FGA appeal rejected; ordered to pay €1,273.94 auto damage claim plus penalties under insolvent RCA insurer rules.

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, la data de 07.08.2017, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâţii Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi B., contestaţie împotriva Deciziei nr. 6770 din data de 26.03.2017, emisă de F.G.A., prin care a solicitat:

1. anularea Deciziei nr. 6770 din data de 26.03.2017 şi obligarea F.G.A. la plata debitului de 1.488,94 euro din care 1.273,94 euro debit principal reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului avariat, 15,00 euro reprezentând evaluarea provizorie privind contravaloarea lipsei de folosinţă a autovehiculului pe perioada necesara efectuării reparaţiilor şi 200 de euro reprezentând onorariul avocaţial al Biroului de avocatura C. reprezentând contravaloarea serviciilor avocaţiale în etapa procedurii prealabile sesizării instanţei

2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 0,2 % calculate asupra debitului principal de 1.273,94 euro de la data avizării dosarului de daună şi până la data achitării efective, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, şi în subsidiar de la data expirării termenului de 3 luni de la data avizării dosarului de dauna înlăuntrul căruia asigurătorul trebuia să plătească despăgubirea şi până la data achitării efective, potrivit art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., respingând cererea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a anulat Decizia nr. 6770/26.06.2017 emisă de pârât şi a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 1273,94 euro (sau echivalentul în RON la data plăţii), la care se adaugă penalităţi de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere conform art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, până la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de D. S.A..

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 780 euro (sau echivalent în RON la data plăţii) reprezentând onorariu avocat şi costuri, precum şi la plata sumei de 350 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A respins în rest cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând litigiul pe fond, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică.

Criticile aduse de recurenta-pârâtă sentinţei atacate vizează, în esenţă, următoarele aspecte:

O primă critică adusă de recurenta pârâtă sentinţei recurate vizează faptul că instanţa de fond se contrazice în considerente.

Astfel, cu privire la reţinerea instanţei de fond în sensul că plăţile făcute de Fondul de Garantare a Asiguraţilor reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia, ca urmare a stipulaţiei legale, intimata pârâtă susţine că FGA nu plăteşte pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plăteşte prin FGA.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este succesorul în drepturile şi obligaţiile vreunui asigurător declarat în faliment (aspect reţinut de instanţa de fond), în acest caz, D. S.A. şi nu datorează despăgubiri ca urmare a stipulaţiei legale, aşa cum, eronat, interpretează instanţa de fond.

Aceste cereri sunt analizate şi instrumentate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în baza legii, fiind o obligaţie legală, şi nu convenţională şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu plăteşte pur şi simplu suma solicitată de creditorul de asigurare.

Astfel, instanţa de fond, pe de o parte, corect apreciază că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, însă pe de altă parte, susţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor achită în numele şi pe seama acestuia.

De asemenea, referitor la reţinerea instanţei de fond în sensul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nefiind parte în raportul juridic principal - de asigurare - nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat, intimata pârâtă arată că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.

În ceea ce priveşte plata penalităţilor de întârziere, contrar apărărilor pârâtei, instanţa de fond a constatat că acestea îşi au izvorul în contractul de asigurare obligatorie RCA al cărui conţinut este reglementat de Ordinul CSA nr. 14/2011 (în vigoare la data încheierii poliţei - 11.11.2014).

Într-adevăr, aceste penalităţi îşi au izvorul în contractul de asigurare, dar acestea pot fi solicitate de la cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, asigurătorul falit.

Legiuitorul prin Legea nr. 213/2015 a avut în vedere prin definirea creanţei de asigurare şi a creditorilor de asigurare să protejeze creditorii de asigurare numai în limita creanţei de asigurare, şi nu şi a accesoriilor acestora, denumite generic de art. 80 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, legiuitorul a prevăzut la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Deci, creditorul de asigurare are la dispoziţie şi posibilitatea înscrierii la masa credală cu acele accesorii aferente creanţei de asigurare sau dacă, creanţa de asigurare depăşeşte plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

O altă critică formulată de recurentă pârâtă constă în faptul că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, în sensul că nu a ţinut cont de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 care este o lege specială.

Referitor la reţinerea instanţei de fond că penalităţile de întârziere îşi au izvorul în contractul de asigurare în condiţiile în care dispoziţia din ordin redată (Ordinul nr. 14/2011 al CSA) reprezintă chiar conţinutul contractului RCA, recurenta pârâtă învederează că este indubitabil că Ordinul nr. 14/2011 şi alte Ordine date de CSA sau ASF în prezent reprezintă însuşi contractul de asigurare, aflându-ne în faţa unui contract de tip "forţat" conţinutul fiind dat de legiuitor. În materia asigurărilor mai există un singur tip de contract forţat, anume poliţa PAD.

