Taxpayer prevails: fines recovery order annulled for lack of legal basis at issuance date.

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 11.09.2017, astfel cum a fost completată la data de 05.02.2018, reclamanta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A. a chemat în judecată pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea în parte a Dispoziţiei obligatorii nr. 114753/19.05.2017 emisă de pârâta DGAMC, în ceea ce priveşte măsurile 1, 2 şi 4 şi anularea Deciziei nr. 75/P/12.10.2017 emisă de pârâtul MFP în soluţionarea contestaţiei administrative.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2631 de la data de 06.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Totodată, a fost admisă acţiunea completată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A, în contradictoriu cu pârâţii ANAF- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Ministerul Finanţelor Publice şi petenţii A. şi B.. A fost anulată, în parte, Dispozitia obigatorie nr. 114753/19.05.2017 emisă de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce priveşte masurile 1, 2 şi 4 şi anulată Decizia nr. 75/P/12.10.2017 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2631 din data de 06 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, care invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

1. Recursul declarat de Ministerul Finanţelor

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor critică sentinţa instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În preambulul cererii de recurs, recurentul-pârât a precizat că înţelege să formuleze critici comune motivelor de casare prevăzute de punctele 5 şi 6 ale art. 488 C. proc. civ., tratându-le împreună, dată fiind strânsa legătură dintre ele, urmând să dezvolte separat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

1.1. Motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul - pârât Ministerul Finanţelor se referă la faptul că prima instanţă a încălcat dispoziţiile de la art. 425 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. în sensul că, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că la pronunţarea acesteia instanţa a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare.

Prin urmare, reiese că instanţa de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile şi în raport de care trebuie să fie formulat recursul.

Aşadar, motivele de fapt şi de drept pentru care Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată nu se regăsesc în cuprinsul considerentelor hotărârii, ceea ce conduce la concluzia că instanţa de fond nu le-a avut în vedere atunci când a reţinut situaţia de fapt şi de drept şi a pronunţat soluţia.

Pe cale de consecinţă, susţine recurentul- pârât că, întrucât art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. este reglementat prin norme imperative, aspect care rezultă din expresia folosită de legiuitor - hotărârea "va cuprinde", lipsa unor menţiuni poate atrage nulitatea hotărârii.

Ca atare, a susţinut reurentul că instanţa de fond nu a analizat punctual argumentele aduse în combaterea susţinerilor intimatei-reclamante şi nu a prezentat raţionamentul juridic pentru care a considerat că apărările formulate nu sunt întemeiate.

Conchide recurentul-pârât în sensul că nerespectarea dispoziţiilor legale menţionate anterior echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti, situaţie ce atrage casarea hotărârii şi trimiterea dosarului la instanţa de fond, în vederea pronunţării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că aceasta conţine toate elementele prevăzute în mod imperativ de dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

1.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Cu referire la acest motiv de nelegalitate al sentinţei civile recurate, a arătat pârâtul că, instanţa de fond, în mod neîntemeiat, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat în parte Dispoziţia obligatorie nr. 114753/19.05.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce priveşte măsurile 1, 2 şi 4 şi a anulat Decizia nr. 75/P12.10.2017 emisă de MFP, încălcând sau aplicând greşit normele de drept material incidente speţei.

După expunerea rezumativă a situaţiei de fapt prin care recurentul arată că, urmare a inspecţiei economico-financiare, în temeiul O.U.G. nr. 94/2011, la care intimata-reclamantă a fost supusă, s-au reţinut în sarcina acesteia o serie de abateri.

Cu privire la existenţa acestor abateri, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, nu au putut fi analizate susţinerile intimatei-reclamante referitoare la împrejurările în care au fost săvârşite contravenţiile, întrucât acestea s-au stabilit în mod definitiv prin emiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, procese-verbale care nu au fost contestate în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 şi au rămas definitive.

Astfel, susţine recurentul, ceea ce prezintă interes în soluţionarea prezentei cauzei constă în determinarea posibilităţii legale a DGAMC de a dispune măsurile 1, 2 şi 4 din Dispoziţia obligatorie criticată, măsuri ce constau în obligarea intimatei-reclamante la recuperarea amenzilor contravenţionale.

Se afirmă, în legătură cu acest aspect, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat, în mod greşit, prevederile legale invocate de către organul de inspecţie economico-financiară, reţinând că la data emiterii dispoziţiei obligatorii textul de lege reprezentat de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 (în forma sa în vigoare anterioară modificării aduse prin O.G. nr. 1/2016) nu mai putea constitui temei pentru obligarea intimatei-reclamante la recuperarea amenzilor.

