de la DLAF, instanţa respingând aceasta cerere şi soluţionând cauza în baza documentelor depuse de autoritatea pârâtă.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a fost învestită cu o cerere în anularea unor acte administrative, respectiv Decizia nr. 14842/21.03.2017 şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/30.12.2016, acesta din urma fiind întocmit ca urmare a sesizării care face obiectul Suspiciunii de neregulă nr. 2957/07.07.2016, astfel că, suspiciunea de fraudă nr. 1161/20.05.2015 nu are legătură directă cu prezenta acţiune şi nici nu a fost supusă analizei de către reclamantă, prin demersul judiciar, în raport cu principiului disponibilităţii.

Din analiza înscrisurilor depuse în faţa instanţei de fond, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că prima instanţă a încuviinţat proba cu înscrisurile solicitate de reclamantă, prin încheierea de şedinţă din data de 05.06.2018 (dosar fond- vol. III), punând în vedere autorităţii pârâte să le depună la dosar. Pârâtul a procedat la depunerea unor precizări emise sub nr. x/26.07.2018, la care a anexat documentaţia privitoare la suspiciunea de fraudă nr. 1161/2015, înscrisuri aflate la filele x din Vol. III al dosarului instanţei de fond.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei, prin actul de procedură emis la data de 09.11.2017 (prin care instanţa de fond a comunicat instituţiei cererea de chemare în judecată şi înscrisurile aferente în vederea formulării întâmpinării), s-a solicitat pârâtului depunerea documentaţiei care a stat la baza actului administrativ contestat, obligaţie îndeplinită de autoritatea pârâtă prin comunicarea respectivelor înscrisuri împreună cu întâmpinarea emisă sub nr. x/08.02.2018.

Or, în raport de obiectul litigiului, judecătorul trebuie să îşi manifeste rolul activ în limitele învestirii sale, inclusiv sub aspectul administrării probelor solicitate de părţi, fiind suveran în a aprecia necesitatea, utilitatea sau pertinenţa acestora, neîncuviinţarea depunerii unor înscrisuri, neechivalând, sub nicio formă, cu încălcarea rolului activ al instanţei, în sensul art. 22 din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, s-a raportat la documentaţia care a stat la baza actelor administrative contestate, respectiv la înscrisurile pe care s-au întemeiat constatările organului de control în sensul existenţei neregulii pentru neîndeplinirea obiectivelor proiectului, acestea fiind suficiente pentru dezlegarea raportului juridic litigios.

Referitor la critica recurentei - reclamante, cu privire la faptul că decizia de soluţionare a contestaţiei ar fi nemotivată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că "actul cuprinde motivele esenţiale care au condus la emiterea soluţiei."

Analizând actul administrativ contestat, prin prisma celor reţinute de instanţa de fond şi în raport de dispoziţiile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011, pretins a fi fost încălcate, instanţa de control judiciar constată că Decizia nr. 14842/21.03.2017 privind soluţionarea contestaţiei a fost fundamentată atât în fapt cât şi în drept, fiind emisa in acord cu prevederile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011, la emiterea acesteia fiind avută în vedere întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii titlului de creanţă contestat, respectiv Procesul-Verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/30.12.2016.

Din analiza conţinutului Deciziei nr. 14842/21.03.2017 se observă că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei de respingere a contestaţiei, răspunzându-se la criticile formulate de societatea reclamantă.

Potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 "autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestaţiei sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestaţiei sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz".

Apreciind că motivarea actului administrativ nu este o problemă de volum, ci de esenţă, de conţinut, instanţa de recurs consideră că autoritatea pârâtă nu era ţinută a analiza punctual fiecare argument invocat în contestaţia administrativă de societatea beneficiară a contractului, fiind suficient a arăta motivele care au stat la baza soluţiei luate, cu consecinţa implicită de respingere a argumentelor invocate, astfel că exigenţele textului de lege antrior citat sunt îndeplinite, ceea ce conferă caracter neîntemeiat criticilor recurentei.