Însă, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă şi art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege dispune că Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Raportat la aceste dispoziţii legale, recurenta pârâtă susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere definiţia data de legiuitor creanţei de asigurare şi, prin raportare la art. 2 alin. (3) rezultă foarte clar că legea are în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează numai indemnizaţii/despăgubiri care rezultă din contractele de asigurare ale asigurătorului falit în vedere protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la întârzierea debitorului, condiţie în principiu necesară pentru acordarea daunelor-interese, recurenta învederează că o cerinţă prealabilă, pretinsă creditorului pentru a recurge la oricare dintre remediile neexecutării contractului este ca debitorul să fie în întârziere (art. 1516 din C. civ.).

Instituirea acestei condiţii este rezultatul concilierii intereselor creditorului (care doreşte o cât mai grabnică rezolvare a consecinţelor neexecutării obligaţiei) cu ale debitorului (care, în cuprinsul unui termen suplimentar, are şansa executării voluntare a obligaţiei). Ea este, aşa cum s-a spus, expresia bunei-credinţe sub semnul căreia creditorul trebuie să acţioneze în vederea obţinerii executării creanţei sale. Scopul punerii în întârziere are faţete multiple: înlăturarea prezumţiei subînţelese că, atât timp cât stă în pasivitate, creditorul a prelungit tacit termenul de executare a datoriei; avertizarea debitorului asupra iminenţei recurgerii creditorului la mijloacele legale ce-i sunt puse la dispoziţie pentru situaţia neexecutării obligaţiei; acordarea unei noi şanse debitorului de a executa voluntar datoria ce-i revine în cuprinsul unui termen suplimentar de executare.

Coordonatele procedurale ale punerii în întârziere sunt stabilite de art. 1522 din C. civ.. Astfel, în mod efectiv, punerea în întârziere implică notificarea de către creditor a debitorului prin care îi solicită executarea obligaţiei. Prin notificare se comunică debitorului şi termenul în care trebuie să îşi execute obligaţia. În absenţa acordării acestui termen suplimentar de executare, debitorul va putea să execute obligaţia într-un termen rezonabil de la data comunicării notificării. Comunicarea notificării se realizează prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Punerea în întârziere se poate realiza şi prin cererea de chemare în judecată, caz în care debitorul va avea un termen rezonabil de executare a obligaţiei, care se va calcula de la data comunicării cererii.

La capătul acestei proceduri, care implică în mod logic epuizarea termenului suplimentar, debitorul este considerat a fi în întârziere. Din acest moment se deschide creditorului accesul la remediile neexecutării contractului. Se poate, aşadar, afirma că punerea în întârziere reprezintă doar vehiculul procedural prin care se asigură îndeplinirea uneia dintre condiţiile de care depinde posibilitatea creditorului de a recurge la remediile ce-i sunt puse la dispoziţie în caz de neexecutare a contractului.

Prin excepţie, dezideratul întârzierii debitorului este atins prin simpla împlinire a scadenţei obligaţiei, fără să mai fie necesară parcurgerea procedurii de punere în întârziere. Având un caracter excepţional, întârzierea de drept a debitorului trebuie să rezulte în mod expres din convenţia părţilor sau din cuprinsul textelor legale (art. 1523 din C. civ.).

Aceste succinte precizări sunt necesare pentru a stabili dacă dreptul creditorului la daune-interese este sau nu condiţionat de cerinţa ca debitorul sa fie în întârziere. Mai cu seamă, această problemă este declanşată de aparenta interferenţă a două dispoziţii legale. Pe de o parte, art. 1516 alin. (2) din C. civ., care subsumează dreptul creditorului de a pretinde daune-interese cerinţei ca debitorul să fie în întârziere, iar, pe de altă parte, art. 1522 alin. (4)din C. civ., care permite creditorului ca pe durata termenului suplimentar de executare (deci înainte ca el să fie în întârziere) sa pretindă debitorului daune-interese.

Unul dintre scopurile acestei proceduri este să îi asigure o noua şansă debitorului. Punerea în întârziere trebuie deci să ofere debitorului contextul factual necesar pentru executarea voluntară a obligaţiei. Astfel se explică necesitatea acordării termenului suplimentar şi, ca o consecinţă, restricţionarea accesului creditorului la diferitele remedii ce-i sunt puse la dispoziţie până la împlinirea acestui termen. Cu alte cuvinte, din moment ce debitorul are dreptul de a executa obligaţia în cuprinsul termenului suplimentar de executare, consecinţa logică este suspendarea oricăror demersuri ce conduc la realizarea pe cale silită a creanţei, inclusiv, deci, a dreptului creditorului de a obţine executarea prin echivalent a obligaţiei. Este, aşadar, exclus din punctul nostru de vedere ca art. 1522 alin. (4) din C. civ. să privească daunele-interese compensatorii.