Prin considerentele sentinţei civile atacate instanţa de fond a nesocotit în totalitate argumentele prezentate de Ministerul Finanţelor Publice în apărările formulate cu privire la elementele necesare existenţei contravenţiei, în special, pe cele privind latura subiectivă a contravenţiei.

Astfel, cadrul general în materie de contravenţii, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, precizează în mod expres, la art. 1, faptul că pentru a ne afla în prezenţa unei contravenţii este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, în lipsa vinovăţiei, folosind argumentul logic de interpretare a normelor juridice per a contrario, reiese că nu poate exista răspundere contravenţională, astfel că în materia dreptului contravenţional este exclusă categoric ideea de răspundere obiectivă.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că intimata-reclamanta a fost sancţionată contravenţional, aceasta implică şi existenţa vinovăţiei anumitor persoane, întrucât, aşa cum am precizat, existenţa unei fapte caracterizate ca fiind contravenţie, nu este suficientă, ci este necesar ca acestea să fie imputabile unei persoane (imputatio facti).

Instanţa de fond a aplicat în mod greşit cadrul normativ incident prezentei cauze, ignorând dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, cu modificările şi completările ulterioare, iar motivele prezentate de Ministerul Finanţelor Publice în susţinerea legalităţii măsurilor dispuse nu se regăsesc în analiza instanţei de fond, care, aşa cum reiese din sentinţa recurata nu şi-a îndeplinit obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor de fapt şi de drept invocate de pârât, prin întâmpinare.

O altă critică are în vedere faptul că instanţa de fond, în mod eronat, a reţinut, contrar celor cuprinse în raportul de inspecţie economico-financiară, care menţionează că perioada verificată a fost 01.01.2015 - 30.09.2016, că măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în această perioadă.

Aşadar, susţine recurentul, singurul argument adus de către instanţa de fond în fundamentarea soluţiei sale, constă în faptul că, prejudiciul a cărui recuperare s-a dispus de către DGAMC s-a creat prin plata celor 3 amenzi contravenţionale, în urma încheierii proceselor-verbale de contravenţie, ulterior perioadei verificate, respectiv 01.01.2015 - 30.09.2016, motiv pentru care nu poate fi dispusă recuperarea unui prejudiciu creat ulterior perioadei menţionate.

Cu privire la acest considerent al instanţei de fond, arată că organul de inspecţie economico-financiară indică, drept temei juridic, la pct. 2 paragraful 2 din Dispoziţia obligatorie nr. 114753/19.05.2017, dispoziţiile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, dispoziţii care conferă competenţă organului de control să dispună măsuri pentru recuperarea pagubelor produse.

Aşa cum indică şi instanţa de fond, posibilitatea de a însera astfel de măsuri în cadrul Dispoziţiei obligatorii trebuie circumstanţiată de contextul legal în care se emite dispoziţia, art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 94/2011 dispunând că "în baza constatărilor din rapoartele de inspecţie economico-financiară se dispun măsuri prin dispoziţie obligatorie emisă de organul de inspecţie economico-financiară competent."

Organul de inspecţie economico-financiară a reţinut, în mod expres, în Raportul de inspecţie ce a stat la baza emiterii Dispoziţiei obligatorii, faptul că deficienţele constatate reprezintă contravenţii şi se sancţionează cu amenzi contravenţionale, dispunând recuperarea contravalorii acestora de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Mai arată recurentul că argumentul, potrivit căruia, măsura recuperării pagubelor reprezentate de achitarea amenzilor contravenţionale este o măsură ce excede perioadei verificate, respectiv perioadei 01.01.2015 - 30.09.2016, întrucât procesele-verbale de contravenţie au fost emise în perioada 28.12.2016 şi 03.05.2017, fiind astfel contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 94/2011, este neîntemeiat.

Însăşi prin natura sa, noţiunea de sancţiune contravenţională reprezintă atragerea răspunderii persoanei juridice pentru încălcarea, cu vinovăţie, a normei care descrie contravenţia.

Afirmă, în continuare, că ceea ce prezintă interes în soluţionarea problemei de drept dedusă analizei instanţei constă în determinarea unei legături între pagubele produse prin aplicarea unor amenzi contravenţionale şi constatările reţinute în Raportul de inspecţie economico - financiară în legătură cu perioadele şi obiectivele verificate.