Aspectele privitoare la faptul că motivarea este sau nu în măsură să susţină soluţia data contestaţiei sau că recurenta-reclamanta nu este de acord cu motivele care fundamentează soluţia care a dus la emiterea deciziei, reţinute în cuprinsul actului administrativ atacat, nu antamează nelegalitatea, ci netemeinicia acestuia. În acest sens, în mod corect, a reţinut şi instanţa de fond în considerentele sentinţei atacate: "faptul că argumentele reţinute în soluţionarea contestaţiei nu sunt în concordantă cu susţinerile reclamantei, nu înseamnă că decizia ar fi nemotivată."

De asemenea, judicios a constatat Curtea de Apel Bucureşti faptul că eventuala insuficientă motivare nu a produs reclamantei nicio vătămare, de vreme ce din acţiunea care face obiectul cauzei rezultă ca a avut cunoştinţa de motivele pentru care a fost stabilită în sarcina sa obligaţia bugetară, înţelegând să le combată, pe larg, în acţiunea dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante cu privire la ignorarea instrucţiunilor de completare a procesului-verbal de constatare a neregulilor, prevăzute explicit în H.G. nr. 875/2011, Înalta Curte constată că acest aspect de nelegalitate a actului administrativ atacat nu a fost invocat în faţa instanţei de fond.

În acest context, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra unei chestiuni de drept, neanalizată de instanţa de fond, deoarece nu a fost învestită să se pronunţe asupra ei. Limitele învestirii instanţei de fond reprezintă şi limitele cadrului procesual al celui de al doilea grad de jurisdicţie, respectiv a căii de atac exercitate, Înalta Curte neavând competenţa a depăşi graniţele cercetării judecătoreşti efectuate în primă instanţă.

Astfel, împotriva procesului-verbal se poate face contestaţie administrativă, conform art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, pe această cale procedurală debitorul putând aduce critici respectivului act administrativ.

Prin art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul a conferit instanţei de judecată competenţa de a analiza legalitatea şi temeinicia deciziei de soluţionare a contestaţiei, respectiv a modului în care comisia de soluţionare a contestaţiei a răspuns argumentelor contestatorului.

În acest context, prin procedura contencioasă demarată împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei, nu pot fi invocate noi critici împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor, astfel că şi instanţa de contencios administrativ trebuie să aibă în vedere tot aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă pe cale administrativa.

Pe cale de consecinţă, cu atât mai puţin nu pot fi supuse verificării instanţei de recurs noi critici invocate direct în calea de atac a recursului declarat împotriva sentinţei primei instanţe.

Pe de altă parte, o astfel de modalitate de susţinere a pretenţiilor judiciare de către recurentă, lipseşte instituţia intimată de posibilitatea de a formula apărări adecvate, prin mijloacele procedurale pe care le avea la dispoziţie în faţa primei instanţe, încălcându-se principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii, dar şi dreptul părţii la dublul grad de jurisdicţie.

În consecinţă, instanţa de fond a pronunţat sentinţa în raport de aspectele cu care a fost învestită, iar instanţa de recurs este ţinută să se pronunţe în limita celor reţinute prin sentinţa criticată.

În ceea ce priveşte criticile recurentei care vizează dezlegarea fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte constată netemeinicia acestora pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a inexistenţei neregulii care, în opinia sa, nu ar fi probată de către autoritatea de control, prin prisma unei pretinse lipse a culpei acesteia, nu are un suport faptic real, acesta fiind şi motivul pentru care dezvoltarea incidenţei lui se rezumă la a cita sentinţa supusa cenzurii pe calea recursului.

În realitate, recurenta - reclamantă nu critică, în mod efectiv, sentinţa instanţei de fond prin prisma încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material ci, îşi exprimă nemulţumirea faţă de raţionamentul instanţei prin care i-au fost respinse argumentele dezvoltate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

În cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă afirmă că "autoritatea pârâtă nu a fost capabilă să probeze nereguli - aşa cum sunt definite ele în textul de lege - pentru care să identifice sume plătite necuvenit ce trebuiesc recuperate prin titlu de creanţa, decizia instanţei de fond de a ignora acest aspect esenţial în dezlegarea spetei, este una greşită."