Textul se referă doar la daunele-interese moratorii. Art. 1535 din C. civ., dar şi art. 1536 aduc însă elemente noi de natură să circumstanţieze şi mai mult sfera de aplicare a art. 1522 alin. (4) din C. civ.. Daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor băneşti curge de la scadenţă (art. 1535 din C. civ.), în timp ce daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a celorlalte obligaţii de a face decât cele pecuniare curg de la data la care debitorul este în întârziere (art. 1536 din C. civ.).

Din corelarea acestor texte legale rezultă că, doar daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor pecuniare pot fi pretinse pe perioada termenului suplimentar de executare.

Astfel, ceea ce legiuitorul a urmărit prin art. 1522 alin. (4) din C. civ. a fost să evidenţieze că pe durata termenului suplimentar de executare nu este suspendat şi dreptul creditorului la daune-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor pecuniare şi care, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 1535 din C. civ., sunt datorate de la scadenţă.

Abordarea sistematică a textelor legale ne permite conturarea concluziei că daunele-interese sunt subsumate condiţiei ca debitorul să fie în întârziere.

De regulă, condiţia va putea fi considerată îndeplinită numai dacă debitorul a fost formal pus în întârziere. Doar prin excepţie, debitorul este de drept în întârziere. O astfel de situaţie de excepţie este şi cea a daunelor-interese moratorii datorate în caz de neexecutare la termen a obligaţiei de a da o sumă de bani.

Or, în cazul dedus judecăţii, debitorul este asigurătorul falit, raporturile juridice cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor născându-se în baza dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi numai în urma declarării stării de faliment a asigurătorului.

În cazurile în care pentru paguba cauzată este responsabilă o terţă persoană, conform regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor de la acea persoana. Asiguratul are însă o acţiune directă izvorâtă din contractul de asigurare şi împotriva asigurătorului.

În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercită împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei, asiguratul RCA, cum este şi cazul dedus judecăţii (intervenient forţat).

4. Apărările formulate

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică, precum şi obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, prin prisma ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât referitoare la pretinsele contraziceri din considerentele sentinţei instanţei de fond şi ale apărărilor recurentului, în sensul că aceasta nu preia, în mod integral, poziţia asigurătorului falit şi prin urmare toate obligaţiile patrimoniale acestuia, Înalta Curte constată netemeinicia acestora, prin prisma prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"Fondul garantează piaţa de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Prin raportare la dispoziţiile legale anterior citate, în mod corect, instanţa de fond a calificat statutul juridic specific al recurentului, precum şi cauza acţiunii.

Aşadar, din dispoziţiile legale arătate, rezultă că numai lipsa fondurilor băneşti la momentul plăţii ar putea fi un motiv temeinic pentru a refuza plata, apărare care nu a fost formulată şi dovedită în cauză. Sub această rezervă, deci în măsura în care există posibilităţi băneşti, recurenta are obligaţia de a plăti indemnizaţiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Prin urmare, despăgubirea este datorată prin efectul legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 "Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciata ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

În cauză, data avizării dosarului de daună x a fost 26.05.2015.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (4) "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătoreasca definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Din coroborarea prevederilor legale mai sus menţionate şi în lipsa unei notificări din partea asigurătorului privind respingerea pretenţiilor de despăgubire în termenul maximal de 3 luni prevăzut de lege, rezultă că la data încetării activităţii, asigurătorul D. S.A., aflat în faliment, era obligat la plata de despăgubiri.

Pe cale de consecinţă, urmare a preluării obligaţiei de plată exigibile, precum şi ca urmare a principiului de aplicare obligatorie a dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este obligat la plata despăgubirii.

Astfel, Înalta Curte constată că aspectele reţinute de instanţa de fond nu pot fi considerate contradictorii, având în vedere totodată dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 23/201 4, din interpretarea cărora rezultă că Fondul de Garantare al Asigurărilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, chiar dacă acesta nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În mod temeinic a reţinut instanţa de fond, că Fondul de Garantare al Asiguraţilor nu este răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi şi obligaţii al D. S.A. şi nici fideiusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări nu ca obligaţii proprii ale Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul, de aceea plăţile făcute de către Fond sunt considerate de fapt obligaţii ale asigurătorului falimentar.