Aşa cum reiese din Raportul de inspecţie economico - financiară, amenzile contravenţionale au fost dispuse ca urmare a constatării unor contravenţii săvârşite în perioada supusă inspecţiei economico-financiară, respectiv perioada 01.01.2015-30.09.2016.

Pe cale de consecinţă, întrucât faptele ce constituie contravenţie au fost săvârşite în perioada verificată de organul de inspecţie, apreciază recurentul că evidentă legătura de cauzalitate între încălcarea normelor reprezentate de art. 6 alin. (1), (10) alin. (1) lit. b) şi art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 26/2013 şi aplicarea sancţiunii contravenţionale, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) din actui normativ anterior menţionat.

În acest sens arată recurentul că, şi dacă s-ar considera ca fiind corect raţionamentul instanţei de fond, prin care reţine că pagubele produse prin aplicarea amenzilor contravenţionale sunt ulterioare perioadei verificate, este important a avea în vedere faptul că emiterea dispoziţiei obligatorii nu se face exclusiv prin raportare la constatările în legătură cu perioadele verificate, textul art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 precizând, în mod expres, că dispunerea măsurilor cuprinse în dispoziţia obligatorie se face inclusiv prin raportare la obiectivele verificate şi cuprinse în Raportul de inspecţie economico-financiară.

În concluzie, susţine recurentul-pârât că instanţa de fond nu a luat în considerare raportul de cauzalitate existent în prezenta cauză, în sensul că a ignorat faptul că aplicarea amenzilor contravenţionale a fost generată de nerespectarea dispoziţiilor aplicabile în materie de stabilire a bugetului de venituri şi cheltuieli de către intimata - reclamantă.

2. Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (D.G.A.M.C.)

Recurenta-pârâtă D.G.A.M.C. a invocat în susţinerea căii de atac exercitate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., arătând că, în mod nelegal, prima instanţa a reţinut în paragrafele nr. 13-15 din pagina a 4-a a sentinţei civile recurate, faptul că din cuprinsul raportului de inspecţie economico-financiara, perioada verificată a fost 01.01.02015- 30.09.2016, astfel încât măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în aceasta perioada.

Or, afirmă recurenta, prejudiciul a cărui recuperare s-a dispus de către D.G.A.M.C., s-a creat prin plata celor 3 amenzi contravenţionale, în urma încheierii proceselor-verbale de contravenţie, ulterior perioadei verificate, respectiv în datele de 28.12.2016 şi 03.05.2017.

Susţine recurenta că, în raport de obiectul acţiunii de inspecţie economico-financiară, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, cu modificările şi completările ulterioare, forma aflată în vigoare la momentul perioadei verificate, care prevedea că Organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice, prin aparatul propriu şi/sau al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, sunt abilitate să constate contravenţiile de la alin. (1) şi să aplice sancţiunile prevăzute la alin. (2)-(4) operatorilor economici prevăzuţi la art. 1, după caz, urmând ca aceştia să recupereze atât contravaloarea amenzii, cât şi eventualele prejudicii, în condiţiile legii.

Totodată, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011, cu modificările si completările ulterioare, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea si funcţionarea inspecţiei economico-financiare.

In concluzie, pentru remedierea deficienţilor constate, in baza obiectivelor si compenentelor inspecţiei economico-financiare privind creşterea responsabilităţii operatorilor economici, întărirea disciplinei economico-financiare in utilizarea patrimoniului, echipa de inspecţie a dispus măsurile din Dispoziţia obligatorie.

Astfel, Dispoziţia obligatorie nr. 114753/19.05.2017 emisa de DGAMC conţine masuri de remediere a abaterilor de la prevederile legale încălcate si de reîntregire a patrimoniului operatorului economic, asa cum prevede legislaţia economico-financiara.

A arătat că sunt eronate si nelegale considerentele primei instanţe referitoare la faptul că, potrivit art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 94/2011, Raportul de inspecţie economico-financiară cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele şi obiectivele verificate.

Or, după cum rezulta din cuprinsul raportului de inspecţie economico-financiara, perioada verificata a fost 01.01.2015- 30.09.2016, astfel incat măsura recuperării prejudiciilor nu putea avea în vedere decât prejudiciile create in aceasta perioada, respectiv cel creat prin plata celor 3 amenzi contravenţionale, in urma încheierii proceselor-verbale de contravenţie, ulterior perioadei verificate, respectiv în datele de 28.12.2016 şi 03.05.2017.