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora, neregula este definită drept "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

Aceasta definiţie din dreptul intern reprezintă o reflectare a prevederilor art. 2 pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006, potrivit cărora neregula este "orice incalcare a unei dispoziţii a dreptului comunitar care rezulta dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al UE, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general", Curtea de Justiţie a UE subliniind constant in jurisprudenţa sa că orice abatere trebuie sa conducă la retragerea avantajului obţinut prin comiterea unei nereguli (199/03, pct. 15).

Astfel, pe lângă procedura, în baza căreia, la momentul analizării cererilor de rambursare sunt excluse cheltuielile considerate neeligibile potrivit prevederilor art. 6- 9 din O.U.G. nr. 66/2011, actul normativ în materie stabileşte şi o altă procedură menită să permită recuperarea sumelor plătite necuvenit ca urmare a acceptării spre rambursare (art. 17-45), doar în acest fel putând fi respectat principiul antereferit:

"orice abatere trebuie sa conducă la retragerea avantajului obţinut prin comiterea unei nereguli".

Înalta Curte constată că prin Contractul de finanţare nr. x/17.06.2013 se stabilesc termenii şi condiţiile de acordare a finanţării pentru implementarea proiectului mai sus menţionat, termeni şi condiţii pe care beneficiarul a declarat că le cunoaşte şi le acceptă, aşa cum rezulta din prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din contractul de finanţare, care stipulează faptul că:

"(1) Obiectul acestui Contract este reglementarea termenilor şi condiţiilor de acordare a finanţării nerambursabile pentru Proiectul intitulat " Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (denumit în continuare Proiect), [...].

(2) Beneficiarului i se va acorda finanţarea nerambursabilă în termenii şi condiţiile stabilite în prezentul Contract, conform legislaţiei în vigoare, pe care Beneficiarul declară că le cunoaşte şi le acceptă".

Totodată, prin contractul de finanţare, reclamanta în calitate de beneficiar al contractului s-a obligat să asigure implementarea proiectului. În acest sens sunt prevederile art. 1 şi ale art. 8 din contractul de finanţare, potrivit cărora:. Art. 1 alin (4) - "Beneficiarul acceptă finanţarea nerambursabilă si îşi asuma obligaţia de a implementa Proiectul în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract şi cu legislaţia naţională şi comunitară".

Art. 8 alin. (1) - "Beneficiarul se obligă să asigure Implementarea proiectului, cu maximul de profesionalism şi eficienţă, în conformitate cu cele mai bune practici în domeniul vizat, cu prevederile Cererii de finanţare, cu prevederile prezentului contract şi cu respectarea legislaţiei naţionale şi comunitare aplicabile."

Prin implementarea proiectului se înţelege atingerea obiectivului acestuia prin îndeplinirea corespunzătoare a activităţilor şi realizarea indicatorilor menţionaţi în Cererea de finanţare.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) din contractul de finanţare, cererea de finanţare depusă de Beneficiar face parte integrantă din contractul de finanţare x/17.06.2013.

Prevederile contractului de finanţare sunt în fapt aplicări ale normelor conţinute de legislaţia incidenţă în gestionarea fondurilor publice nerambursabile. În acest sens sunt şi prevederile art. 13 alin. (12) şi alin. (13) din contractul de finanţare care, în fapt, reprezintă aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011; respectiv, a prevederilor art. 9 pct. 19 din H.G. nr. 398/2015 pentru stabilirea cadrului instituţional de coordonare şi gestionare a fondurilor europene structurale şi de investiţii şi pentru asigurarea continuităţii cadrului instituţional de coordonare şi gestionare a structurale 2007-2013.