Aceste considerente ale instanţei de fond nu pot fi considerate nicicum contradictorii, ci de fapt argumentează mecanismul juridic prin care se interpretează că aceste obligaţii sunt achitate sau acoperite în numele şi pe seama societăţii de asigurare în faliment, ca urmare a stipulaţiei legale.

Bineînţeles, între recurentă şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

Astfel cum s-a arătat în practica judiciară, în unanimitate, dispoziţiile legale în materie au fost interpretate în sensul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu are nicio obligaţie comună cu un asigurător, drepturile şi obligaţiile celor două persoane juridice distincte neavând aceeaşi cauză, însă prin efectul legii, plăţile efectuate de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar.

Înalta Curte reţine, contrar considerentelor reţinute de recurent în Decizia nr. 6770 din 26.03 2017 emisă de aceasta şi pe care reclamanta contestat-o, justificarea pretenţiilor reclamantei rezultă,fără urmă de echivoc, din analiza normelor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Exercitând controlul judiciar asupra soluţiei pronunţate în prim a instanţă, prin verificarea ansamblului probatoriu administrat în cauză, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi juridică deduse judecăţii.

Astfel, fapta ilicită este incontestabilă în speţă şi a rezidat în încălcarea de către şoferul B. a obligaţiilor impuse oricărui conducător auto referitoare la respectarea regulilor referitoare la manevre reglementată prin dispoziţiile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002.

Din imaginile care au surprins accidentul şi din schiţa privind prezentarea pagubelor, depuse la dosarul de daună constituit, se observă că autovehiculul cu număr de înmatriculare HHC 316 a fost acroşat de remorca/semiremorca ataşată vehiculului tractor cu număr de înmatriculare x, răspunderea aparţinând vehiculului tractor atunci când evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată acestuia, potrivit art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014.

Ca urmare a neasigurării la executarea manevrei de schimbare a direcţiei de mers, autovehiculul nu a putut menţine distanţa laterală corespunzătoare faţă de autovehiculul staţionat pe care îl depăşea, astfel ca s-a produs coliziunea. De asemenea, deşi autovehiculul reclamantei nu ar fi putut oricum să evite impactul, fiind staţionat în acel moment, se poate observa din imagini că nici măcar semnalizarea nu a fost efectuată la schimbarea direcţiei.

A existat deci o faptă comisivă, constând în încălcarea de către persoana responsabilă de producerea accidentului a unor obligaţii legale, respectiv aceea de a efectua manevra de schimbare a direcţiei de mers în condiţiile în care trebuia să o facă fără să pună în pericol circulaţia celorlalţi participanţi la trafic, faptă ce a determinat producerea de avarii autovehiculului reclamantei.

Prejudiciul, cea de-a doua condiţie a răspunderii civile delictuale, este de asemenea, îndeplinită în cauză. Prin fapta conducătorului auto B. de a nu-şi îndeplini obligaţiile impuse de lege în sarcina sa, în calitate de conducător auto, fiind de altfel şi un profesionist în exercitarea atribuţiilor de serviciu, s-au produs avarii autovehiculului reclamantei ce determină suportarea unor costuri privind reparaţia pieselor avariate (oglinda şi camera video), înlocuirea acestora, vopsirea portierei, precum şi costuri) privind montarea şi demontarea acestora.

Potrivit art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preturile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53."

Totodată alin. (6) din art. 51 din Norma nr. 23/2004 defineşte cu exactitate termenul de unităţi de specialitate, respectiv, "Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule."

Cuantumul pagubei este stabilit la preţurile practicate de către unităţile de specialitate, acestea fiind, în accepţiunea dispoziţiilor Normei nr. 23/2014, toate unităţile reparatoare şi nu doar unităţile de service de reprezentanţă.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este evident, din moment ce nerespectarea de către conducătorului auto B. a normelor de circulaţie rutieră, în calitatea sa de conducător auto, neasigurarea în executarea unei manevre, a condus la coliziunea celor două autovehicule în urma căreia a rezultat producerea avariilor autovehiculului intimatei reclamante. Avariile pentru a căror reparaţie/înlocuire a fost estimată suma de 1.273,94 euro au fost aşadar urmarea directă şi imediată a nerespectării de către intervenientul forţat a normelor legale instituite în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002.

Condiţia vinovăţiei conducătorului auto îmbracă forma culpei cu prevedere, a imprudenţei reglementată în cuprinsul art. 16 alin. (3) din C. civ., din moment ce acesta a prevăzut rezultatul faptei sale de a executa manevra fără a se asigura că o poate efectua în mod corespunzător şi fără a pune în pericol siguranţa celorlalţi participanţi la trafic, rezultat pe care nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce.