Prima instanţa a neglijat a analiza dispoziţiile întregului conţinut din art. 21 din O.G. nr. 94/2011 precum şi H.G. nr. 1257/2012 privind organizarea inspecţiilor si stabilirea atribuţiilor generale în efectuarea acestora în vederea aplicării Ordonanţei Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern/managerial şi controlul financiar preventiv.

Având in vedere ca perioada verificată a fost 01.01.2015-30.09.2016, faptele de încălcare a legislaţiei economico-financiare fiind săvârşite in aceasta perioada, organul de inspecţie economico-financiar, în mod legal, cu respectarea termenului de prescripţie a stabilit prin Dispoziţia Obligatorie nr. 114753/19.05.2017, măsurile nr. 1, nr. 2 şi nr. 4 de a se dispune recuperarea contravalorii amenzilor contravenţionale de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Concluzia primei instanţe este nelegală şi eronată, raportat la faptul că organul de inspecţie economico-financiară stabileşte întotdeauna prejudiciul şi măsurile de recuperare a acestuia printr-o Dispoziţie obligatorie emisă ulterior Raportului de inspecţie economico-financiară (RIEF) şi având la baza constatările RIEF-ului. Or, şi în prezenta speţa, faptele generatoare ale prejudiciului au fost săvârşite în perioada supusă verificării, iar cuantumul prejudiciului constatat în sumele stabilite ca sancţiuni contravenţionale au fost stabilite la data de 28.12.2016 si 03.05.2017, anterior emiterii Dispoziţiei obligatorii nr. 114753/19.05.2017.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi respingerea cererilor de intervenţie în interesul reclamantei, depuse de intervenienţii A. şi B., ca neîntemeiate.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările depuse la dosar intimata-reclamantă Societatea Naţională de Radiocomunicaţii S.A. şi intimata-intervenientă A. au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Pentru a mai bună logică a redactării, Înalta Curte va analiza, cu prioritate, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 6 din C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, ulterior procedând la analiza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. invocat de ambii recurenţi, criticile de nelegalitate subsumate acestuia fiind, în esenţă, similare, putând fi examinate împreună.

1. Motivele de casare întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor

În prealabil, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., potrivit căruia "instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare este sancţionată cu nulitatea", nefiind indicată nicio astfel de situaţie pentru fi întrunită ipoteza textului procedural.

În acest context, Înalta Curte constată că toată argumentaţia recurentului-pârât se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. care vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul - pârât Ministerul Finanţelor se referă la faptul că prima instanţă a încălcat dispoziţiile de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că la pronunţarea acesteia instanţa a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare.

Analizând conţinutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor prin întâmpinare, instanţa de fond menţionând expres, în prima parte a considerentelor referitoare la susţinerile reclamantei şi apărările pârâţilor, că "pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, afirmând, în esenţă, aceleaşi aspecte ca şi pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili".

Această afirmaţie a instanţei de fond se verifică în actele procedurale depuse la dosar, în sensul că argumentele formulate în apărare pe fondul cauzei de către ambele autorităţi pârâte, prin întâmpinările depuse la dosar, sunt similare atât pe situaţia de fapt, dar şi din punct de vedere al interpretărilor juridice date normelor legale incidente.

Or, ca tehnică de redactare, instanţa de fond a redat mai întâi, în conţinutul hotărârii, argumentele esenţiale aduse în apărare de către pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, făcând, ulterior,trimitere la aceleaşi apărări şi în cazul întâmpinării depuse de Ministerul Finanţelor, context în care nu se poate reţine critica vizând nesocotirea apărărilor formulate de această autoritate.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în cadrul raţionamentul juridic elaborat pentru conturarea soluţiei pronunţate s-a raportat la apărările formulate de autorităţile pârâte, pe care le-a analizat, răspunzând prin argumente clare şi concise şi motivând implicit şi respingerea acestora, concomitent cu exprimarea propriei interpretări juridice şi a convingerii în temeinicia acţiunii.

Astfel, instanţa de fond a tranşat aspectul existenţei sau inexistenţei contravenţiilor, reţinând în esenţă faptul că "acest aspect a fost stabilit definitiv în sarcina reclamantei prin procesele-verbale de contravenţie din 28.12.2016 si 02.05.2017, acestea nefiind contestate şi rămânând definitive. Ca atare instanţa de fond nu mai poate analiza susţinerile reclamantei referitoare la împrejurările în care au fost săvârşite contravenţiile, analiza fiind inutilă, atâta timp căt contravenţiile au fost săvârşite de reclamantă iar amenzile au fost aplicate şi achitate".