De altfel, după cum in mod corect a constatat şi instanţa de fond, instanţa de recurs recţine că recurenta-reclamantă şi-a asumat expres obligaţia restituirii sumelor în discuţie, astfel după cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 9 alin. (1) si alin. (3) din Contractul de finanţare. " Potrivit acestor clauze, beneficiarul îşi asumă integral răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligaţiilor contractuale, care generează obligaţii de plata în sarcina AM/O) urmând a fi răspunzător pentru returnarea sumelor astfel plătite si a suporta orice cheltuiala si costuri aferente".

Relevante sunt şi prevederile art. 4 alin. (3) lit. a) din Contractul de finanţare, în acord cu care "AM îşi rezervă dreptul de a solicita restituirea totală a sumei alocate ca finanţare nerambursabilă, dacă în timpul implementării proiectului sau în termen de 5 ani de la data finalizării activităţilor din proiect, apar modificări importante care afectează natura sau condiţiile de implementare". Astfel, obligaţia de recuperare a fondurilor nerambursabile există independent de faptul că, anterior, unele dintre cheltuieli au fost considerate eligibile. În egală măsură, în mod corect a fost activată răspunderea reclamantei pentru neîndeplinirea obiectivului general al proiectului, cel care practic a stat la baza obţinerii finanţării.

Pe de alta parte, potrivit prevederilor art. 8 lit. a) alin. (1) din Contractul de finanţare, beneficiarul se obligă să asigure implementarea proiectului în conformitate cu prevederile Cererii de finanţare ale contractului de finanţare şi cu respectarea legislaţiei naţionale şi comunitare aplicabile. Beneficiarul va fi singurul răspunzător în faţa AM şi Ol pentru implementarea proiectului şi pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Cererea de finanţare.

Astfel, îndeplinirea obiectivului general al proiectului trebuia asigurată prin implementarea activităţilor de realizare a planului de management ale ariilor naturale protejate vizate de proiect, împrejurare necontestată de către recurenta -reclamantă.

De asemenea, în Cererea de finanţare, la pct. B - Propunerea tehnică, se precizează că indicatorul de realizare a acestei activităţi este reprezentat de elaborarea a două planuri de management aprobate de autoritatea competentă pentru gestionarea fondurilor nerambursabile pentru mediu. Recurenta -reclamanta nu a realizat îndeplinirea acestui indicator pân la data de 31.12.2015, acesta fiind termenul de finalizare a perioadei de implementare a contractului, aspect reţinut, în mod corect, şi de către instanţa de fond în cadrul raţionamentului juridic pe care s-a întemeiat soluţia pronunţată.

Prin urmare, echipa de control din cadrul autorităţii de management a constatat faptul că aspectele precizate în suspiciunea de neregulă nr. 2957/07.07.2016, completată şi retransmisă în data de 21.09.2016, se confirmă, având în vedere că perioada de implementare a proiectului s-a încheiat la data de 31.12.2015, constatându-se, totodată, faptul că nu s-au îndeplinit obiectivele şi indicatorii proiectului, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Contractul de finanţare.

Mai susţine recurenta -reclamanta faptul ca autoritatea de management "a decis să-şi exercite competentele legale" făcând "exces de putere, aspect ignorat de către instanţa de fond" .

Contrar alegaţiilor recurentei - reclamante Înalta Curte constată că AM POS Mediu, în calitate de autoritate de management 3, a încheiat Contractul de finanţare nr. x cu A., în calitate de beneficiar şi s-a asigurat de respectarea condiţiilor specifice referitoare la implementarea proiectului, în conformitate cu regulamentele comunitare aplicabile şi cu legislaţia naţională în vigoare, sens in care nu poate fi vorba despre exces de putere din partea acesteia.

Mai mult, prin adresele nr. x/25.11.2014 şi nr. y/29.01.2015, beneficiarul a fost avertizat cu privire la întârzierile semnificative existente în implementarea proiectului şi la riscul de nefinalizare a acestuia până la data de 31.12.2015, dar cu toate acestea, nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor semnalate.