Potrivit declaraţiei conducătorului vehiculului înmatriculat cu nr. HHC 316 aparţinând reclamantei, însoţită de schiţa accidentului, coroborate cu devizul Audatex şi planşele foto, în mod temeinic a reţinut instanţa de fond că la data de 04.02.2015 autovehiculul societăţii reclamante, în timp ce se afla staţionat, a fost avariat de capul tractor cu nr. de înmatriculare CJ - 97 -VMD, asigurat la data evenimentului cu poliţa RCA nr. x.

Existenţa avariilor, precum şi dinamica accidentului sunt confirmate de înregistrarea video depusă la dosar care atestă impactul şi din care se observă inclusiv nr. de înmatriculare ale ansamblului.

Din relaţiile solicitate de către contestatoare, precum şi de către instanţa de judecată societăţii E. S.R.L. - societate la care capul tractor lucra subînchiriat, s-a confirmat poziţia camionului şi traseul parcurs prin punerea la dispoziţie a coordonatelor GPS privind autovehiculul cu nr. x-capul tractor şi remorca tractată înmatriculată cu nr. x, din care se confirmă că la data 04.02.2015 acest autovehicul se afla în Luxembourg.

Imaginile video relevă fără dubiu acroşarea de către autovehiculul cu nr. x - capul tractor şi remorca tractată înmatriculată cu nr. x a autovehiculului cu nr. HHC-316 staţionat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut din înscrisurile de la dosar, coroborate cu înregistrarea video ataşată, că rezultă atât fapta ilicită, cât şi vinovăţia ansamblului format din capul tractor înmatriculat CJ - 97 -VMD şi remorca OH - 75 -RK.

Cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere, Înalta Curte reţine ca fiind egală şi temeinică dispoziţia instanţei de fond privind acordarea penalităţilor în cuantum de 0, 2 % calculate pe fiecare zi de întârziere de la data expirării termenului de 3 luni de la data avizării dosarului de dauna înlăuntrul căruia asigurătorul trebuia să plătească despăgubirea şi până la data achitării efective, potrivit art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, penalităţile de întârziere îşi au izvorul în contractul de asigurare obligatorie RCA al cărui conţinut este reglementat de Ordinul CSA nr. 14/2011 în vigoare la data încheierii poliţei -11.11.2014.

Reclamanta este îndreptăţită la suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere, în considerarea faptului că aceasta reprezintă o creanţă accesorie care împrumută caracterul debitului principal al despăgubirilor de creanţă - de asigurare.

Totodată, în mod legal, a reţinut Curtea, ţinând cont că penalităţile prevăzute în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă o obligaţie a asigurătorului, şi nu o obligaţie a Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, în consecinţă, a obligat pe aceasta la plata acestor penalităţi doar până la data deschiderii procedurii de insolvenţă faţă de D. S.A. având în vedere dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la condiţia punerii în întârziere, intimata reclamantă consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.535 C. civ., care prevăd că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. În plus, potrivit dispoziţiilor art. 1522 din C. civ. "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. (2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

De asemenea, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenta stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Or, cuantumul penalităţilor în speţa de faţă este stabilit de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 la nivelul de 0,2 % pe zi întârziere.

În raport şi de dispoziţiile art. 3-6 alin. (6) din Ordinul CSA nr. 14/2011, în mod temeinic, instanţa de fond a apreciat că penalizarea cuprinsă în contractul de asigurare este datorată de asigurător numai după expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, avizare ce a avut loc la data de 10.04.2015 potrivit susţinerilor concordante ale părţilor.

Prin urmare, fiind o creanţă accesorie debitului principal al despăgubirilor, este pe deplin justificat că şi această creanţă reprezintă o creanţă de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Analizând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că, în raport de soluţia prefigurată şi documentele justificative anexate, aceasta îndeplineşte cerinţele art. 453 din C. proc. civ., urmând a fi admisă.

În ceea ce priveşte cuantumul onorariului de avocat solicitat, Înalta Curte constată că se impune reducerea acestuia, potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., proporţional cu complexitatea cauzei, având în vedere vasta jurisprudenţă consacrată în materie, precum şi cu faptul că prezentul recurs s-a soluţionat la primul termen de judecată, singurul act procedural întocmit în cauză fiind întâmpinarea, prin care au fost formulate apărări corelative susţinerilor din acţiunea introductivă de instanţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1000 de RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1000 de RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2021.