De altfel, chiar recurentul-pârât Ministerul Finanţelor recunoaşte în cuprinsul recursului formulat faptul că instanţa de fond a analizat acest aspect invocat de către minister; "aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nu au putut fi analizate susţinerile intimatei reclamante referitoare la împrejurările în care au fost săvârşite contravenţiile, întrucât acestea s-au stabilitit în mod definitiv prin emiterea proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, procese-verbale care nu au fost contestate în conformitate cu dispoziţiile O.G.2/2001 şi au rămas definitive ."

De asemenea, a fost redată în considerentele hotărîrii pronunţate şi descrierea pe scurt a abaterilor pentru care au fost aplicate sancţiunile contraventionale, expusă inclusiv de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin întâmpinare.

Totodată, a fost luată în analiză, de către instanţa de fond, şi aplicabilitatea art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013, în forma sa în vigoare la data aplicării amenzilor, la data emiterii dispoziţiei contestate cât şi anterior modificărilor aduse prin O.G. nr. 1/2016 precum şi aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011, ale art. 5 din O.G. nr. 119/1999 şi ale art. 2 lit. d) şi e) din H.G. nr. 1257/2012, invocate în argumentaţia din întâmpinare de către Ministerul Finanţelor.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat toate susţinerile părţilor litigante şi a exprimat judicios propria convingere în soluţia dată în dezlegarea raportului juridic litigios, prin prezentarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza raţionamentului juridic exprimat în considerente, astfel încât, nu se poate reţine că hotărârea pronunţată este afectată de viciul nemotivării astfel cum acesta este sancţionat prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), punctul 6 din C. proc. civ.

2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Acest motiv de casare a fost invocat de ambii recurenţi-pârâţi şi îi sunt circumscrise critici de nelegalitate similare, pe care Înalta Curte le va analiza împreună şi va răspunde la ele prin argumente logico-juridice comune.

Instanţa de control judiciar reţine că instanţa de fond a apreciat nelegalitatea actelor administrativ-fiscale a căror anulare s-a solicitat din dublă perspectivă şi anume:

- dacă la data constatării uneia dintre abateri, art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 prevedea că organele de inspecţie, după aplicarea sancţiunilor contravenţionale, pot dispune ca operatorii controlaţi să recupereze amenzile şi prejudiciile de la persoanele responsabile, la data emiterii dispoziţiei de masuri, 19.05.2017, textul prevedea doar posibilitatea aplicării sancţiunilor contravenţionale, fără a fi instituită obligaţia de recuperare a amenzilor de la persoanele responsabile. Ca atare, la data emiterii dispoziţiei de măsuri, acest text legal nu mai putea constitui temei pentru obligarea reclamantei la recuperarea amenzilor;

- situaţiei societăţii reclamante nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 şi ale art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012, având în vedere că, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011, recuperarea amenzilor contravenţionale plătite în datele de 28.12.2016 şi 03.05.2017, deci ulterior perioadei verificate, nu pot face obiectul dispoziţiei de măsuri contestate în prezenta cauză.

Recurentele-pârâte critică raţionamentul juridic al instanţei de fond, prin prisma celor două aspecte de nelegalitate reţinute de prima instanţă, susţinând că:

- în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, cu modificările şi completările ulterioare, forma aflată în vigoare la momentul perioadei verificate, care prevedea că organele de control ale Ministerului Finanţelor Publice, prin aparatul propriu şi/sau al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, sunt abilitate să constate contravenţiile de la alin. (1) şi să aplice sancţiunile prevăzute la alin. (2)-(4) operatorilor economici prevăzuţi la art. 1, după caz, urmând ca aceştia să recupereze atât contravaloarea amenzii, cât şi eventualele prejudicii, în condiţiile legii;

- prima instanţă a neglijat a analiza dispoziţiile întregului conţinut din art. 21 din O.G. nr. 94/2011 precum şi H.G. nr. 1257/2012, în temeiul cărora, având în vedere că perioada verificată a fost 01.01.2015-30.09.2016, faptele de încălcare a legislaţiei economico-financiare fiind săvârşite în această perioadă, organul de inspecţie economico-financiar, în mod legal, cu respectarea termenului de prescripţie a stabilit prin Dispoziţia Obligatorie nr. 114753/19.05.2017, măsurile nr. 1, nr. 2 şi nr. 4 de a se dispune recuperarea contravalorii amenzilor contravenţionale de la persoanele responsabile pentru abaterile de la prevederile legale.