În acest sens, la dosarul instanţei de fond a fost depusă adresa x/06.02.2015 prin care beneficiarul s-a angajat să depună toate eforturile necesare pentru deblocarea situaţiei.

Totodată, prin adresa nr. x/23.11.2015, recurenta-reclamanta a fost notificată, punându-i-se în vedere următoarele aspecte:

"în cazul în care consideraţi că nu veţi reuşi să atingeţi indicatorii în termenele stabilite şi, prin urmare, să realizaţi obiectivele prevăzute în cererea de finanţare aprobată, AM POS Mediu va demara procedura de reziliere a contractului de finanţare nr. x/17.06.2013 şi procedura de recuperare a tuturor sumelor plătite în cadrul proiectului"; or, "în situaţia în care consideraţi că veţi reuşi să atingeţi indicatorii stabiliţi, aveţi obligaţia de a suporta din fonduri proprii costurile proiectului după data de 31 decembrie 2015 şi să înaintaţi către AM POS Mediu Raportul final prin care demonstraţi implementarea proiectului cu atingerea integrală a obiectivelor, ceea ce înseamnă inclusiv două planuri de management aprobat conform prevederilor legate în vigoare, în condiţiile asumate prin cererea de finanţare".

De asemenea, prin adresa nr. x/24.12.2015 s-a solicitat beneficiarului comunicarea opţiunii cu privire la continuarea implementării proiectului cu încadrarea în termenul de 30.06.2016 stabilit în Instrucţiunea nr. 20080/21.12.2015, solicitându-se si transmiterea documentelor care demonstrează disponibilitatea sursei de finanţare pentru finalizarea proiectului şi obiectivelor asumate (în cazul în care contribuţia din surse proprii se asigură prin credite bancare, este necesară transmiterea unei copii a contractului de împrumut semnat între beneficiar şi instituţia bancară).

Prin adresa nr. x/30.12.2015 s-a răspuns la adresa nr. x/29.12.2015 prin care se reconfirma solicitarea de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 17 luni, durată care depăşeşte termenele prevăzute de legislaţia în vigoare. De asemenea, nu s-a prezentat disponibilitatea sursei de finanţare pentru continuarea implementării proiectului după data de 31.12.2015, iar AM POS Mediu a demarat procedura de recuperare a tuturor sumelor plătite în cadrul proiectului. Faptul că recurenta nu este de acord cu raţionamentul autorităţii intimatului, încercând să îi denatureze înţelesul, nu echivalează cu dovedirea unui exces de putere din partea autorităţii, cu atât mai mult cu cât ministerul a întreprins toate demersurile pentru buna desfăşurare a proiectului.

Situaţia, potrivit căreia, părţile nu au convenit prelungirea duratei de implementare a proiectului cu 17 luni, pentru semnarea contractului de achiziţie publică sau/şi modificarea planului de achiziţii, nu poate fi imputat autorităţii pârâte, în contextul întârzierilor generate de neglijenta reclamantei, dar şi al existenţei Instrucţiunii nr. 20080/21.12.2015, potrivit căreia AM POS Mediu era îndreptăţită sa prelungească perioadele de implementare a proiectelor până cel mai târziu la data de 30.06.2016, cu condiţia ca beneficiarii să suporte din bugetul propriu cheltuielile generate după data de 31.12.2015 (manifestare de voinţa pe care reclamanta nu şi-a manifestat-o). Aceste aspecte au fost constatate, în mod judicios, şi de către instanţa de fond în cuprinsul cererii de recurs.

Instanţa de recurs îşi însuşeşte ca fiind temeinică şi pertinentă şi argumentaţia primei instanţe în sensul că reclamanta nu a atacat pretinsul refuz nejustificat al pârâtei de a prelungi perioada de implementare a contractului cu 17 luni şi de a modifica un nou plan de achiziţii, astfel încât susţinerile sale pe acest aspect, în cadrul prezentului demers procedural, nu are fundament juridic şi nu pot fi luate în considerare ca element de nelegalitate a actului administrativ contestat.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3647 din 18 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2021.