Cu privire la primul aspect criticat, referitor la aplicabilitatea art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod corect, a luat în considerare regula aplicării legilor în timp apreciind, în mod just, că la data emiterii Dispoziţiei obligatorii 114753/19.05.2017, art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 fusese modificat prin O.U.G. nr. 11/2016 (intrată în vigoare la data de 29.01.2016), în sensul eliminării din textul anterior a obligaţiei de recuperare a amenzilor sau a eventualelor prejudicii de la persoanele responsabile şi, prin urmare, nu mai putea constitui temei pentru recuperarea amenzilor potrivit dispoziţiei obligatorii.

Câtă vreme acest text de lege era modificat, în sensul arătat, la data la care au fost încheiate procesele-verbale de sancţionare contravenţională (28.12.2016, 02.05.2017 şi 03.05.2017) şi a fost emisă dispoziţia obligatorie, este fără dubiu că organul de inspecţie fiscală nu mai putea să prevadă în sarcina societăţii recuperarea prejudiciului, constând în contravaloarea celor 3 amenzi contravenţionale achitate, de la persoanele responsabile.

Înalta Curte constată că perioada suspusă inspecţiei economico-financiare a fost 01.01.2015 - 30.09.2016, neavând relevanţă pentru raţionamentul juridic expus mai sus faptul că pentru o parte din perioada controlată, respectiv până la data de 29.01.2016 au fost în vigoare dispoziţiile art. 13 alin. (5) din vechea formă a O.G. nr. 26/2013, atâta vreme cât procesele-verbale prin care s-au stabilit, în concret, amenzile contravenţionale în sarcina societăţii, au fost întocmite sub imperiul noii reglementări, de imediată aplicare.

Prin urmare, criticile formulate de recurenţii-pârâţi sub acest aspect nu au fundament legal, norma legală veche neputând ultractiva, în sensul aplicării la o situaţie juridică născută după abrogarea acesteia, respectiv de a stabili o obligaţie financiară neprevăzută de lege la acel moment.

În ceea ce priveşte al doilea set de critici referitor la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2011 şi ale art. 28 alin. (4) din H.G. nr. 101/2012 care reglementează posibilitatea organului de inspecţie ca prin dispoziţia obligatorie să dispună măsuri pentru recuperarea pagubelor produse, iar în speţă prejudiciul a fost produs în perioada supusă verificării de către inspecţia economico-financiară, Înalta Curte, constată, în acord cu judecătorul fondului, că aceste prevederi generale, trebuie circumstanţiate situaţiei de fapt dedusă judecăţii în speţă.

Astfel, prejudiciul reclamat a fi recuperat de către societate, de la persoanele responsabile, prin Dispoziţia obligatorie nu reprezintă o pagubă rezultată direct din abaterile constatate, ci constă în contravaloarea unor amenzi contravenţionale stabilite ulterior perioadei verificate prin acte administrative distincte, respectiv procese-verbale de contravenţie.

Or, esenţial în dezlegarea acestei chestiuni de drept este stabilirea momentului în care s-a produs paguba/prejudiciul cert şi exigibil în patrimoniul societăţii reclamante.

În acest sens, Înalta Curte constată că prejudiciul constând în cuantumul celor trei amenzi contravenţionale s-a produs la momentul stabilirii sancţiunilor contravenţionale prin procesele-verbale încheiate ca atare şi, mai corect, la momentul achitării acestor amenzi, când s-a produs diminuarea patrimoniului societăţii.

Până la momentul la care nu au fost emise procesele-verbale de constatare a săvârşii faptei contravenţionale, nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu care să facă obiectul analizei inspecţiei pentru o perioadă anterioară stabilirii amenzilor, punctele din dispoziţia obligatorie a căror anulare s-a solicitat nefăcând referire la alte fapte generatoare de prejudiciu patrimonial săvârşite în perioada controlată.

În concluzie, instanţa de fond, în mod temeinic şi legal, a apreciat că măsura recuperării prejudiciului de la persoanele responsabile nu putea avea în vedere decât prejudiciile create în perioada supusă inspecţiei economico-financiare; or amenzile contravenţionale generatoare de prejudiciu au fost stabilite ulterior, iar la momentul întocmirii proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi stabilire amenzi art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 26/2013 fusese modificat prin abrogarea textului vizând recuperarea prejudiciului de la personale responsabile.

Prin urmare, Înalta Curte constată, că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de recurenţii-pârâţi, soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice) şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 2631 din 06 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2021.